E unul dintre parcurile frumoase ale oraşului Bucureşti, cu acelaşi autor ca şi Grădina Cişmigiu, peisagistul Wilhelm Mayer.
Dacă iei la pas Parcul, cel puţin la orizontul aleilor, al degajărilor circulare, al aşezării arborilor şi al cererii de denivelări se simte aceiaşi artă a folosirii naturalului prin intervenţie umană, parcul englez.
Este un parc cu vechime şi ocupă un loc important în istoria oraşului. Apariţia sa este legată de domniile lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey, fiind dezvoltat şi "completat" timp de aproape 190 de ani de toate "domniile", indiferent de culoarea lor politică.
Nu-mi amintesc cum am dat peste un număr din revista Esprit (Comprendre le monde qui vient) din anul 1989, în care este citat un mic articol al lui Emil Cioran despre îngerul primit de la George Apostu, şi m-am gândit că nu am fost de multă vreme să văd "colţul" sculptorului, din Parcul Kiseleff.
Pentru că tot îmi propusesem să scriu despre două parcuri şi alesesem Parcul Dimitrie Ghica din Sinaia şi Parcul Kiseleff din Bucureşti, mi-am rezervat o după amiază să "hoinăresc" prin parc şi să ajung şi la "colţul" lui George Apostu.
Am intrat în parc - după ce mi-am parcat maşina lângă Muzeul Ţăranului Român în faţa Şcolii Gimnaziale "Ion Heliade Rădulescu", asupra căreia voi reveni cu un comentariu care va lămuri şi titlul articolului - prin Rondul de pe şoseaua Kiseleff, chiar pe lângă statuia şi fântâna lui Omar Khayyam[ii].
Caragiale avea o replică de haz într-una din piesele sale de teatru: "- Ce caută Neamţul în Bulgaria" (I.L. Caragiale - D'ale carnavalului, act 2), aşa m-am întrebat şi eu (probabil se întreabă multă lume!) ce caută statuia lui Omar Khayyam aici?
Locul acesta este cu "păţanii" cam ciudate.
Mai întâi aici a fost amplasată statuia ecvestră a Regelui Ferdinand al României, statuia fiind opera lui Ivan Mestrovici[iii] sculptor croat, "ghinionist" pentru că cele două statui ale sale din Bucureşti - a doua fiind a Regelui Carol I din faţa Palatului Regal şi a Bibliotecii Universitare - au fost distruse din ordinul guvernelor comuniste.
Întrebarea pe care mi-o pun nu are legătură cu poetul-filozoful persan, ci cu felul în care a fost ales locul ce mi se pare total nepotrivit, mai ales că pe axul rondului perpendicular pe şoseaua Kiseleff, vis-à-vis, se află Monumentul Infanteriei Române[iv], un monument legat de istoria României.
Monumentul are o poveste tristă pentru că în anul 1939 din ordinul lui Ion Antonescu, care primise ordin de la Hitler (!), lucrarea lui Ion Jalea[v] aşezată pe acel loc în 1936 a fost "descompusă" şi mutată.
După 61 de ani, în anul 2000 în acelaşi loc este amplasat Monumentul Infanteriei Române o lucrare ambiţioasă a lui Ioan Bolborea, amintind de momentele grele în care infanteria română s-a acoperit de glorie în războaiele pe care le-a dus.
Tot acolo a stat o vreme statuia Ostaşului Sovietic (opera sculptorului Constantin Baraschi) la rândul ei fusese adusă aici, "gonită"[vi] din Piaţa Victoriei.
Parcul Kiseleff este ca un vârf de lance verde, un triunghi verde, care încearcă să pătrundă în inima oraşului să-i aducă oxigen în plămânii săi obosiţi de fum şi praf.
Şoseaua Kiseleff taie triunghiul în două, dar degetele subţiri, ale unor ghiduşi spiriduşi, îmbrăcate în frunze şi vrejuri de frunze se întind peste banda gri şi impersonală a şoselei ca să-şi recapete forma de viaţă iniţială.
Schimbarea este şocantă odată ce ai intrat pe aleile păzite de şiruri de arbori. Poţi respira, mai ales în zilele atât de înăbuşitoare ale lui august şi începutului de septembrie.
Lumina, filtrată de "capacul" făcut de nori strânşi unii în alţii ca o pânză gri şi uscată, pare că anunţă ploaia mult aşteptată - oare va veni? Parcul este aproape pustiu la ora când "hoinăresc" cu paşii puţin întinşi - sunt oare mânat de gândul unei ploi năstruşnice? Recunosc că mă simt bine singur cu gândurile mele şi cu camera foto urmărind tot ce se întâmplă, chiar şi nemişcarea.
Dar, nu! Un mic grup de muncitori repară obiectele la un loc de joacă pentru copii. Nu mai este mult timp şi vin alegerile locale!
Dar...
Copiii ştiu să-şi găsească prilej de joacă şi de bucurie...
Pentru alţii e timp tocmai bun pentru vorbit, povestit...
Bustul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea de Corneliu Medrea
Nu ştiu dacă este o reverenţă pentru Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar aşa mi-aş dori. Acest bust are 100 de ani şi este pe lista Monumentelor Istorice ale Municipiului Bucureşti, 2310, cod LMI B-III-m-B-19994, deci merită toată atenţia din partea Primăriei, chiar mai mult decât o reverenţă!
Traversez Şoseaua ca să ajung la locul pentru care am pornit iniţial. George Apostu.
