Citeşte prima parte a povestirii Sales manager.Marinică îşi amintea clar toate amănuntele şi secretele unei vânzări de succes, pe care Gelu i le spusese, cu ţârâita, la nenumăratele vizite, seară de seară, cu mese pregătite de Mioara.
- Prima lecţie: clientul o să te refuze categoric, dar tu nu ai voie să-i dai pace! Te dă pe uşă afară, tu intri pe geam. El zice nu, tu zici nu, ca el, după care îi demonstrezi discret că nu are dreptate şi o ţii ca gaia maţul până îi pui stiloul în mână să semneze contractul de cumpărare.
- Bine, dar... nu prea văd cum pot să fac asta.
- Ia notiţe de la mine. M-a refuzat o dată, a doua zi îl sun să-l întreb dacă s-a mai gândit. El mormăie ceva drept răspuns, oricum, refuză să cumpere ceva. Eu îi spun că mai am o ofertă nouă, şi mai avantajoasă pentru el. El, evident, zice că nu e interesat. Eu îi spun că nu trebuie să cumpere, trebuie doar să accepte o scurtă întâlnire cu mine, cinci minute, nu mai mult, să îi spun despre ce e vorba, iar asta nu îl obligă cu nimic, dimpotrivă, e în favoarea lui, că va fi un om informat. Dacă am reuşit să mai fixez o întâlnire, e clar, am pus mâna pe el! Şi mai e o chestie importantă: niciodată, la prezentare, nu tratezi cu bărbaţii, ci cu nevestele lor. Dacă ai convins nevasta, părerea bărbatului nu mai contează, chiar dacă e potrivnică. Nevastă-sa va face treaba în locul tău şi îl va convinge că trebuie musai să cumpere cutare lucru.
Aplicase prima lecţie – următoarele lecţii rămăseseră teorii, nu apucase să le mai verifice eficacitatea - cu vecina de la doi, o pensionară pe care toată lumea o ştia ca fiind înstărită, avea o fată în Italia şi un băiat în Germania. Întâlnindu-l pe Marinică pe scară, îl întrebase de ce tot târăşte după el valiza aia uriaşă, care părea să fie şi foarte grea după cum se tot opintea bietul bărbat s-o urce patru etaje.
- Ce duceţi în ea? Prima dată, când v-am văzut cărând-o, am crezut că plecaţi de-acasă, că vă lăsaţi nevasta şi vă mutaţi. Mai ales că, de la un cârd de vreme, v-am tot auzit certându-vă. Aproape în fiecare zi. Se-aude mai mult glasul lu’ doamna Mioara. E, se mai întâmplă, nu? În altă zi, v-am văzut iar cu valiza. M-am şi gândit: Înseamnă că nu s-a mutat nicăieri. Sau s-o fi întors şi acum s-or fi certat şi pleacă iar? N-am ştiut deloc ce să cred, mai ales că pe urmă v-am văzut iar, şi iar, şi iar. Unde s-o fi tot ducând vecinul cu valiza aia? Am întrebat-o şi pe doamna Anghelescu: Ştiţi cumva ce-a păţit domnul Marinică de la patru, de se plimbă toată ziua cu valiza aia imensă după el?
Marinică izbucnise în râs fără să vrea. La asta nu se gândise, că plimbările lui suspecte cu valiza vor da de lucru vecinilor.
- Şi?
- Şi nu ştia nimic. A rămas că o s-o-ntrebe pe doamna Paraschivescu. Dar azi, când v-am auzit urcând scara, am zis că e mai bine să vă ies în cale şi să vă întreb, să aflu chiar din gura dumneavoastră ce şi cum.
- Dacă vreţi să vă povestesc despre ce este vorba, aş vrea să vă şi arăt conţinutul valizei. Aveţi puţin timp liber?
Şi aşa, Marinică ţinuse prima lui prezentare fără să fie asistat de Gelu. Doamna Ştirbu, curioasă, îl invitase în bucătărie şi ascultase cu mare atenţie, se dovedise foarte cooperantă, dădea tot timpul din cap, da, da, da, zâmbea, făcea ochii mari, se arăta interesată şi impresionată. Marinică prinsese curaj şi îi făcuse şi o demonstraţie practică, îi arătase cum se pot fierbe legumele fără apă, într-un timp foarte scurt, îi vorbise pe-ndelete despre conductibilitatea termică a fundului vaselor, despre circuitul de aer umed şi fierbinte în care legumele îşi păstrau vitaminele şi substanţele nutritive.
- Aveţi la îndemână o bucată de carne să vă arăt cum o puteţi frige fără să folosiţi vreun pic de grăsime? Este o adevărată minune! Ca să nu mai zic că este cel mai sănătos mod de a consuma carnea. Uleiul şi grăsimea la temperaturi înalte distrug substanţe nutritive preţioase şi micşorează şi volumul cărnii, cu circa 20 %.
