Phostayleliada sau Fosta-i lele (O stradă ucisă, II)

Până să merg mai departe pe strada George Georgescu, fostă Calea Rahova, mă întorc la omul care a lăsat poate cel mai puternic semn de civilizare urbană de la ridicarea statului independent român, prin Monarhia Română al cărui partener fidel a fost. Plimbându-mă prin faţa Fabricii şi Palatului Bragadiru cu sentimente amestecate de admiraţie şi amărăciune căutam cu privirea speranţa revenirii la normal.

Toate scrierile despre Constantin Marinescu Bragadiru îl descriu ca pe un om cinstit care s-a ridicat de jos, a muncit şi a făcut o avere imensă, care a lăsat urme în acest oraş. Fabrica, cu tehnologie de top a vremii, a fost luată cu forţă şi ură de comunişti. Toată viziunea curată, de pionierat, a acestui om, viziune liberă, a unei relaţii între patronat şi angajaţi, a rămas să fie amintită peste timp de o serie de clădiri care mai stau in picioare, de unele mirându-te că mai rezista. A ridicat o strada prăpădită prin construcţii cu ţinută de oraş, de capitală, promovând o arhitectură cu care oraşul se poate alinia oricărei capitale.

Comuniştii, în numele poporului, pa care îl dispreţuiau de altfel, au şters numele Bragadiru de pe frontonul fabricii, au furat munca acestui om, care făcuse pentru "clasa muncitoare" club, sală de bal, cantină, făcuse un loc unde să nu se simtă umiliţi, să poată munci cu drag de munca pe care o făceau.

Una dintre primele mele întâlniri ca tânăr arhitect cu un muncitor a fost cu unul despre care tovarăşii lui de muncă spuneau ca este "turnător" la Securitate^[i]. Acesta povestea cum, ucenic fiind într-o fabrică, în anii 1940, a fost racolat de diverşi agitatori ca să-l înveţe cum să gonească patronii. Trebuia să povestească în toate locurile în care intra cum ei, muncitorii, erau exploataţi şi puşi să muncească in condiţii mizere; aşa a făcut şi, când îmi povestea, regreta că a ascultat minciunile "ălora". Deşi era membru al partidului comunist (român), spunea că nu mai crede în nimic şi în plus "cizmarul" (Ceauşescu) e o pacoste, un blestem. Probabil că încerca să mă atragă într-o discuţie contra "regimului", dar tot ce spunea era perfect valabil cu privire la viaţa de "doi lei" şi frica, şi delaţiunea impusă de aşa zişii " dragi conducători" comunişti. Ce este foarte trist că şi azi şi mâine sunt şi vor mai fi mulţi oameni care cred în genul acesta de minciuni.

Constantin Marinescu Bragadiru, alături de Nicolae Malaxa^[ii], Max Auschnitt^[iii], ca să-i citez pe cei mai importanţi, a contribuit la progresul economic al României.

Voi face o paranteză, nu pentru a vorbi despre Nicolae Malaxa (poate cel mai controversat, dar în mod sigur cel mai bogat om de afaceri din acea perioadă), ci despre arhitectul Horia Creangă şi câteva dintre proiectele sale de mare anvergură.

Acesta a proiectat pentru Malaxa uzinele "Malaxa" (renumită de comunişti "23 August", apoi "Faur" după 1989), hala în care a funcţionat uzina "Republica" un exemplu prestigios al arhitecturii moderne româneşti,^[iv]


blocul Malaxa pe Bulevardul Magheru^[v]


şi unul dintre primele automotoare Malaxa.^[vi]


Pauză muzicală: Dinu Lipatti cîntă Mozart, Sonata in A Minor, K310, la ultimul său recital


Am scos din bibliotecă o carte despre Bucureşti şi deschid la pagina 241, unde Luli-August Sturdza^[vii] scrie: "... ai deschis inimii şi minţii mele - în sihăstria de la Costa Mesa, pe malul Pacificului - o uşă prin care m-am dus într-o lume a mea. Printre şi cu oamenii mei sau întocmai ca oamenii mei de acasă. Ştiu: lumea aceea nu mai este - totuşi va exista câtă vreme va trăi în noi..."^[viii]. Mă mândresc că îl aduc aici cu noi pe arhitectul-povestitor-poet Paul Emil Miclescu.

De fapt, şi iar am de făcut o paranteză, titlul acestui articol Phostayleliada sau "Fosta-i lele" îl vom regăsi în primele pagini, ca un motto, ale cărţii sale din care tocmai am citat, Din Bucureştii trăsurilor cu cai - povestiri desuete. Noi ne aflăm în această paradigmă: un oraş care a fost, putea să fie şi încă nu e, o lume care nu mai este şi de care mulţi se feresc ca de un pericol. O fi pericolul lumii normale?

Generaţie cu Profesorul şi Arhitectul Octav Doicescu^[ix], care îl numeşte Aristofocle sau Tolstoievski sau Humortolerantointeligenţa^[x], PEM va survola peisajul oraşului lăsându-ne fotograme cu detalii microscopice, fără să uite nicio fracţiune de secundă parfumul detaliilor caselor, multe dispărute, mirosul "verdelui" din parcuri şi dintre case, culoarea vechilor ziduri ale incintelor conacelor sau hanurilor, apărute ca mijloc de apărare, gâfâitul drumurilor întortocheate şi pline de praf, tăiate fără vreo regulă pentru a face loc urbanizării.

