Calea Rahova... O stradă ucisă, măcelărită, lăsată fără nume (I)

La capătul dinspre Dâmboviţa unde era Podul Rahova, pod ce făcea legătura străzii Calea Rahova cu Centrul Istoric prin Strada Şelari, este Biserica "Înălţarea Domnului-Domniţa Bălaşa (Cod LMI: B-II-m-A-19682 pe Lista Monumentelor Istorice^[i] ale oraşului Bucureşti).


În capătul dinspre Piaţa Chirigiu se găsesc Palatul şi Fabrica Bragadiru (Cod LMI: B-II-m-B-19501).


În cele ce urmează, voi face referire la Calea Rahova ca şi cum ar fi întreagă, ne sfârtecată de planul de sistematizare, care, în anii '80, a distrus în mod conştient şi organizat atât această stradă, una dintre cele mai vechi şi cu mare importanţă în viaţa Bucureştiului, cât şi cartierul Uranus, practic toată frumuseţea Dealului Spirii. Planul de sistematizare a acţionat ca şi cum "cineva" ar fi pus explozivi legaţi prin fire nevăzute şi apoi ar fi declanşat în lanţ, producând catastrofa!

Nu intenţionez să scriu, acum, pe această temă, a rănii mortale dată oraşului, fără speranţa (oare?) unei refaceri vreodată a inciziei adânci şi dureroase. Mă voi limita, deşi nu o să ezit să-mi spun punctul de vedere, care azi poate nu mai contează, dar mâine alături de multe voci (azi cu sonorul tăiat) ar putea relua, iarăşi şi iarăşi, tema distrugerii, a plăţii de către cei vinovaţi a greşelilor cinice, a curajului refacerii a ceea ce era de preţ şi de neînlocuit.

Calea Rahova, deşi soluţii, cu respectarea ţesutului urban, de evitare a acestui măcel urban erau şi atunci, a fost una dintre victimele cele mai de plâns.


Nu numai că a fost fracturată dar, pe segmentul de mijloc şi pe cel dinspre Dâmboviţa (ce poartă azi numele Sfinţii Apostoli), i s-a schimbat şi identitatea, devenind strada (dirijor) George Georgescu. Cu tot respectul pentru memoria acestui important dirijor român, fie se găsea o altă stradă să-i poarte numele, fie cel mai simplu se scria pe tăbliţa indicatoare: strada George Georgescu, fostă Calea Rahova.

De ce este atât de importantă denumirea Calea Rahova, primită imediat după terminarea Războiului de Independenţă a României?

În 9 noiembrie 1877, trupele Române cuceresc reduta Rahova^[ii] la numai circa patru luni de la intrarea în Războiul contra Imperiului Otoman, la trei luni de la trecerea Dunării, alături de armatele ruseşti şi la şapte luni de la proclamarea Independenţei în ziua de 9 mai 1877.^[iii]


Conform unui articol publicat în revista Historia^[iv], după replica istorică a Regelui Carol I că "nu poate sta sub comanda unui general rus, dar zece generali ruşi pot sta sub comanda sa", Nicolae Iorga era de părere că principele şi colaboratorii săi apropiaţi nu au profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a obţine condiţii mai bune: "În momentul acela turcii îi prăpădeau pe ruşi; atunci trebuiau lămurite lucrurile. Ai noştri n-au vrut să aducă însă - din acelaşi motiv de dureroasă aprehensiune - chestiunea judeţelor basarabene". Chiar şi în condiţiile în care legăturile principelui Carol cu marile curţi imperiale ale Europei erau puternice, legături de familie, ruşii, precum şi sovieticii şaizeci şi opt de ani mai târziu, nu şi-au respectat cuvântul, nu ne-au respectat, deşi sacrificiul uman şi material al românilor a fost imens, iar trupele ruseşti fără trupele noastre erau într-o situaţie disperată. (idem Historia).

O să încep mergând pe urmele podurilor Bucureştiului, poduri peste Dâmboviţa, din care nu a mai rămas niciunul într-o formă de luat în seamă. Planurile de sistematizare ale Bucureştiului, aşa cum au fost şi câte au fost nu au avut în vedere folosirea râului care străbătea oraşul, şi care pare că ne-a cam incomodat.

Podul Rahova este şi el dispărut de pe harta capitalei. A fost cunoscut iniţial ca Podul Calicilor sau Caliţei, pentru că făcea legătura între Piaţa Mare din centrul Bucureştilor şi Mahalaua Calicilor.


