Printre fotografii şi amintiri colaterale

"- Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare.
- Teribilă! răspunz eu.
- Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri.
- Se-nţelege... De unde vii?
- Am fost pe la berării cu nişte prietini.
- Ce mai nou?
- Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca...
- Lasă, Nae, că se mai şi exagerează...
- Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!... (...)
- Bine, Nae, zic eu, nu trebuie să fie omul aşa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte... este o recoltă admirabilă.
Nae, schimbând figura şi zâmbind cu compătimire de ignoranţa mea:
- Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut rapiţa?
- N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară.
- Apoi vezi!... Rapiţa, moft! "^[i]

Aici şi acum suntem într-un "moment" în care cam vorbim în dodii, ca şi atunci în 1900 şi în plus ne mai ţine pe loc şi căldura asta mare. Şi când e aşa o căldură unii devin şi mai nesimţitori decât ceilalţi. Aşa că fiind foarte cald, până târziu aproape de înserare, ies să fac câţiva paşi pe strada pe care locuiesc, cu gândul să găsesc un loc care să mă inspire. Strada de care vorbesc este una dintre cele şapte străzi din Bucureşti care au o istorie legată de apa din adâncuri: Puţul Cu Plopi (alături de  Puţul Cu Brad - Puţul Cu Roată - Puţul Cu Tei - Puţul De Piatră - Puţul Lui Crăciun, Puţul Lui Zamfir).

Aceste străzi cu "puţuri", ne arată că mergând înapoi în timp prin locurile acelea au existat izvoare de adâncime, mici râuri care în cele din urmă, într-un fel sau altul, se vărsau în Dâmboviţa sau în bălţile devenite lacuri (de exemplu Lacul din Parcul Cişmigiu despre care scria George Potra, "Ziarele timpului descriau grădina în felul următor: «În mijlocul oraşului se afla o baltă mocirloasă, cu izvoare subterane care nu secau niciodată»"^[ii]). Aici, unde fusese Lacul lui Duru negustorul, domnitorul Munteniei, Alexandru Ipsilanti, "a dat poruncă" în 1779 să se construiască două cişmele "pentru a avea o bună apă de băut". Prima cişmea s-a făcut chiar la intrarea dinspre Ştirbei-Vodă^[iii].

Textul de mai jos va fi un mic preludiu la poveştile legate atât de strada Puţul cu Plopi cât şi de Grădina sau Parcul Cişmegiu, poveştile mele aduse din memoria trecutului. Traseele mele au funcţionat indiferent de locul în care am avut locuinţa, pentru că ele se năşteau din legăturile dintre străzile pe care le parcurgeam spre biroul unde lucram, spre casa în care locuiam, spre casele în care locuiau prietenii din momentele importante ale vieţii mele, sau acolo unde îi întâlneam cei pe care îi numeam discipolii mei, sau mai târziu cei pe care îi slujeam dându-le din ştiinţa mea.

Sunt peste patruzeci de ani de când locuiesc pe strada Puţul cu Plopi...

Într-o carte despre Bucureşti, pe care din păcate nu o mai am, era o scurtă istorie a unui râuşor, care se năştea la intersecţia Străzii Cazzavilan cu Strada General Berthelot, unde era o piaţetă sau un mic loc viran, şi de aici cobora spre Parcul Cişmigiu pe o alee bordată de Plopi. Odată ajuns în Cişmigiu^[iv] devenea un bun al oamenilor nevoiaşi, însetaţi de apă pentru casele lor lipsite de acest bun atât de necesar oricărei vieţi. Dacă în acele vremi de demult (cam spre sfârşitul secolului al optsprezecelea!) râuşorul curgea liniştit prin mijlocul drumului, printre roţile căruţelor, odată cu ridicarea Parcului Cişmigiu^[v] se vor dezvolta şi străzile ce-l înconjoară, printre care şi Strada Puţul cu Plopi.

Micul râu, captat într-un canal subteran şi trecând pe sub strada Ştirbei-Vodă, va ajunge apoi în parc, acolo unde este cunoscut în zilele noastre ca Izvorul lui Eminescu (mă întreb care ar putea fi legătura lui Eminescu cu acest izvor, astăzi închis?).

