Un parc regal, o lume dispărută (I)

"S-a hotărît, care va să zică... Madam Georgescu - Miţa Georgeasca - cu d. Georgescu - Mihalache - pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam Georgescu a promis «puiului» să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără «gramamà»; prin urmare, şi pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct pînă astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sîmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci."... "Dormeau încă profund cînd, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu... Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului - Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfînta Ana!... Ah! a fost o plăcere ce va rămînea neuitată... Pe lună, cu trăsurile la pas, şi dasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniînd încetinel şi d. Mişu cîntînd menuetul, pe care-l cîntă regulat muzica în parc şi care-i place atît lui madam Georgescu!... De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, cînd îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftînd: - Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc!"
(I.L. Caragiale - Tren de plăcere - Universul, 1900, 4 şi 11 aug.)


Cele două parcuri despre care voi să scriu, Parcul Kiseleff din Bucureşti şi Parcul Dimitrie Ghica din Sinaia, sunt reprezentative pentru paşii pe care i-a făcut România în secolul al nouăsprezecelea trecând prin momente grele, cruciale, dar trecând cu bine datorită Oamenilor vremii, fie că erau oameni politici, de stat sau personalităţi ale culturii.

Încep să scriu într-o dimineaţă, scurt timp după mijlocul lui august anul MMXX, aflându-mă în satul Plaiul Cornului, un sat pe o coamă de deal, vis-à-vis de Breaza, Prahova, la circa două ore de mers cu maşina de la Bucureşti...

Cocoşul care "cucurighează" răguşit a fost semnalul trezirii, şi cu ochii întredeschişi am acceptat să mă strecor de sub pilota subţire, insuficientă ca să mă împiedice să simt frigul mic al nopţii.

Cu părerea că aş mai fi putut dormi m-am dat jos din pat, am deschis cele două aripi ale ferestrei ce dă către pădurea din spatele casei. Am tras câteva guri de aer curat, i-am spus "bună dimineaţa" lui Nero, câinele unor vecini buni de peste drum, care doarme lipit de peretele camerei în care stau de când am venit. Am să cobor la bucătărie să-mi fac o cafea. Dar, mai înainte de orice, va trebui să le dau "bobiţe" celor trei actuali prieteni, de aici de la casa din vârful de deal de vis-à-vis de Breaza, care aşteaptă nerăbdători. Ei sunt deja amintitul Nero, un căţel mare, drăgăstos şi cu o blană negru-maroniu şi pletos, Rock un câine lup cu un trup filiform, musculos şi o ţinută elegantă, şi nu în ultimul rând prietenosul şi mereu înfometatul Stuf, un pisic roşcovan cu dungi galbene, vorbăreţ şi politicos.

M- am trezit relativ devreme şi bine am făcut pentru că este o dimineaţă senină şi liniştită, tulburată numai de cucurigeala Cocoşului răguşit şi de cascada de lătrături pe diferite tonalităţi a câinilor din curţile dimprejur.

De aici din vârf de deal până la Sinaia, unde îmi propusesem să ajung, nu este un drum lung, dar în această perioadă când şoseaua este aglomerată de maşini, în special în drumul către Braşov sau către Cluj, mă rog către Transilvania, te aşezi la coada ce pare interminabilă şi încet, încet cu viteza medie de douăzeci kilometri pe oră, în cinzeci şi cinci minute - şi poţi spune că ai avut noroc -, ajungi la destinaţie.

La intrarea în Sinaia drumul - am vrut să scriu şoseaua - se bifurcă. Am ales să nu intru în oraş ca să nu am probleme cu parcarea, aşa că am urmat drumul care ocoleşte Sinaia trecând prin faţa Gărilor. Am lăsat maşina în parcarea care se află între fosta Gară Regală^[i] (salonul Regal găzduieşte în prezent un mic muzeu feroviar) şi actuala Gară, tot Gară Regală, construită în 1939 după proiectul arhitectului Duiliu Marcu, şi care a purtat însemnele regelui Carol al II-lea^[ii].

Apoi, pas cu pas, treaptă cu treaptă am urcat scara istorică de la Gară până în drumul principal din faţa hotelului Caraiman. A fost o experienţă sănătoasă, deşi nu pot spune că a fost uşor de urcat. Scara nu este foarte îngrijită, mă refer la parapeţi şi balustradele metalice, cu multe porţiuni căzute. Însă îţi oferă, când ajungi în vârful ei, imaginea Hotelului Caraiman lângă care se află intrarea în Parcul Dimitrie Ghica.


