Bucureştiul într-o hală (Of the Greatest Age)

Hocus-pocus... Bucureştiul a fost într-o hală şi apoi nu a mai fost! D'ale carnavalului. Într-un carnaval, în Bucureşti.

De multe ori fără să ne dăm seama ne amintim momente din viaţa noastră care ne-au influenţat drumul. Aşa că astăzi vreau să povestesc despre un Bucureşti aşa cum ni-l doream, eu şi Ducu Darie, pe care l-am ridicat cu vorbe, adunat într-o "cutie", dar plin de înţelesuri.

Eram la Belgrad, după miezul nopţii, în apartamentul cu trei camere din zona centrală a oraşului pus la dispoziţia noastră de directorul Teatrului Dramatic, Cvejic Branco, pe toată durata repetiţiilor la spectacolul Disputa.

Aflat pe o stradă îngustă, unde soarele era cam zgârcit, apartamentul era mai tot timpul în clar-obscur, şi în plus camerele aveau balcoane care opreau ca un tampon lumina să treacă în plinătatea ei.

Locul nostru de discuţii - atât dimineaţa, la cafea şi omletă, cât şi seara, în jurul unui pahar cu parfum de vorbă - era bucătăria, un spaţiu îngust cu două uşi şi o fereastră lată aproape cât peretele dinspre stradă.

Ne doream, şi aşa am început atunci discuţia cu Ducu Darie, un spectacol D'ale carnavalului la nivelul celui făcut de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra în anii '70.

Iniţial ne-am gândit să-l punem în scenă tot la Sala Izvor, dar ne-am dat seama că ar fi un spaţiu sufocat...

Am vorbit despre mahalalele din secolul al XIX-lea, despre imagini de clădiri uşor de recunoscut, despre un spaţiu liber pentru mişcare, de un caldarâm peticit cu bălţi noroioase, despre un tramvai în locul unei trăsuri şi despre şina lui care să şerpuiască prin faţa unei cârciumi, a unui fost cinematograf fără acoperiş, a frizeriei lui Nae, să treacă pe lângă statuia lupoaicei (pusă într-un bazin cu apă), un carusel, câinii mahalalelor umblând teleleu, o casă cu o uşă ca la Crucea de piatră şi un dric în plin carnaval bucureştean.

Îmi place să mă plimb cu gândul prin Bucureşti, să-mi imaginez viaţa de-acum zeci de ani.


Puţini îşi mai amintesc că acolo unde este azi ROMEXPO a fost Hipodromul Băneasa.


Hipodromul a fost demolat în anii '50-'60 ca să facă loc Casei Scânteia (azi Casa Presei) şi apoi pavilionului EREN, urmat de complexul Expoziţional ROMEXPO. Îmi amintesc bucuria ascunsă pe care am simţit-o, recunosc, parcă eram în sesiunea de examene de iarnă din 1963, când a fost anunţată "căderea " sau "răsturnarea" în interior a cupolei din cauză că fusese încărcată inegal cu zăpadă. Bucuria a trebuit ascunsă pentru că în facultate era o mare tristeţe (şi a fost un moment nasol, aşa e!), dar pentru mine a fost de neiertat demolarea hipodromului şi am socotit că evenimentul (de nedorit de altfel) a fost un semn premergător unei pedepse divine, care însă nu a venit şi sper să nu vină niciodată.

Nici până în ziua de azi, însă, Bucureştiul nu are hipodrom.

Până în 1959, în fiecare duminică, bunicul mă trezea cu poveşti despre caii care urmau să alerge în acea zi, mă lua de mână, ne suiam într-un tramvai aglomerat şi gălăgios (ar fi putut să fie tramvaiul 3, pe care-l luam dintr-o staţie din faţa cofetăriei Scala, de la parterul blocului căzut la cutremurul din 1977) şi coboram la capătul liniei unde era Hipodromul. Mergeam, mai mult alergând să prindem un loc în tribună, de obicei în picioare ca să vedem mai bine cursele de cai, de galop sau de trap.


Acele duminici au fost una dintre cele mai mari bucurii, puteam să văd caii alergând şi mă puteam apropia de cai în padocul unde erau scoşi ca să fie plimbaţi la pas. Şi acum, când scriu, retrăiesc emoţia puternică de când eram lângă cai să le aud pufnitul, sunete de nedescris, şi mirosul special de animal puternic.

Azi după atâtea zeci de ani simt emoţia aşteptării apariţiei căluţilor, fie singuri, când erau curse de galop, fie trăgând şareta (sulky), şi bucuria imensă când apăreau mai întâi aburii ca nişte nori alergând şi in spatele lor boturile umede, cu nările mari într-o permanentă mişcare, fornăitul excitant şi apoi ochii verzi, îi vedeam eu... capetele lor majestoase.

În primele schiţe ale decorului lui D'ale carnavalului am mers cu gândul la Hipodromul Băneasa construit după proiectul arhitectului Berindey şi am construit gradenele tribunei, urmând ca pe fundalul din spatele acestora să apară imaginea pictată a Hipodromului.


Intrarea în decor, în hala în care era construit decorul, se făcea pe sub tribuna "hipodromului". Tot pe acolo intra şi tramvaiul, cu un vagon, dar tramvai adevărat, şi nu este laudă: avea dimensiunile foarte puţin reduse, dar avea bănci pentru pasageri, locul vatmanului, uşi de acces pe platforma tramvaiului, toate elementele componente ale unui tramvai de epocă. Şina urma un traseu care străbătea toată hala şi ieşea pe una dintre uşi, apoi înconjura hala prin exterior şi reintra in hală; se putea opri oriunde vroiau pasagerii care plătiseră bilet. Putea să circule fie zi, fie noapte, deci era util celor care noaptea umblau prin cârciumile din mahalale. Un tramvai normal cu loc pentru vatman, care era şi taxator, dotat cu tot ce trebuie: tolbă, bilete, capsator, bani...

