Urmându-şi destinul, mesajul cultural al muzicii marelui compozitor român continuă să declanşeze pasiuni nu atât numeroase, cât intense şi constante în lumea întreagă, unele mai ardente chiar decât în ţara lui Enescu.
Un astfel de fenomen de neobosită promovare a universului enescian – şi prin extindere a întregii creaţii muzicale româneşti – se petrece de mai bine de 10 ani undeva, într-o mică localitate din Vestul Mijlociu al Statelor Unite. Aici, un muzicolog, un pasionat de ceea ce înseamnă Enescu pentru el şi pentru oricine are disponibilitatea de a-l... auzi şi asculta a mai făcut un pas, aparent mic, dar totuşi foarte important, în efortul de a-şi apropia semenii de o muzică ce poartă în sine cu putere dimensiunea unui spirit mereu viu.
Dr. David Williams, muzicologul american specialist în Enescu, profesor la Central College din Pella-Iowa, a atras de această data disponibilitatea asociaţiei absolvenţilor prestigiosului colegiu, la care s-a adăugat un bun răspuns din partea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România prin preocuparea constantă a conf. univ. dr. Mihai Cosma, într-un laborios efort în urma căruia a devenit posibilă înfiinţarea – în cadrul bibliotecii colegiului – a celei mai mari colecţii de partitură românească de pe cuprinsul Statelor Unite şi una din cele mai importante din lume. Astfel, prin conjugarea unor pasiuni şi eforturi apreciabile a luat fiinţă în 2005 „Colecţia de muzică românească George Enescu”. Aceasta adună într-un proces care se doreşte a deveni continuu partituri nu doar ale operelor enesciene, ci şi ale iluştrilor săi contemporani, întemeietori ai şcolii româneşti de compoziţie, trecând prin generaţiile ulterioare şi ajungând la cele tinere şi foarte tinere. Colecţia cuprinde, de asemenea, înregistrări şi un apreciabil fond de imagine fotografică.
>
Marea calitate a acestei colecţii, ce face ca acest act de cultură să capete valenţe inestimabile, este aceea că în scurt timp cuprinsul acesteia va apărea pe internet într-o prezentare la cele mai înalte standarde, fiind pusă astfel – liberă de drepturi, după declaraţia organizatorilor– la dispoziţia celor ce vor dori să interpreteze sau să analizeze muzica românească (nu trebuie să mai subliniez că în România o astfel de iniţiativă nici măcar nu a fost... rostită, ce să mai vorbim de punerea în practică). Aplaudată la scenă deschisă în cadrul unei sesiuni de comunicări şi a unei conferinţe de presă ce au însoţit evenimentul, inaugurarea colecţiei s-a bucurat de prezenţa unui grup de prieteni ai României care devine din ce în ce mai numeros. Printre aceştia s-au aflat şi cu această ocazie soprana Patricia Brady Danzig, muzicologul Paula Boire, preşedintele Central College şi gazda evenimentului, Dr. David Roe, fiind de remarcat, de asemenea, prezenţa domnului George Predescu, consul general al României în S.U.A.
Şi pentru că pasiunea pentru muzica românească trebuia să aibă şi un corespondent viu în desfăşurarea evenimentelor, excepţionala sală de concert Dowstra Auditorium a fost gazda unui recital cameral susţinut de profesori din cadrul Facultăţii de muzică a Central College, precum pianista Carol lei Breckenridge, violonistul Mark Hartman, percuţionistul Stan Dahl şi soprana Anne Petrie, alături de care s-au aflat interpretându-şi şi lucrări proprii compozitorii şi pianiştii Livia Teodorescu-Ciocănea şi George Balint din partea Universităţii Naţinale de Muzică din Bucureşti. Legătura vie cu inefabilul univers enescian a fost şi de această dată făcută de profesoara emerită Lory Wallfish prin interpretarea părţii a treia a Sonatei pentru pian în fa diez minor. Cunoscându-l un timp pe marele compozitor român, alături de care a avut ocazia să şi concerteze, pianista de origine română a întregit în mod fericit un program ce a cuprins şi lucrări de Felicia Donceanu, Livia Teodorescu-Ciocănea şi George Balint, prezent cu o piesă pentru percuţie şi pian în primă audiţie absolută.
>
Asemenea celor anterioare (printre care se numără două Festivaluri internaţionale „George Enescu” în Statele Unite şi numeroase recitaluri şi concerte) şi această acţiune a fost posibilă printr-o sumă de sacrificii şi gesturi de dezinteresată generozitate (precum cel făcut de biroul notarial Mentor din Bucureşti, care a făcut posibilă prezenţa in extremis a presei româneşti la acest eveniment), gesturi dictate de pasiunea faţă de muzica şi viaţa lui George Enescu şi, prin extindere, faţă de cultura şi spiritul românesc. Chiar dacă lăudabilă sub aspect moral, această stare de fapt nu poate reprezenta o mândrie pentru nici una dintre instituţiile noastre ce au tangenţă cu prezentul şi viitorul imaginii culturale a României, ba din contră. Poate că astfel de gesturi nobile vor reaminti celor în drept că pasiunile după Enescu şi simţirea românească ar putea beneficia de o lumină mai limpede şi mai favorabilă şi în ţară, pentru a nu aluneca în desuetitudine şi apoi în uitare.
În 2005 se împlinesc 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui George Enescu, iar festivalul internaţional ce-i poartă numele ar trebui să aibă în această toamnă o ediţie extraordinară. Dacă asupra detaliilor ce privesc festivalul planează încă incertitudinea (tocmai din această cauză senzaţia de „continuitate” nefiind afectată de schimbarea puterii – inclusiv culturale – în România), suspiciunea tipic românească nu s-a extins şi peste ocean, unde au loc evenimente ca acela la care ne-am referit, iar pentru luna octombrie se pregăteşte un Oedip în concert la Champaign-Urbana. Totuşi, acei americani care suferă de această stranie pasiune pentru Enescu şi şi-ar dori să vină în septembrie la festivalul „cel mare” de la Bucureşti nu pot înţelege de ce încă lucrurile nu sunt limpezi în privinţa acestui eveniment. Sincer, nici noi. Şi mai sunt mai puţin de şase luni până la inaugurarea lui.