Un început de jurnal autocritic (I) - La patru paşi de infinit

O să încep cu o banală clasificare a artelor într-o ordine a apariţiei lor în timp: "Ritmul spaţiului: (1) arhitectura, (2) sculptura, (3) pictura; Ritmul timpului: (4) muzica, (5) poezia, (6) dansul; conciliere între Ritmul spaţiului şi Ritmul timpului: (7) filmul."^[ii]

Ca să nu pară că sunt rândurile unui arhitect fanatic, am făcut apel pentru deschiderea acestui articol la cartea scrisă de Constantin Pivniceru^[iii] despre Studiourile Cinematografice Buftea Cinema la Buftea. Aici, în arborele genealogic al artelor, Arhitectura ocupă primul loc într-o logică a apariţiei artelor şi a importanţei (desigur însă că ele se leagă, se întrepătrund firesc). Nu găsim în acest "tabel" Teatrul (despre care evident că nu se poate spune că este un subcapitol / o variaţie a vreuneia dintre cele şapte arte menţionate).

Dar putem să vorbim, într-o altă variantă de clasificare, de arte vizuale (Visual Arts), ale căror scopuri sunt în primul rând estetice, fiind judecate după frumuseţea şi înţelesul său total (vom include aici pictura, sculptura grafica, desenul şi arhitectura), respectiv de artele spectacolului (Performing Arts), ce se bazează pe îndemânarea producerii în faţa publicului (aici vom găsi: opera, teatrul, şamd). Dar, în final, toate artele se regăsesc una în cealaltă şi toate sunt legate de omul care priveşte, ascultă. De fapt, eu personal nu am preferinţe în ierarhizarea acestora pentru că nu cred că vreuna este mai importantă decât cealaltă.

Dar pentru că am pornit de la o carte despre lumea filmului voi povesti cum trecând acum câteva zile pe Strada General Berthelot, prin faţa casei de la numărul 48, mi s-au trezit în minte multe amintiri din vremea când în această casă locuiau actorul Nicolae Gărdescu şi cele două fiice ale sale, Irina şi Dodo. În zilele noastre la numărul 48 funcţionează o cafenea şi nu cu mult timp în urmă am intrat şi am cerut permisiunea să vizitez parterul casei, care în mare măsură a rămas neschimbat, dar căruia îi lipseşte acum suflul de neimitat şi de neuitat pe care-l dădeau locului cei trei amintiţi mai sus. Pe Irina am cunoscut-o în casa arhitectului Tutu (Adrian) Oprea, cu care eram coleg la un institut de proiectări (voi reveni la poveştile despre lumea proiectării de dinainte de 1989 cu altă ocazie), la una dintre " petrecerile" sale celebre la acea vreme, unde se întâlnea o lume foarte pestriţă, în orice caz "lumea bună" cu toate "frumuseţile", dar şi "interesanţii" sau "misterioşii" vremii. Mă refer la "lumea" de dinainte de 1989. Irina Gărdescu, ca şi Irina Petrescu, era o vedetă de film în adevăratul sens al cuvântului, cu modestia importanţei pe care o aveau. În cele câteva luni în care mergeam în vizită în casa din Berthelot 48, sau "ieşeam" la petreceri, am avut şansa să stau alături de un om fără ascunzişuri, direct, cu foarte mult umor, cu un discurs simplu dar plin de sensuri şi care stătea departe de lumea speriată, lumea aceea care începuse să se clatine. Acele luni mă fac şi acum să mă gândesc la Irina Gărdescu ca la un prieten.

În curând începe TIFF-ul 2020 şi gândurile de mai sus mi-au trezit amintiri despre "experienţele" mele cu filmul; experienţe nu tocmai reuşite, dar care mi-au prilejuit întâlnirea unor oameni deosebiţi.

Cum ar fi...