Vis-à-vis de Hipodrom, peste fostul pod rulant al halei, în decor, era construit Podul Grant, în forma sa clasică, aşa-numita puţini şi-l mai amintesc. Din Podul Grant azi au mai rămas nişte piloni rătăciţi printre şinele de tren fără vreun semn care să ne spună ceva despre istoria lor.


S-a scris şi cântat mult acest Pod, printre altele emblematic pentru echipa de fotbal Rapid Bucureşti, al cărei stadion s-a construit lângă el. În zilele de meci podul era un loc de "scurgere" al spectatorilor, suporteri sau nu, către tribunele stadionului.

Imaginea fundalului de sub Podul Grant din decorul spectacolului este poate suprarealistă, da, intenţia fiind ca în timp ce podul "zboară" peste capetele noastre vedem Ateneul Român, blocurile cubiste şi sub această imagine o cârciumă (unde Iordache "dă o fugă" să mănânce ceva...), lângă o faţadă vopsită roşu.

Fronturile caselor deformate ca şi cum le-am vedea din fuga tramvaiului, fronturi pe care urma să se proiecteze un film a ceea ce numai spectatorii puteau să vadă, cum ar fi fost ce făcea Nae Giurumea în timp ce era aşteptat de Miţa, Crăcănel şi Pampon, la care se adăugau Iordache şi Catindatul (urma să vedem şi imagini din viaţa de conţopist a acestuia!).

Aici era geniul lui Ducu Darie: în dezvăluirea vieţilor personajelor dincolo de textul piesei şi povestea ceea ce şi spectatorii ar fi vrut să ştie!

Cine ar fi putut "inventa", în afară de Ducu, o înmormântare în plin carnaval! Miţa, cum zice chiar ea: "ai uitat că sunt fiică din popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă - da, ploeşteancă!" urma să apară, ca o statuie a "revoluţiei", îmbrăcată în negru, pe acoperişul unui dric (la final tramvaiul ar fi apărut drapat cu voal negru şi plin de coroane de doliu şi recunoştinţă).

Caruselul, cu căluţii îmbrăcaţi în folie de plastic, era caruselul vieţii învârtindu-se fără oprire, lent la începutul spectacolului apoi, după carnaval, viteza creştea treptat aşa fel ca la sfârşit să fie ca un vârtej ameţitor, aşa ca să fim în ton cu Catindatul care spune: "... sunt magnetizat, am poftă de cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea Iancu să mă vază!" ^[vii]


Carnavalul făcea parte, în lumea Bucurescilor, din petrecerile lui, "Balurile, cu precădere cele mascate, se pot clasifica în trei grupe distincte. Cele de clasa întâi se dădeau în sala Slătineanu, peste drum de Sărindar (Cercul Militar) şi alături la Bossel, peste drum de terasa Oteteleşanu. De clasa a doua erau balurile de la Podul Verde, cel de la Hagi Tamis sau Hanul Roşu de pe uliţa Moşilor, cel de la Herasca, de lângă Sf. Gheorghe Vechi, şi balul din Dudescu, uliţa Sfinţii Apostoli, cu firma La Drumul de fier... Un bal asemănător avea loc la Pomul Verde. Afară era o piatră mare, unde pe vreme noroioasă dansatoarele îşi spălau picioarele goale, ca să se încalţe. (...). Un bal popular era balul lui Ianoş din Cişmigiu, cum cobori dinspre Schitu Măgureanu. Era frecventat de slugi din prăvălii, cizmari, vizitii, bărbieri, băcani, menajere etc.. Aici era trai, nu glumă! Eticheta nu stingherea pe nimeni: se putea veni oricum, chiar cu galoşii în picioare, chiar fără cipici, cu cămaşa ruptă şi cu gherocul plin de pete. La acelaşi nivel cu balul de la Ianoş era şi balul lui Luca de la Noua Vienă, situat de asemenea, în grădina Cişmigiu. La balul de la Salcia pletoasă se dansa: şotiş, polca-mazurca, valţuri, chindia, brâul, "1,2,3", contra-danţ, «ca la uşa cortului» şi «birul greu». Într-o sală alăturată, se bea vin din belşug şi se mânca curcan pe varză. (...)". ^[viii]


Şi unde putea să se desfăşoare mai bine Carnavalul nostru decât claie peste grămadă în carusel printre căluţi şi sus pe platforma superioară sub plafonul pictat cu scene erotice.


Acum la sfârşitul acestei povestiri a unui mic fragment din pregătirea şi soarta acestui spectacol, care ar fi fost cu siguranţă un eveniment imens în viaţa culturală a Bucureştiului, un spectacol în care erau prezenţi aproape toţi actorii Teatrului Bulandra de atunci, anii 2011-2012, aş vrea să scriu că regret neterminarea acestuia însă zilele astea când gândul mă trimite către Ducu Darie, voi scrie că au fost zile frumoase şi că a rămas acest spectacol radiofonic:
D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale. Adaptarea radiofonică de Alexandru Darie / Regia artistică: Alexandru Darie / În distribuţie: Cornel Scripcaru, Claudiu Stănescu, Dan Aştilean, Marian Râlea, George Ivaşcu, Ioana Macaria, Rodica Lazăr, Romeo Pop, Daniela Nane.
De ascultat aici.

Ultima imagine care încheie povestea mea este făcută pe data de 19 septembrie 2019:


Linişte!
Se repetă...

În Bucureşti azi douăzeci septembrie două mii douăzeci.

---