Un început de jurnal autocritic (II) - La patru paşi de infinit

Cinema "Scala" era sala în care vizionam în anii 1950-1954 filme sovietice despre războaiele Armatei Roşii care spulbera eroic armata germană, de preferinţă trupele SS, dar şi filme-legendă de aventuri, precum cel al lui Michail Romm, Trinadtsat / Treisprezece, produs în 1937, pe care l-am văzut de cel puţin opt ori (filmul l-a inspirat pe Zoltan Korda pentru Sahara (1943) cu Humphrey Bogart, apoi pe Andre DeToth pentru filmul The Sabre and The Arrow (1953) cu John Broderick şi pe realizatorii filmului TV Sahara cu Jim Belushi). Câţiva ani după aceea, când am văzut filmele lui Sergey Eisenstein, am înţeles forţa filmului rusesc, dar închizând ochii la scenariile cu adresa Stalin şi frumuseţea regimului sovietic. Deşi marii regizori ruşi (sovietici) lăsau multe portiţe deschise către cei care voiau să vadă şi să înţeleagă.


Imediat după viscolul din 1953, când munţii de zăpadă au dispărut din intrarea la cinema "Scala", au apărut cu timiditate filme străine (era străin tot ce nu era românesc sau sovietic!).


Pentru că era foarte aproape de casa în care locuiam la acea vreme, am fost lăsat să merg singur la cinema "Scala" la filmul Ruy Blas, cu Jean Marais şi Danielle Darieux. Era dintr-o dată altă lume a filmului, despre care auzisem, sau pe care o văzusem în revistele Cinema pe care la mai găseam bine ascunse prin lăzi sau cutii cu hârtii. Jean Marais făcea legătura, nu numai prin Ruy Blas-ul lui Victor Hugo, ci chiar prin propria persoană, cu viaţa culturală a secolului XX, cu Jean Cocteau, Edith Piaf sau Pablo Picasso, şi cred că se înţelege de la sine că se năştea un firicel de speranţă. Din păcate au trecut aproape patruzeci de ani şi încă...


Aflu de curând că proprietarii blocului "Scala" vor să-l vândă şi mă întreb dacă nu cumva o să se aleagă praful de tot ce este acolo. Primăria Bucureştiului şi «România film" (Scuze, România film are o scuză! Starea regiei: În insolvenţă, in insolvency, en procedure collective, conform Sentinţei civile nr. 774 din data 12.02.2018 pronunţată de Tribunalului Bucureşti Secţia a VII a Civilă în Dosar nr. 10972/3/2016)^[i], dar chiar nu mai există nimeni să fie interesat de soarta sălilor de cinema din Bucureşti şi de ce nu, din toată ţara?

Două săli - "ARO" (Patria) şi "Scala" - erau poate cele mai reprezentative săli de cinema ale Bucureştiului, toate premierele şi Galele de filme aveau loc acolo.


Sala de cinema "ARO" poarta semnătura a doi mari şi importanţi arhitecţi români: Horia Creangă şi Haralamb Georgescu, fiind şi semnalul de necontestat al modernismului în arhitectura României. Sala mare, de circa 1.200 de locuri, cu foaierele pe două nivele, cu scafe cu linii simple, cu rotunjiri şi bine trasate, combinaţii de materiale: tencuieli, placaje din piară şi bare din inox, conturează această arhitectură novatoare a anilor '30. Intrarea şi ieşirile din sala de cinema sunt astfel desenate încât lasă loc întâlnirilor înainte de vizionarea unui film, pentru o discuţie cu un prieten, sau loc de întâlnire de iubire, ca să nu spun că era locul unde aveai şansa să prinzi "un bilet în plus" dacă la casa de bilete era sold out; şi de multe ori acolo se aduna lumea "să vadă" unul sau mai mulţi dintre actorii de film adulaţi. În astfel de momente circulaţia pe strada Pictor Verona şi mare parte din carosabilul Bulevardului Magheru erau blocate. Nu pot descrie nebunia care era acolo când pe Bulevard circula tramvaiul 16 care "cotea" prin faţă pe la "ARO" (Patria) pe strada Pictor Verona spre Icoanei. Uuu! Era infernal. Nici miliţienii nu mai făceau faţă! Lucram la diplomă şi am ieşit să mă plimb fără să am habar că era o premieră şi m-am trezit căscând gura la mulţimea adunată. Cred că am reuşit să intru, din greşeală şi nu am mai putut ieşi, în valul de mulţime la premiera filmului Steaua fără nume, în 1966, la care a participat printre alţii şi Marina Vlady. Nu am văzut-o decât în film, pe peliculă, pentru că "grupurile masive" de miliţieni şi "băieţii " în trenciuri bej au acoperit-o cu mare grijă.

