După un reconfortant zbor cu Qatar Airways (direct în Penang, via Doha), prima masă luată în Penang îmi confirmă asta. Sunt la restaurantul Hai Nan Town şi, pe mijlocul unei mese rotitoare, o femeie aduce continuu boluri şi farfurii cu delicii locale. Ei le spun preparate Nyonya şi Hainenese şi orice ar însemna asta, sunt delicioase. Ca să le definim, totuşi, Nyonya e un subgrup ce aparţine comunităţii chineze iar Hainan e cea mai sudică provincie din China, în fapt, o insulă cu climat tropical. Când vine vorba de mâncare, Nyonya + Hainan = love, în decor de Penang.
De fapt, sunt pe insula Penang (Pulau Penang, ca să fiu riguros), în capitala George Town. Regiunea în sine include şi o parte continentală (ele find despărţite de Strâmtoarea Malacca), dar asta nu o transformă în mai mult decât al doilea cel mai mic stat malaiezian. Cu o populaţie de 1,7 milioane, Penang bate recorduri legate de densitate. Prin contrast, George Town e al doilea cel mai mare oraş al Malaeziei.
Sunt informaţii pe care Chandra ni le livrează într-o mangleză de efect. Mai întâi, Chandra nu e o malaieziană superbă, gata să te seducă după ce-ţi aruncă o privire ucigătoare, ci e ghidul nostru. Cu un look ce aduce cu o combinaţie între un hippie întârziat şi un şofer de taxi uns cu toate alifiile, lui Chandra i se mai spune "Luna" pentru că, desigur, acest nume e o zeitate selenară hindusă. Iar mangleza ("manglish", de fapt) este moştenirea rămasă din perioada colonialistă britanică. Te-ai prins, nu-i aşa: malaeziană + engleză = love. Totul e o ecuaţie cu zeci de cunoscute. Ca să fiu corect, Chandra vorbeşte engleză, pentru că dacă ar vorbi manglish-ul, am deveni confuzi.
Penang, al doilea Silicon Valley
Cert e că Chandra ştie de toate. Iar dacă nu ştie, probabil inventează. Oricum, face ghidaj de 30 de ani şi cunoaşte fiecare cotlon al insulei. Cel mai fericit e când trecem prin Silicon Valley-ul local. Penang e al doilea cel mai mare producător de microchipuri din lume, după San Francisco. Iar asta e suficient pentru a face din această insulă un mic paradis. Cu alte cuvinte, oamenii o duc bine, câştigă bine, mănâncă bine, prosperă. Până anul trecut nici măcar nu au avut taxe, iar cele 8% impuse recent i-a supărat pe partidul de guvernământ. "În Penang votăm mereu pe dos, cu opoziţia", explică Chandra. "De aceea, s-au supărat pe noi şi ne-au introdus taxe". 8%. Mă gândesc la cele peste 40% din România şi parcă mi-aş dori să ştiu să produc şi eu un microchip.
Ringgit-ul, moneda locală, e la paritate cu leul. De aceea, e simplu. 1 ringgit = 1 leu. Nu la fel stau lucrurile, de pildă, când vorbim de preţuri. Preţul unui litru de benzină: 2,5 ringgits. Preţul unui apartament cu 4 camere: 75.000 ringgits. Salariul minim e de 1000 de ringgits. Un fel de directoraş ajunge la 3-4000. Dacă are o soţie care câştigă şi ea vreo 2000, familia o duce fără griji. Cele 500 de fabrici de microchipuri duduie.
Peisajul urban e un mix de semi-zgârie nori şi case rurale. Chandra povesteşte că pe vremea când era copil, insula Penang era un mare sat. Tot ce e clădire înaltă s-a construit în ultimii 30 de ani. Normal: ce microchipuri produceai acum 30 de ani? Poate chipuri micro, cioplite în lemn. Sau în nuci de cocos.
Istoria Penangului a început abia pe la finalul secolului 18, când căpitanul Francis Light a pus bazele oraşului George Town. În 1867, Penang devenea colonie britanică, iar lucrurile au rămas aşa până la invazia japoneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Oameni tenaci, insularii au revenit în 1845, dar Penang a intrat apoi în Federaţia Malaya, care în 1957 şi-a câştigat independenţa şi a devenit Malaezia. Nu e o istorie mai cruntă sau mai blândă ca a altora - mai degrabă semnificativ este că insula Penang a început să conteze în anii '70, când a fost orientată spre zona tech.
Mai iau un crevete caramelizat şi privesc cum o nouă rundă de ploaie se abate asupra Penangului. Musonii îşi fac treaba în octombrie, fără a se abate prea tare de la program. Vino să vezi Penang din ianuarie în martie, ca să ai parte de sezonul uscat. Care oricum nu e uscat, fiindcă umiditatea nu scade niciodată sub 75%. Dar atunci nu prea plouă. Acum plouă în reprize, fapt pentru care nu ai de ales decât să te rogi la Zeiţa Ploii (eventual cu o şpagă) sau să driblezi duşurile adăpostindu-te pentru un prânz sau o cafea.
Ce să faci şi ce să vezi în Penang
Dar ce să faci şi ce să vezi în Penang? Aceasta-i întrebarea... oricărui călător, ba chiar şi a oricărui turist. La prima vedere, Penang nu pare o insulă extrem de ofertantă, în comparaţie cu, să zicem, nordica vecină Langkawi, poate cea mai cunoscută destinaţie de plajă a Malaeziei. Şi totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa.