Înainte de vacanţa dintre anul IV şi V eram foarte agitat pentru că voiam să lucrez şi nu oriunde ci la un teatru. Numai că teatrele intrau, la rândul lor, în vacanţă şi aşa căutând în stânga şi-n dreapta "locul" unde să lucrez, să învăţ, i-am spus într-o doară unui unchi care lucra la Studiourile Buftea, cum altfel aş fi reuşit, că aş vrea pe perioada verii să fac asistenţă pe lângă un scenograf. Mi-a promis, şi iată-mă într-o dimineaţă în faţa uşii unui apartament dintr-un bloc din Piaţa Amzei, unde locuia Francisc Munteanu. Am sunat. M-a primit un Domn foarte amabil şi care m-a impresionat că nu se adresa cu "tovarăşe" ci cu " Domnule dragă", dar recunosc că eram emoţionat şi pentru că mă aflam în faţa unei personalităţi din acei ani, despre care ştiam, doar atât, că lucrase cu Liviu Ciulei la filmul Valurile Dunării. Şi mai ştiam că începuse un film. În scurt timp am aflat că filmul se numea La patru paşi de infinit. Nu îmi mai amintesc exact ce i-am mormăit: că vreau, că aş vrea, că dacă se poate, că sunt student la arhitectură. Domnul Francisc Munteanu a înţeles repede ce vreau pentru că mi-a spus: "Hai acum cu mine la Buftea că tocmai se montează un decor pentru nişte cadre pe care o să le trag după masă". Punct. Ne-am urcat într-o Volga gri, şi după un drum - pe fondul discuţiei Domnului Francisc Munteanu cu şoferul, eu am tăcut sau am răspuns scurt, cu o voce mică, gâtuită de emoţie, la câteva întrebări -, am ajuns la Buftea. Nu ştiu cum arată azi acele imense Studiouri, dar şi acum am în urechi sunetul paşilor mei de atunci pe marmura coridoarelor, când mi se părea că fac un zgomot asurzitor şi deranjant. Mai am încă imaginea unei arhitecturi sută la sută sovietică, chiar stalinistă, pe care o ştiam de la cursurile de Istoria Arhitecturii sau din revistele de arhitectură.

Ajuns pe platoul de filmare. Am fost uluit de cantitatea de tehnică: poduri de lumini pline de ştăngi cu foarte multe proiectoare (la nivelul tehnicii acelor ani), travelinguri, maşini de vânt (ventilatoare imense) şi decorul în aşa fel conceput încât să permită filmarea din orice unghi, cu pereţi lipsă sau amovibili şi aşa mai departe. Eram uluit, fascinat. Am fost lăsat în mijlocul platoului, unde se învârtea multă lume, cu rost sau fără, şi am început să mă învârt şi eu după ei, mai ales că eram foarte curios să văd, să aud, să miros (platourile au un miros al lor, total diferit de cel al scenei de teatru sau operă), să învăţ. M-am învârtit, pe acolo, vreo două zile, pe coridoare, prin platouri şi în a treia zi a apărut Domnul Giulio Tincu, care mi-a spus repede, politicos (?), că are asistent şi că "Domnule eşti în vacanţă, bucură-te de vacanţă!", mi-a întins mâna şi "la revedere". Aşa s-a încheiat scurta mea aventură la Buftea, unde nu am mai călcat niciodată. Am plecat cam plouat fără să înţeleg refuzul şi pe drumul spre Bucureşti mi-am spus că e mai bine aşa, că e o problemă de chimie şi că deşi Giulio Tincu era unul dintre scenografii pe care i-am apreciat urmărindu-i opera, nu ne-am fi potrivit. Prin anii 1999, când am refăcut pentru UCIN sala de cinematograf Magheru, actualmente "Studio" (sală închisă, în prezent, ca urmare a pericolului de dărâmare la un eventual seism), înainte de începerea lucrărilor, în perioada de releveu, timp de două săptămâni, mă opream în fiecare dimineaţă în foyerul cinematografului să privesc desenele, schiţele de decor sau costume ale Domnilor Giulio Tincu şi Marcel Bogos sau ale Doamnei Lidia Luludis...

Fotografiile sunt făcute într-o luni a lunii iulie, între şase şi şapte şi douăzeci spre seară... şi "trasul" pozelor l-am început pe Strada Sărindar^[iv] (Constantin Mille), strada cu "ieşirea" de la cinematografe şi intrarea la Teatrul-Grădina "Capitol"...

Fiind prea târziu (sau prea devreme!) pentru ca paza să mai fie pe acolo, am rămas în faţa porţilor ferecate cu lanţuri. Poate a fost mai bine ca să nu mă doară vederea stadiului în care se află! Porţile sunt "însemnate" de Pisica Pătrată (îl apreciez foarte mult, ca dovadă că cele mai multe dintre caietele mele de schiţe sunt realizarea Pisicii Pătrate în colaborare cu Galateca), care şi-a ales ca fundal de lucru clădiri-monumente de arhitectură sau istorice. Sper că nu este o prevestire pentru viitorul acestora! Dar în fond dacă "proprietarii" şi statul le-au abandonat, de ce nu ar fi la dispoziţia artiştilor? Culmea este că nici aceste lucrări nu sunt îngrijite!


Bulevardul Regina Elisabeta (fost 6 martie) este legat atât de anii mei de liceu, dar în special de cei şase ani în care urcam şi coboram zilnic acest bulevard în drum spre şi de la Facultatea de Arhitectură "Ion Mincu", "Bulevardul cinematografelor" cum era numit, având înşirate de-a lungul său aproape una lângă alta sălile de cinema "Timpuri noi", "Capitol" cu grădina-teatru de vară, "Lumina", "Festival", "Bucureşti"^[x] şi vis-à-vis cinematograful "Victoria", redenumit "Corso".