- Am o bucată de carne dezgheţată, tocmai voiam să pregătesc o tocăniţă. Dar dacă nu puneţi ulei deloc... nu se lipeşte carnea de cratiţă?
- Nu se lipeşte, doamnă. Cum vă spuneam, cratiţa asta este un adevărat miracol.
- Şi nu se face fum în bucătărie?
- Nici un pic.
Marinică pusese cratiţa-minune pe focul mic, să se încălzească, mai sorbise câteva înghiţituri din cafeaua rece, ca să mai câştige timp, apoi, ca un bucătar priceput, începuse să-i explice doamnei Ştirbu procesul de frigere a cărnii, fără grăsime, recitând textul din cursul de vânzări:
- Cratiţa trebuie să fie încălzită la o intensitate medie. Verificaţi acest lucru punând câteva picături de apă pe fundul vasului. Dacă picăturile se împrăştie în formă de perle, înseamnă că puteţi pune carnea la fript...
Marinică turuise în seara aceea de se mira şi el cum îi veneau cuvintele şi de unde avea atâta energie, el, care de felul lui vorbea puţin şi mai niciodată neîntrebat. Îl durea în gât şi, ajuns acasă, îşi făcuse un ceai, în care scursese şi câteva picături de ulei volatil de brad. O privise şmechereşte pe Mioara şi, trăgându-i o palmă pe fund, îi spusese:
- Pregăteşte-te de-un parfum franţuzesc! Primul meu contract e ca şi semnat!
- Daaa??? Uraaa! Ai văzut că poţi? Trebuie să sărbătorim!
Bineînţeles că doamna Ştirbu nu cumpărase nimic, dar îi dăduse certe semne că într-una din zilele următoare avea să semneze un contract. Marinică sunase la uşa ei a doua zi, a treia zi, a patra zi, cu perseverenţă, dar fără să reuşească să îşi convingă vecina să facă o asemenea investiţie.
- Sunt prea scumpe, vecine, dă-le dracului, că doar n-or fi din aur. M-am mai gândit şi nu...
- Doar aparent sunt scumpe, doamna Ştirbu. În fapt, v-am spus, este o investiţie pe care o faceţi o singură dată, pentru toată viaţa, pentru că vasele acestea chiar au garanţie pe termen nelimitat.
- Or fi având, dar oare cât mai trăiesc eu? Am deja şaptej’ de ani. Să-şi ia ăştia tineri...
- Da, dar v-aţi hrăni sănătos, v-aţi prelungi viaţa, v-am zis deja că...
- Mi-aţi zis, mi-aţi zis, dar nu...
- Nu e nici o grabă. Când să mai trec pe la dumneavoastră?
- Domnule Marinică, vă ştiam om serios. Ce v-a căşunat pe mine şi pe felul în care mă hrănesc eu? Dacă v-am zis că nu vreau... Ce Dumnezeu?
De parcă nu fusese suficient gustul amar pe care i-l lăsase refuzul doamnei Ştirbu, Marinică se mai şi întâlnise cu doamna Anghelescu, la parter, şi trebuise să mai înghită o remarcă, tot atât de dureroasă ca o lovitură în moalele capului:
- Vecine, am auzit că v-aţi lăsat de inginerie şi v-aţi făcut bucătar! E-adevărat?
Multă vreme după acest fiasco, Marinică nu mai mişcase valiza din loc deşi, timid şi în secret, încercase terenul şi în alte părţi, printre cunoştinţe, prieteni, colegi, dar cu toţii se eschivau, aveau alte priorităţi, ba nu aveau un acoperiş deasupra capului şi trebuia să se gândească cum să îşi ia casă şi nimic altceva, ba strângeau bani pentru că voiau să plece în excursii sau concedii, la mare, la munte sau în străinătate. De rude nu se putea apropia, Gelu le vânduse deja tuturor oalele-minune, şi rudelor de sânge, şi celor prin alianţă, şi celor mai apropiate, şi celor mai îndepărtate şi foarte puţin cunoscute. Marinică îşi dăduse curând seama că zeul care îi proteja pe vânzătorii de oale, inclusiv pe Gelu, refuza cu obstinenţă să îl ia şi pe el sub aripa lui şi că era timpul să renunţe la această îndeletnicire. Aşa că pur şi simplu se străduise să uite de oale şi de eşecul său, deşi Mioara nu uita deloc şi îl zgândărea ori de câte ori avea ocazia şi din ratat şi laş nu îl scotea. În cele din urmă predase valiza la firmă, Gelu îi bătuse obrazul că îl făcuse să îşi piardă timpul cu el, Mioara îi mai făcuse un scandal având aceeaşi concluzie, cum că bărbatul ei era un ratat irecuperabil, iar Marinică, în ciuda jignirilor şi furtunilor dezlănţuite în jurul său, îşi văzuse mai departe de serviciul lui de sub-inginer prost plătit, simţindu-se deodată mai liniştit şi mai senin ca niciodată.