Făcând lucrări de subzidire a casei în care locuiesc (casă construită în anul 1866 de un negustor pe o parcelă cu o suprafaţă şi cu deschidere mică la stradă, care pe regulamentele actuale nu ar fi obţinut autorizaţie de construire!) am dat peste acest canal de captare a râuşorului, canal făcut din cărămidă arsă şi tencuită aflat sub scurgerea apelor străzii; stradă cu o pantă nu mare însă suficientă să-i dea o perspectivă fie către Ştirbei-Vodă şi Cişmigiu, fie dinspre Cişmigiu către General Bethelot.

Ar putea fi o stradă liniştită, dar nu este decât rar aşa, având vecinătăţi foarte populate, instituţii cu mulţi angajaţi, strada fiind la "doi paşi" de Ministerul Educaţiei şi Cercetări. De aici şi multe maşini parcate, maşini care traversează spre Strada Ştirbei-Vodă, maşini de adunat gunoiul, maşini care împrăştie substanţe de dezinfectare ("ceva" cleios şi scârbos), maşini "bengoase"^[vi] care aduc copii la grădiniţa "Waldorf Christophori Internaţional", copii frumoşi, cei mai mulţi dintre ei, dar gălăgioşi, învăţaţi de mici să se facă "auziţi".

Deşi în planul meu de articole, despre Strada Puţul cu Plopi îmi propusesem să scriu în luna noiembrie sau decembrie, am primit de la un fost student arhitect o fotografie din anul 1930 şi ceva, cu un blockhaus, un bloc de raport, proiect de Arhitect Emil Nădejde, găsită într-o publicaţie numită "PRIMĂRIA SECTORUL DE VERDE - 1926-1936", bloc aflat pe Strada Puţul cu Plopi nr. 4. Imaginea acestui blockhaus este aproape neschimbată, dacă nu ţinem cont de intervenţiile inevitabile ale IAL-urilor.

Şi de altfel imaginea străzii în proporţie de nouăzeci la sută este neschimbată de peste o sută de ani.

Arhitectul Emil Nădejde, care la acea vreme era Director General al Serviciilor Tehnice (fost Secretar General al Primăriei de Verde), a fost autor al multor proiecte pentru Sectorul de Verde - de unde şi concluzia că moda de a avea o funcţie ca să nu ai grija zilei de mâine este o modă veche, ce se poartă încă şi azi. Ceea ce trebuie subliniat este că aceşti oameni chiar au "ridicat" Bucureştiul, alături de numele mari ale arhitecturii româneşti şi o să citez doar două-trei nume de arhitecţi care au lăsat lucrări de referinţă, cu referire numai la Sectorul de Verde.


Strada Puţul cu Plopi face legătura cea mai lesnicioasă între Strada General Berthelot şi intrarea în Cişmigiu. În drumul către sau dinspre Cişmigiu la numărul 10 este casa în care a locuit actorul Constantin Tănase (1922-1945); oameni de vârste diferite, români sau turişti veniţi de cine ştie unde, elevi sau studenţi, se opresc şi fotografiază sau se fotografiază în faţa acestei case cu o arhitectură în stil baroc forţat spre teatral, dramatic şi misterios. Placa din marmură albă cu litere încrustate cu auriu, în combinaţie cu viţa de vie care a invadat faţadele şi care dă identitate casei, este, de fapt, cea care atrage ca un magnet pe fiecare dintre cei care trec: se opresc, silabisesc textul plăcuţei şi apoi îşi văd de drum fie bucuroşi că au o informaţie să o dea altora, fie cu o figură nedumerită pentru că numele Tănase le sună cunoscut, dar nu ştiu de unde să-l ia.

L-am cunoscut pe unul dintre fiii lui Constantin Tănase, Aurel, un om foarte comunicativ, o fire deschisă, conştient de originea sa, modest şi care mi-a dat posibilitatea să văd fotografiile aşezate cu atenţie pe pereţii casei, fotografii cu actorii care l-au însoţit pe Constantin Tănase pe scena Teatrului "Cărăbuş", printre ei Josephine Becker, dar şi desene-caricaturi cu actorul Tănase. O fotografie aduce aminte şi de vila "Cărăbuş" de la Săftica, rechiziţionată de comunişti (aceiaşi care, nevrând să-i supere pe prietenii lor sovietici nu au "înghiţit" glumele politice ale lui Constantin Tănase şi l-au arestat, dar el a continuat să joace până în ziua în care a murit; dar atât despre moartea actorului, pentru că lui Aurel nu-i plăcea să vorbească despre asta!). Ani mulţi curtea vilei a fost plină de structuri metalice pentru antene de radio. Oare ce o fi fost acolo? După 1990 vila a fost vândută aceloraşi "tovarăşi", iar azi este complet abandonată.