În ordinea de sus, la cinema "Timpuri Noi" erau filme documentare sau desene animate, care erau schimbate aproape în fiecare săptămână; la cinema "Capitol"^[xi] în sală rula o serie Stan şi Bran, nici nu-mi mai amintesc de câte ori am văzut-o; se juca teatru la grădina sălii "Capitol" - un spaţiu arhitectural deosebit chiar şi azi când este părăsit. Deşi lăsat într-o paragină de necrezut, încă se văd accentele de adevărată performanţă artistică, demne de o soartă mai bună, ce se datorează celor doi arhitecţi Ştefan Nenciulescu, autorul teatrului-grădină (iniţial Teatrul Alhambra) şi Henriette Delavrancea-Gibory pentru refacerea faţadelor şi a foaierului.

Trebuie remarcat că o plimbare zilele acestea pe Bulevardul Regina Elisabeta este o încercare a nervilor pentru că majoritatea clădirilor par părăsite sau sunt învelite în schele (de cât timp?) şi doar o mică parte din faţade este refăcută prin vopsire.


La cinema "Festival" nu-mi amintesc ce filme am văzut, dar ceea ce ştiu este că era lipit de cinema "Lumina". La cinema "Lumina", rulau multe filme de artă care nu prea ocupau toate locurile. Aşa s-a făcut că într-o seară în care sala era 20% ocupată am văzut Andrei Rubliov, filmul lui Andrei Tarkovski, în linişte, fără comentarii, iar la sfârşit, când imaginile din alb-negru devin color, ştiu sigur, mi-au dat lacrimile, fără ca cineva din jur să-mi trimită priviri ironice, fără să aud nu ştiu ce vorbe de ironie mahalagească.

Istoria acestui Bulevard şi a cinematografelor sale seamănă cu Cinema Paradiso, ca părăsire a locului, ca şi cum cineva a vrut să ne îndepărteze de cutiile "magiei".


Cinema "Bucureşti", aşa cum scrie şi pe cartonul ce-i dă titlul de Monument Istoric, este o clădire în vârstă, care îl are ca autor pe arhitectul Alexandru Orăscu, şi însemnele scrise pe "tăbliţele-papirus" de peste arcurile celor patru ferestre centrale arată exact anul inaugurării sale: "1884".

Timp de un secol şi mai bine a funcţionat acest cinematograf unde au fost proiectate mii de filme, de toate felurile, supunându-se regulilor stabilite nu de oamenii care ştiau ce este un film adevărat, ci de cei care prin filme răspundeau fie "ordinelor şefilor", fie "eliberatorilor-ocupanţi", fie "partidului" şi ale "celui mai iubit pământean" coborât printre noi, Ceauşescu (şi-a lui gaşcă).

Aveam 10-11 ani şi fratele mamei mele m-a dus la un film, Nu-i pace sub măslini, în regia lui Giuseppe de Santis, tipic neorealismului italian, cu Lucia Bose (frumoasa filmelor neorealiste), Raf Vallone ("il macho" al epocii) şi Folco Lulli (omul rău), un film dur, într-un peisaj aspru, o lume chinuită de munca grea, dar şi de dezechilibrele sociale inerente după cel de Al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc scene cu mare încărcătură psihologică, scene de viol cu miros rural, de stâncă şi soare arzând necruţător.

Ani mulţi la rând eram abonatul filmelor bune, pe care le consideram speciale. Acolo am văzut, în premieră bucureşteană, Love Story, Zorba Grecul şi cel puţin un Pier Paolo Pasolini, Mama Roma, cu Anna Magnani şi, poate, dacă îmi amintesc bine, Accattone.

Închiderea acestei săli în anul 2004 şi transformarea în depozit este o dovadă în plus a lipsei de cultură a multor decidenţi, a slugărniciei în faţa intereselor financiare (aceste cinematografe ar putea lua o mare parte dintre spectatorii multiplexurilor, de altfel săli fără suflet!) şi a lipsei de răspundere pentru viaţa culturală a societăţii.

Cele cinci zeităţi, care stau pe capitelurile coloanelor, ce se strecoară printre arcurile cu îngeraşi: Apollo, Heracle, Afrodita, Venus, Orfeu, fie că şi-au luat "mâna" de pe noi, fie s-au plictisit de "neputinţa" noastră, concluzia este una singură: nu au mai rămas acolo decât trupurile.

Spiritul lor nu mai este acolo şi nu facem nimic să-l chemăm înapoi.

(trei august două mii două zeci, bucureşti)

---