Mi-e drag acest cinematograf unde am pus în cutia mea cu amintiri filme de mare valoare. "Debutul" filmelor străine a fost The Last Train from Gun Hill cu Anthony Quinn şi Kirk Douglas, în regia unui mare maestru al filmelor western, John Sturges.


Apoi, într-o dimineaţă sacrificând primele ore de curs de la facultate, adică chiulind, la primul spectacol de la ora 10:00 dimineaţa Harakiri, filmul lui Masaki Kobayashi, film în care întâlneam, în mişcare, spaţiile arhitecturii japoneze, costumele samurailor şi ale nobililor epocii Edo, salutul politicos, mai ales când era vorba de luptele pentru onoare, sabia japoneză "katana" (era inevitabil ca acest tip de sabie să-l propun pentru spectacolul Coriolanus), coafurile samurailor, panourile din hârtie cu rame din lemn (wallpaper). Vedeam o altă lume, care ni se părea că e dincolo de porţile lumii acestea. Aici la cinema "ARO" ("Patria") am văzut aproape toată seria de filme ale lui Akira Kurosawa^[ii] începând cu Sanjuro, Cei şapte samurai, Dodes'ka-den (primul film color a lui Kurosawa plasat în lumea suburbană, film compus din fragmente de viaţă din bidonvilul japonez), Kagemusha, Kumonosu-jô / Throne of blood, Ran şi Rashomon. De cele mai multe ori era minunat la cinema "ARO"("Patria") pentru că nu erau foarte mulţi amatori de artă de cinema japoneză în vremea aceea şi puteai să savurezi filmele lui în linişte.

Un moment deosebit, de mare emoţie, de totală emoţie trăit în sala acestui cinematograf, deocamdată părăsit, a fost întâlnirea cu filmul lui Liviu Ciulei Pădurea spânzuraţilor. Am făcut atunci o paralelă, pentru mine dar mai târziu am spus-o oriunde am avut prilejul, cu un alt imens regizor, cu aceiaşi gândire aristocratică, care ne-a dus într-o lume care s-a frânt singură (ceea ce se străduieşte lumea să facă şi în timpurile pe care le trăim, o autofrângere!), o lume unde nobilul se întâlneşte cu noroiul. E vorba de Luchino Visconti, pentru că aşa cum în teatru Ciulei a clădit la aceiaşi scară cu Giorgio Strehler, dimensiunea operei sale în acest film este copleşitoare. Dacă în filmele lui Visconti, în Ghepardul de exemplu, întâlnim mari actori ca Burt Lancaster, Alain Delon, Claudia Cardinale, la Ciulei îi întâlnim pe marii noştri actori Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gyorgy Kovacs, Gina Patrichi (şi lista e foarte lungă). Aţi mai auzit de filmul The Knack... and How to Get It? De ce nu a luat Pădurea spânzuraţilor Marele Premiu, în 1965, la Festivalul de la Cannes?

Mai erau şi alte cinematografe, amplasate nu foarte central, dar aproape fiecare cartier avea cel puţin o sală de cinematograf, erau peste patruzeci de săli în Bucureşti. Să scormonim puţin, poate aflăm ce s-a întâmplat.