Parcul Dimitrie Ghica este unul dintre ultimele semne ale regalităţi din România, semne pe cale de dispariţie la fel ca şi regalitatea. Parcul a fost construit pe locul curţii casei prinţului Dimitrie Ghica, fost prim-ministru al României şi un apropiat al Regelui, în urma donaţiei terenului către oraşul Sinaia, şi a fost inaugurat în anul 1881, anul Încoronării lui Carol I ca Rege al României.

Secolul al nouăsprezecelea este secolul importantelor împliniri pentru România, Unirea şi aducerea Prinţului de Hohenzollern ca Domnitor al Ţărilor Române, Războiul pentru Câştigarea Independenţei Ţărilor Române, Încoronarea lui Carol ca Rege a României, toate legate profund de existenţa Casei Regale şi a personalităţii Regelui Carol I. Alegerea oraşului Sinaia ca loc pentru reşedinţa regală, urmată de ridicarea Palatului Peleş, a făcut ca oraşul să devină unul al aristocraţiei, al elitelor.

Parcul Dimitrie Ghica găzduieşte Cazinoul^{[iii] [iv]}şi două mari hoteluri Palace şi Caraiman^[v]; primul poartă semnătura lui Petre Antonescu, acelaşi arhitect care va semna planurile construcţiei şi va urmări lucrările de execuţie ale Cazinoului din Sinaia.


Trebuie să mărturisesc că îmi propusesem această vizită având în minte imagini de Doamne şi Domniţe, de Domni şi Prinţişori plimbându-se pe aleile flancate de brazii înalţi umbrind misterios aleile ce şerpuiesc plecând de la bazinul circular, în mijlocul căruia se află Fântâna din fontă, construită odată cu Hotelul Caraiman, în 1911.


Aleile prin natura naturii lor sunt călăuzele perfecte în plimbarea printre amintiri şi astfel arborii, brazii îţi şoptesc despre lumea care le dădea suflu şi care a creat istorie, istorie mare sau mici istorii omeneşti cu importanţa şi greutatea lor.


Nu eram foarte hotărât dacă să vizitez sau nu Cazinoul, denumit azi Centrul Internaţional de Conferinţe "Cazino", după ce din 1955 până în 1990 a fost "Casa de Cultură". Construit după proiectul arhitectului Petre Antonescu, şi având ca acţionari oameni importanţi ai vremii^[vi], Cazinoul a fost inaugurat în 1912:
"Cea de a treia confirmare a inaugurării Cazinoului din Sinaia în anul 1912 am primit-o de la dl conf. univ. Sorin Cristescu, traducătorul scrisorilor Regelui Carol I şi îngrijitorul volumului Carol I. Corespondenţa privată, apărut în anul 2005 la Editura Tritonic. Penultima şi respectiv ultima dintre scrisorile trimise de acesta Mariei de Flandra, sora sa, aduc indicii noi cu privire la "tripoul" sinaiot. "Pe 1/15 iunie ne instalam la Sinaia, unde de data aceasta va fi multă însufleţire, deoarece noile mari hoteluri, Cazinoul şi Teatrul vor atrage mulţi străini", îi scrie Carol I, pe 19 mai/1 iunie 1912, de la Sfântu Gheorghe (la capătul croazierei sale pe Dunăre). "Sinaia este atât de frumoasă şi plină de viaţă."^[vii]

Imaginile de acum mi s-au părut foarte reci, aproape neprietenoase, departe de căldura arhitecturii lui Petre Antonescu, în urma unor modificări nefericite. Am să dau un singur exemplu: înlocuirea pardoselilor din lemn (parchet) cu marmură...


Pot spune că mă bucur că a fost salvată sala de teatru:


Două proiecte (de arhitectură ) mi-au făcut o legătură puternică cu oraşul Sinaia,
Nu pot încheia acest prim articol fără să ataşez câteva fragmente din Testamentul Regelui Carol I, care ne arată dragostea şi ataşamentul acestuia faţă de poporul român căruia i-a dăruit viaţa sa:


Prima parte se încheie aici, şi rămîn cu convingerea că în zilele care urmează, în luna septembrie 2020, ne vom gândi bine cum ne continuăm viaţa ca locuitori ai acestor locuri aşezate pe pământul numit România.

(Început la Plaiul Cornului de Prahova şi terminat în Bucureşti,
pentru luni treizeci şi unu iulie două mii douăzeci.)

---