Citez un fragment dintr-un text, Cronică bilingvă, a lui Virgil Tănase:
"D'ailleurs il parlait peu, Apostu. Il était là, c'est tout. Se contentait de quelques gestes, sobre şi elocvente cum sunt crestăturile trunchiurilor de lemn pe care le încropea uneori din piatră, d'autres fois en métal. Je travaillais à l'époque pour un mensuel de Grenoble dont la rédaction se trouvait dans une annexe de la Mairie, en marge du parc où, quant j'avais quelques moments à moi, mă aşezam pe-o bancă în faţa celor trei uriaşi pari de piatră crestată în care George Apostu întruchipa ceea ce el numea Père et Fils sans que l'on sache s'il s'agit d'exalter le tronc robuste qui engendre le fils ou bien de Tatăl Ceresc al cărui fiu suferă pe cruce.
Unul din aceşti « Isus pe cruce » ai lui Apostu stătea dârz în odaia celui mai supărat pe Dumnezeu necredincios, a cărui inexistenţă nu reuşea s-o dovedească, Emil Cioran. Acestuia i se părea că sentimentul pe care i-l comunică această sculptură « que je contemple jour après jour », spune, est du même ordre que celui que ressentait Dostoïevski devant le « Christ mort » de Holbein du Musée de Bâle. Apropierea de Holbein mă încântă: ea îndreaptă, mi se pare, măcar în parte cele două nedreptăţi care i s-au făcut lui Apostu. Prima de a i se fi luat viaţa atât de repede, lipsindu-ne de operele pe care le aşteptam."[vii]
Trebuie să cunoşti, cât de puţin, opera lui George Apostu ca să găseşti locul unde se află această nerecunoscută comoară a grupului de sculpturi fără nume, pentru că nu există niciun indicator al locului.
În spatele acestor wc-uri publice şi gard în gard cu grădina restaurantului Doina, pe alee... undeva în stânga...
"Am fost prieten cu Apostu din anii '65, aveţi aici imagini care se întind cam din '67, cînd i-am făcut fotografii pentru prima lui expoziţie importantă, de la Galeria "Raymonde Caznave", din Paris, şi pînă cînd a dispărut. După ce a murit m-am dus pe urmele lui, la Paris, şi am fotografiat la mormint, la atelier şi aşa mai departe. Să ne amintim că Apostu a plecat dintre noi acum 25 de ani, e incredibil. Era un om foarte tînăr, foarte puternic, umilit îngrozitor de regimul trecut, un artist căruia Ceauşescu personal i-a supravegheat dărâmarea atelierului. A fost de fapt şi singurul care a îndrăznit, într-o epocă în care nu mulţi puteau să ridice glasul, să încerce să pledeze pentru demnitatea artistului. Şi a făcut-o bine, pentru că era un om drept, de o corectitudine extraordinară, un profesionist absolut desăvîrşit, pe care îl respectau toate generaţiile de artişti, fără excepţie. George Apostu a însemnat un moment de coagulare a unei şcoli de sculptură care a dat remarcabili artişti, l-a dat pe Vasile Gorduz, Paul Vasilescu, Mircea Spătaru, toţi aceşti oameni funcţionau ca degetele unei mîini şi impactul lor a fost formidabil pentru că ei şi-au impus la un moment dat un punct de vedere, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, au lansat tabere, cum este Tabăra de la Măgura, era o echipă care putea să dărîme munţii. (Mihai Oroveanu)"[viii]
Nu am fost prieten cu Apostu pentru că viaţa a făcut ca drumurile să nu ni se intersecteze, dar i-am urmărit parcursul de mare creator, care a înţeles sublimul şi subtilitatea tezaurului artistic al neamului, şi, ca s-o spun direct, al ţăranului român. Mi-ar fi plăcut măcar să ne întâlnim pentru că privind opera sa, mişcându-mă printre gândurile sale săpate în piatră, iertată-mi fie îndrăzneala, îmi regăsesc multe din gândurile mele de atunci şi de azi. E o mare fericire să avem posibilitatea să stăm de vorbă cu oamenii şi semnele create de Apostu. Am fotografiat cele câteva sculpturi ale lui Apostu pentru a trezi interesul celor ce vor citi aceste rânduri să se ducă la o întâlnire cu un artist mare al României, din păcate cu o soartă asemănătoare cu cea a lui Constantin Brâncuşi, la fel de respins de mai marii acestei ţări. fie că sunt decidenţi politici sau de altă speţă.
Trebuie să închei cu o imagine aproape incredibilă. În curtea Şcolii gimnaziale "Ion Heliade Rădulescu", şantier de reparaţii sau ce o fi, cineva cu bună ştiinţă a pus pe soclul balustradei unei terase de la o intrare, ca o glumă proastă, un fragment din ceea ce ar vrea să fie coloana infinitului a lui Brâncuşi. Sper că până la începerea anului şcolar să scoată cineva "insulta" de acolo!
PS: În seara zilei de 3 septembrie 2020 am vizionat un film documentar. Am datorat invitaţia la această premieră prietenului meu, compozitorul Cristian Lolea, parte din echipa filmului.
Acest film documentar, Grădina sovietică, pe care unii au avut prilejul să-l vadă la TIFF 2020, la Cluj, este un film răscolitor, care ne pune în faţă adevărul "marilor cuceriri ale ştiinţei" născute sub oblăduirea comunismului sovietic. Parcă ne sună cunoscute aceste vorbe!
Felicitări echipei conduse de regizorul Dragoş Turea!
Până data viitoare: Să auzim numai de bine!
(Pentru luni şapte septembrie două mii douăzeci, Bucureşti)