Într-un articol intitulat România furată. Sălile de cinema o comoară imobiliară în ruină, de pe siteul DIGI 24^[iii], scrie la final: "Înstrăinate, ruinate sau pur şi simplu uitate, sălile de cinema sunt mai mult decât o poveste fără happy-end: sunt relicvele unei tranziţii în care statul şi-a transformat patrimoniul într-o minge dintr-un meci pe care a refuzat să îl câştige. Felul în care, unul după altul, sute de cinematografe au fost scoase la mezat pe sume infime, închiriate favoriţilor politici sau date pur şi simplu gratis autorităţilor locale care le-au lăsat să moară, arată că, timp de 25 de ani, statul român nu şi-a furat singur doar căciula, ci o adevărata comoară. Iar, până acum, nimeni nu pare hotărât să rescrie acest scenariu."

Nu erau prea îngrijite nici înainte de 1989 multe dintre cinematografele de la " periferie", dar erau funcţionale, poate că de multe ori miroseau fie a dezinfectant, fie a soluţie de spălat pe jos, fie chiar aveau mirosul lipsei de civilizaţie, dar se încerca o întreţinere a acestora aşa cum se pricepeau cei care le administrau. Şi eram convinşi să intrăm în aceste săli pentru filmele care se proiectau.

Aşa am ajuns la cinema "Arta"^[iv], pe Calea Călăraşilor, pentru filmul lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianina mecanică. Un film ca acesta te face să uiţi unde eşti pentru că te duce în lumea lui. Filmul, după cum se ştie, este regizat de Mihalkov, autor şi al scenariului care se bazează pe piesa de teatru Platonov a lui Anton Pavlovici Cehov şi pe încă alte câteva povestiri ale lui Cehov. Este dintre acele filme care-şi croiesc drum şi apoi se aşază în tine şi rămâi cu el o viaţă, pentru că în el precis găseşti ceva din propria persoană, ceva din anii aceia când te gândeşti la ceea ce ai făcut sau nu în viaţă.

...

De fapt am vrut să scriu în cele două episoade ale articolului despre una dintre marile noastre probleme, aceea de a nu preţui ceea ce ne-a lăsat valoros trecutul, trecutul nostru cu bune şi rele.

Pare foarte clar că sinistrele şi distrugătoarele lecţii ale lui Lenin şi Stalin au prins şi la silitorii lor elevi de la noi - şi nu este vorba numai de Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, ci toţi cei care au fost lângă ei şi încă mai sunt ca urmaşi, şi care îşi continuă opera de călcare în picioare a puţinului pe care l-au construit Adevăraţii Români, în cei aproape o sută de ani de Românie modernă abia ieşită din feudalism.

Pentru mine, din 1947 şi timp de mai mult de şaptezeci de ani, "tezele staliniste" învăţate la Moscova nu şi-au pierdut puterea şi îşi arată colţii prin ceea ce mai fac încă copii şi nepoţii "clasei muncitoare conducătoare".

În timp ce noi - "inteligheţia" - am privit miraţi sau reţinut-revoltaţi cum au ocupat toate redutele societăţii: "Totul se reduce de fapt la o singura problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominantă a momentului, oricare ar fi acel moment" (Dilema veche, 13 X 06); "Marea Teroare se bazează pe teza stalinistă a ascuţirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism. Teza include ideea potrivit căreia de pedepsit nu sunt doar crimele reale sau imaginare, dar şi ceea ce însuşi Stalin numea crimele de gândire", conchide Vladimir Tismăneanu^[v]

Voi încheia într-o notă optimistă: Nu va ploua peste "sălile în aer liber" de la Cluj pregătite pentru TIFF 2020.

(Zece august două mii două zeci)

PS: Când citiţi articolul deja ştim că nu a plouat la TIFF.

---