După Războiul de Independenţă din 1877-1878 i-a fost schimbată denumirea în Podul Rahova, în amintirea celebrei bătălii.


A dispărut în anii '30, când Dâmboviţa a fost acoperită cu un planşeu de beton de la Piaţa Senatului (Naţiunile Unite), până la Piaţa 8 iunie, în cadrul acţiunii de sistematizare iniţiate de Regele Carol al II-lea.

Mă întorc sus aproape de Piaţa Chirigiu, unde Calea Moşilor se desparte în două. O parte se duce pe drumul spre Şoseaua Alexandriei, cealaltă coboară încet, cu sincope, către Centrul Vechi, plină de amintiri, unele frumoase, altele dureroase.


Azi stau faţă în faţă un corp al Academiei Române (altă hotărâre idioată a familiei Ceauşescu, de fapt a academicienei care şi-a dorit un palat mai mic, replică la Casa Poporului), delabrat, ca o ruină de vis de nebuni, şi intrarea Palatului Bragadiru, de fapt partea restaurată a complexului "Fabrica şi Palatul Bragadiru".

Imaginea străzii, dacă faci abstracţie de ruina Academiei aşezată faţă în faţă cu intrarea principală a Palatului, cu o arhitectură amestec de stiluri, dar cu ţinută urbană şi cu eleganţă, chiar şi în liniştea şi singurătatea dimineţilor de vară, este o încurajare că se mai poate reveni la normal.


Nu poţi să-ţi continui plimbarea pe Calea Rahova, coborând de la Palatul Bragadiru, pentru că apare prima tăietură produsă de marea sistematizare


După o dublă cotitură, Calea Rahova se loveşte de un baraj format de blocuri pe o parte şi de gardul incintei Academiei Române, fiind apoi aruncată în Bulevardul Libertăţii (ce nume ciudat pentru un bulevard care trece prin faţa Casei Republicii, Poporului?!).

Eşti obligat să traversezi acest bulevard, să ocoleşti un perete de blocuri de locuinţe, cu diverse magazine la parter, ajungi în strada Tismana şi după cinzeci-şaizeci de metri reintri pe Strada George Georgescu, de fapt am trecut de prima fractură şi am reluat drumul Căii Rahova cu numele schimbat.


De această "bucată" din fosta Calea Rahova mă leagă câteva amintiri în momente diferite şi cu semnificaţii diferite.

În 1969 cu puţin timp înainte să fie închis am avut, cu greu, o rezervare la restaurantul de mandatari (o mare invenţie comunistă care însă până la urmă nu le-a mai plăcut pentru că acolo se adunau, şi nu era bine, artişti, oameni de artă, " intelectuali" care cine ştie ce puneau la cale) "Bumbeşti" (se spune că numele a fost dat în memoria şantierului tineretului Bumbeşti-Livezeni)^[vi], patronat de fraţii Chivu. Era unul dintre locurile, ca să nu spun singurul, unde se mânca altfel, cu menu-uri diversificate, ceea ce în restaurantele de stat nici nu putea fi vorba.


La câţiva ani după închiderea bruscă a restaurantului a prins viaţă, e adevărat viaţă de cartier, Grădina Jariştea care după 1989 şi-a schimbat drumul devenind "Locanta Jariştea", o încercare reuşită de refacere a unei imagini de restaurant de poveste din "les années folles" şi cu parfumul lumii lui Mateiu Caragiale.


Acestui loc, Locanta Jariştea, îi păstrez o amintire specială pentru că după premiera spectacolului Hamlet de la Teatrul Bulandra, Liviu Ciulei ne-a invitat, pe Marcel Iureş şi pe mine, pe post de colaboratori ai lui de suflet, la o cină, care s-a transformat, dată fiind şi atmosfera liniştită şi adecvată, într-o discuţie despre spectacol, cu păreri spuse pro şi contra în mod deschis, onest. Pot spune că a fost o seară aristocratică.

O scurtă privire în lungul străzii George Georgescu:


Pentru că Strada are o unduire, azi ne oprim aici şi voi continua săptămâna viitoare. Ne-am apropiat de unul dintre sediile Securităţii, celebru şi azi, din Calea Rahovei (George Georgescu) numărul...


(Douăzeci iulie două mii două zeci, Bucureşti)

---