PEM ne spune, şi trebuia să mă sprijin pe cuvântul unui arhitect, nu oricine, un reprezentant al unei aristocraţii intelectuale cu care ne putem mândri: "Trezirea interesului cetăţenilor pentru oraşul lor, deschizându-le ochii, în momentele de răgaz şi de destindere, asupra tuturor bunurilor moştenite din trecutul nostru de cultură, formează mijlocul cel mai prielnic spre a asigura, prin unitatea de acţiune a unei colectivităţi, însăşi scoaterea la lumină, protejarea şi conservarea acestor valori."^[xi]

În toamna anului 1989 am primit comanda unui proiect de care m-am legat cu pasiune: restaurarea Hotelului "Rahova", fost Hotel "Regina", aflat pe Splaiul Independenţei la intersecţia Străzii Şelari cu Strada Franceză (fosta Strada Carol I). Sfârşitul anului 1989, sfârşitul dictaturii ceauşiste a însemnat şi oprirea acestui proiect pierdut odată cu marile schimbări "revoluţionare". Mi-am dorit să duc la capăt proiectul, să aduc în circuitul turistic - mai ales că este vorba de o întreagă zonă care merită interes şi îngrijire -, un hotel elegant, fără a fi de lux, civilizat şi dotat după toate cerinţele europene. Au trecut mulţi ani de atunci şi mă mir în continuare că nu se pune problema readucerii pe lista hotelurilor de tradiţie a fostului Hotel Regina (Rahova). Numărul de steaguri care stau ca o gardă în faţa fostului hotel mă fac să cred că în clădire este o instituţie importantă.


În faţa acestei intersecţiei dintre Strada Şelari cu Strada Franceză (fosta Strada Carol I) fusese podul Rahova, aici se termina Calea Rahova.

*

Mă întorc pe strada George Georgescu unde rămăsesem, la intersecţia cu Strada Justiţiei.



După intersecţia cu Strada Justiţiei:


Nu poate să-mi explice nimeni această alăturare a Colegiului Naţional Mihai Eminescu cu o clădire cu un trecut (nu prea îndepărtat) ce trezeşte amintiri urâte. Este obligatoriu să amintesc numele lui Gheorghe Ursu^[xiii], omorât în arestul acestui lăcaş odios. Gheorghe Ursu, un Om care a scris adevărul despre ceea ce era regimul Ceauşescu, era un Om obişnuit dar cu o coloana vertebrală dreaptă şi întreagă. Nu şi-a trădat crezul şi nici prietenii, aşa cum îşi doreau securiştii criminali care l-au interogat.^[xiv]

E bine, e sănătos pentru mintea şi comportamentul nostru, ca cei tineri să ştie adevărul, să nu uităm că astfel de oameni au existat, iar fiinţe ca cei care l-au omorât pe Gheorghe Ursu ar trebui să nu-şi mai facă simţită prezenţa.

Despre aceste fiinţe, pe care eu îi numesc Calibani, este vorba în textul de mai jos:
"Caliban vrea să distrugă în primul rând cărţile lui Prospero, egalizând în acest fel forţele bătăliei raţionale. Lipsit de cărţi, de cunoaştere, Prospero trebuie să dea bătălia pe terenul fizic, unde Caliban îi e superior. Lui Caliban i-ar putea trece prin minte să se alfabetizeze şi să citească el însuşi cărţile, pentru a se confrunta cu Prospero şi în domeniul intelectual. În fond, ca fiu de vrăjitoare, ştie câte ceva despre magie. Caliban nu ajunge până acolo, dar alte creaturi s-au gândit la asta şi, după ce şi-au însuşit unele cunoştinţe - în cazul maimuţelor lui Boulle, deprinderea limbajului - i-au alungat pe foştii stăpâni, exploatatori vezi-bine, instaurând domnia lor."^[xv]

Traversând Bulevardul Unirii, putem trece printr-un gang de la parterul blocurilor de pe latura de nord a acestui bulevard, ca să ieşim în Strada Sfinţii Apostoli şi apoi Biserica Domniţa Bălaşa şi... Splaiul Unirii.


Imaginea, chiar blurată de schelele restaurării, Bisericii Domniţei Bălaşa - Înălţarea Domnului rămâne luminoasă şi dătătoare de speranţă, de fericirea de a exista.


Aici închei "hoinăreala" pe fosta Calea Rahova, despre a cărei dramă şi ucidere, ca şi despre toată zona Uranus, trebuie scris fără oprire pentru a nu lăsa uitarea şi ignorarea să-i ia locul.


Notă: Îmi pare rău că în textul de mai sus am făcut o omisiune regretabilă. Printre personalităţile, oameni de afaceri care au construit România Modernă este de amintit şi Dumitru Mociorniţă (1885-1953). Pornit dintr-o familie de ţărani va parcurge drumul învăţăturii şi datorită meritelor sale este remarcat de I.C. Brătianu care-l va recomanda pentru o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ la Bucureşti şi apoi la Paris. Va primi angajamente în Germania şi Statele Unite, dar se va întoarce în ţară unde va dezvolta şi va deveni cel mai mare producător de încălţăminte din România. Nu a cedat în faţa presiunilor comuniştilor, a refuzat să emigreze, este închis (la fel şi fiul său Ion Mociorniţă) şi moare în închisoare. Moştenitoarea familiei Mociorniţă, Marie Rosé, nepoata lui Dumitru Mociorniţă, este la rândul ei o luptătoare pentru demnitatea oamenilor. (revistacariere.ro/larie-rose-mociornita-atitudine-si-speranta)

Douăzeci şi şapte iulie anul două mii douăzeci.

---