Nu este o realizare de arhitectură, dar era ca un semn peste timp al unei vieţi dedicate unei arte foarte populare. De amintit că la Teatrul "Cărăbuş" a fost lansată Maria Tănase - numai un nume dintre mulţii actori a căror carieră a fost legată de Constantin Tănase.

Să reamintim şi un fragment din versurile lui Constantin Tănase, un cuplet numit Şi cu asta ce-am făcut?:
"Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?"^[viii]


Să facem câţiva paşi prin Grădina Cişmigiu într-o dimineaţă de iulie două mii două zeci. Aleile sunt foarte puţin populate, este linişte, iar lumina pe care o urmărim este la rândul ei izvor de linişte.

Coborând treptele scării de acces în Grădina Cişmigiu începe jocul luminii soarelui de dimineaţă şi al umbrelor care desenează pe pietrele de caldarâm forme ale copacilor, felinarelor sau balustradelor, făcându-ne să nu mai ridicăm ochii decât către verdele, poate prea opac sau murdar, al lacului lebedelor albe şi negre şi al raţelor, ce stau ascunse sau se confundă cu verdele-gri al apei. Terasa "Bibliotecii" liniştită pare locul ideal pentru a scoate la aer curat un bebeluş.


De fiecare dată când mă plimb pe aceste alei gândul mi se duce către Wilhelm Mayer, grădinarul-peisagist care a desenat acest parc, grădină a oraşului de o mare frumuseţe, o "bijuterie" calificată de mulţi care au scris despre locul din mijlocul Bucureştiului, unde păşeşti într-o lume plină de semnificaţiile unui trecut care azi ne apare ca un trecut dorit şi frumos.


S-au făcut de-a lungul timpului multe modernizări, unele cu respect cum a fost cea din 1930, altele ca să fie făcute, ba chiar a fost, această Grădină istorică, în pericol de a fi "prea" modernizată, însă mă bucur că împotriva tuturor schimbărilor politice baza a rămas neschimbată şi orice plimbare sau traversare a Grădinii este ca un vers dintr-o poezie. Pentru că pentru mine Cişmigiul este ca un poem din crengi ale naturii, cu o scriitură de bucurie şi liniştire a minţii. E drept că sunt zile când din cauza aglomeraţiei şi a infernului sonor este de evitat chiar şi traversarea sa. Însă în mod categoric rămâne una din zonele pe care îţi doreşti să o vezi, să o parcurgi, îţi doreşti să te aşezi pe vechile scaune, pe malul apei (apă de multe ori neîngrijită sau aglomerată cu bărcile-imitaţii, pline cu "băieţi şi fete" dotaţi cu "scule" de muzică ce emană mulţi decibeli, ale vechilor bărci din vremurile parfumate cu romantism, ale bărbaţilor-cavaleri), sau într-un cot pe balustrada podului, sau la debarcader, sau sub stropii fântânii arteziene (vezi fotografia modernizării din 1930).


În curând ne vom continua plimbările prin Grădina Cişmigiu... sunt multe "colţişoare" de vizitat. Poate chiar săptămâna viitoare...

(Pentru luni treisprezece iulie două mii două zeci)

Post scriptum

Pe 7 iulie 1923 s-a născut Liviu Ciulei omul care a făcut ca Teatrul Românesc să stea cu mândrie alături de marile Teatre ale lumii. Teatrul Bulandra, de la Liviu Ciulei până la Alexandru Darie, prin actorii, regizorii, întreaga echipă a teatrului a fost locul marilor spectacole.

Spiritul Teatrului Bulandra adus de Liviu Ciulei nu poate, nu trebuie să dispară. Trebuie avut grijă pentru că cei mari, unii plecaţi, văd tot ce se întâmplă.

Liviu Ciulei ar fi avut 97 de ani.

O scrisoare pierdută în viziunea lui Liviu Ciulei (repetiţii) / fragment din emisiunea SCENA din 7 februarie 1972 - facebook.com/watch/?v=1149872748388163

*
Săptămâna aceasta a murit Ennio Morricone, pe şase iulie două mii două zeci.
Să-l mai ascultăm:

---