Plecăm într-un tur "UNESCO" al capitalei George Town. Aşa cum scrie şi ghidul Lonely Planet, George Town e un "cocktail urban". O îmbinare de vechi şi nou, în care Little India şi Chinatown sunt cei doi poli ai "puterii" şi în care străzile din Oraşul Vechi fac deliciul oricărei plimbări prin oraşul cu peste 700.000 de locuitori.
E o relaxare generală în George Town, care pluteşte în aer ca o aromă de mango (am evitat să spun "de durian", fructul atât de iubit de malaiezieni şi atât de hulit de către oricine îl miroase). Restaurante, mai mici sau mai mari, magazinaşe de suveniruri sau de obiecte de zi cu zi, chiar şi mall-uri, pe ici, pe colo.
Pe undeva, George Town păstrează aerul colonial de odinioară. Îl respir din plin, mergând pe Lebuh Armenian. Cum ar veni, strada armenească. Evident, pe vremuri aici se presupune că trăiau armeni. Care, în mod miraculos şi misterios, s-au evaporat, în urma lor rămânând, totuşi, cel mai luxos stabiliment al insulei: Eastern & Oriental Hotel. Au existat însă societăţile secrete chinezeşti, care au făcut ravagii prin Penang în a doua parte a secolului 19.
Una peste alta, armenească sau chinezească, strada aceasta e mândria localnicilor. Presupun că în primul rând datorită boemiei pe care o etalează. Chandra exultă arătând către arta stradală, concretizată în câteva desene pe pereţii caselor ce-şi menţin un aspect romantic. Iar tema principală a acestor desene este bicicleta (deşi Chandra a părut mai entuziasmat la desenul unui şoarece aproape şters, pândit după colţul unei case de o pisică hulpavă - "Come see the mouse! The Mouse!!!").
Pe lângă desene şi case, hotelurile-boutique şi templele chinezeşti întregesc tabloul acestei zone pitoreşti. Odată ce cotesc la dreapta, în dreptul unui asemenea templu, privind la ricşarii plictisiţi ce aşteaptă să plimbe turişti cu aer burghez, realizez că farmecul acestui oraş ar trebui savurat pe îndelete, vreme de mai multe săptămâni.
Oprim într-o cafenea, în care doi puşti zâmbesc frumos în timp ce-ţi servesc băuturile şi, de la balconul acesteia, George Town îmi aminteşte de Hala Traian a copilăriei mele. Mă aştept să aud un tramvai zgâlţâindu-se pe şine, dar în Penang nu sunt tramvaie, aşa că revin rapid la realitate după câţiva paşi care mă poartă într-o zonă unică, nu înainte de a traversa o intersecţie cu prima trecere de pietoni în diagonală pe care am văzut-o vreodată.
Patru lăcaşe de cult diferite, aflate într-un areal comun: un templu hindus, o moschee, un templu chinezesc şi o biserică anglicană. Trei construcţii care "vorbesc" despre toleranţă şi înţelegere şi care-mi amintesc de faptul că în Malaezia există 21 de sărbători publice, care ţin de diferite religii, şi care sunt sărbătorite, la comun, de toţi credincioşii. Pe scurt, dacă e Crăciunul, acesta e sărbătorit inclusiv de hinduşi.
Intru în templul chinezesc, unde mă învăluie fumul beţişoarelor parfumate. Într-o încăpere, urnele celor transformaţi în cenuşă sunt înghesuite pe un perete şi parcă îmi imaginez spiritele acestora cum bântuie, invizibile, perimetrul. Ies în curtea în care un câine rău latră cu sârg şi continui plimbarea către moscheea albă, despre care aflu că a împlinit 217 ani.
Intru şi în biserica anglicană St. George, salutându-l pe venerabilul de la intrare, care îmi spune de treisutepaişpe ori că, la anul, biserica va împlini 200 de ani (ceea ce o face cea mai veche biserică anglicană din sud-estul Asiei). Îi spun că avem şi noi o biserică anglicană în Bucureşti şi îi arăt poza acesteia. "E foarte frumoasă, dar e diferită". Chiar este: a noastră e din cărămidă roşie, a lor e din calcar alb. Deşi pe dedesubtul grinzilor e lemn de mahon, adus de prin India, motiv pentru care venerabilul e mândru şi, înainte de plecare, îmi reaminteşte un lucru: "Eu nu sunt membru al acestui ordin, dar să ştii că la anul această biserică împlineşte 200 de ani de existenţă". Amin!
În plimbarea prin George Town am trecut şi pe lângă alte obiective de interes, pe care, dacă ajungi aici, le poţi studia, mai mult sau mai puţin. Printre ele, Clan Jetties - şase diguri (iniţial au fost şapte), considerate ultimele bastioane ale vechilor chinezi care au locuit în Penang, în fapt un şir de locuinţe pe apă, denumite după vechile clanuri chinezeşti, Chew Jetty fiind cel mai popular printre turişti. Poţi merge pe pontonul lung, care străpunge apa, mărginit de o parte şi alta cu case şi magazine, în capătul căruia te aşteaptă un templu micuţ.
De asemenea, poţi consemna, eventual în trecere, clădiri istorice precum Muzeul de Stat şi Galeriile de Artă, Fortul Cornwallis, Primăria şi vechea Primărie.
(va urma)