În echipa lui Stalin. Anii periculoşi din politica sovietică (II)

Citiţi prima parte a acestui fragment aici.

Klim Voroşilov, cavaleristul spilcuit, cunoscut mai bine pentru bravura sa personală decât pentru intelectul scânteietor, se cunoştea de mult cu Stalin: aproape de aceeaşi vârstă, fuseseră colegi de cameră la conferinţa de partid ţinută în ilegalitate la Stockholm, în 1906, şi lucraseră apoi împreună la Baku. Dar legătura dintre ei se consolidase la Ţariţîn, în timpul Războiului Civil, când Stalin era comisar politic pentru regiunea de sud-vest, iar Voroşilov şeful Armatei de sud-vest, urmărind, parţial, să-l contracareze pe Troţki, ale cărui ordine militare erau sfidate de Voroşilov, care profita de protecţia lui Stalin. Etnic rus, născut într-o familie de proletari săraci din Ucraina, Voroşilov începuse să muncească la minele din Donbas de la vârsta de zece ani. La cincisprezece ani, lucra într-o fabrică şi la şaptesprezece a intrat în mişcarea revoluţionară. Soţia lui, evreica Golda Gorbman (mai târziu s-a botezat şi şi-a schimbat numele în Ekaterina), era o tovarăşă de luptă revoluţionară şi Voroşilov s-a căsătorit cu ea în exil, înainte de revoluţie. În ciuda reputaţiei sale ulterioare de militar, Voroşilov nu a servit în armata rusă în Primul Război Mondial; abia după Revoluţia din Februarie, ca revoluţionar de profesie, a stabilit legătura cu soldaţii din Petrograd şi a fost ales de aceştia delegat în Sovietul Petrograd (al Deputaţilor Muncitorilor şi Soldaţilor). După ce a format o unitate de rezistenţă a partizanilor în Ucraina, în timpul Războiului Civil, el a creat şi condus Armata Întâi de Cavalerie, participând la războiul cu Polonia, din 1920- 1921. După război, a rămas legat de armată, devenind, în 1925, ministru al Apărării (funcţie deţinută anterior de Troţki). La sfârşitul aceluiaşi an, a devenit membru al Biroului Politic.

Lazar Kaganovici, cu un deceniu şi jumătate mai tânăr decât Stalin şi cu trei ani mai tânăr decât Molotov, a lucrat cu amândoi în Comitetul Central al partidului, la începutul anilor '20, deşi la un nivel mai jos în ierarhie. Cei doi erau secretari, în timp ce el era numai şef de secţie, chiar dacă era vorba de o secţie importantă pentru ascensiunea lui Stalin la putere: secţia de cadre. Evreu născut în Pale (zona delimitată pentru evrei), Ucraina, Kaganovici a lucrat în adolescenţă într-o fabrică de încălţăminte, urmându-i pe fraţii lui mai mari, Mihail şi Iulius, în mişcarea revoluţionară.

În timpul Războiului Civil, a fost comisar politic în Armata Roşie, servind în diverse locaţii, inclusiv Voronej (unde s-a întâlnit pentru prima dată cu Stalin) şi Turkestan (unde a luptat împotriva rebelilor locali şi a facţiunilor interne ale partidului, împreună cu un alt viitor membru al echipei lui Stalin, Valerian Kuibîşev). Probabil la recomandarea lui Kuibîşev, care tocmai se mutase la Moscova în calitate de secretar al Comitetului Central, Stalin l-a invitat în 1922 pe Kaganovici să lucreze în cadrul secretariatului. Unul dintre colegii de muncă l-a caracterizat drept rapid şi energic, modest şi conştient de lipsa lui de studii. Ulterior, duritatea lui şi tendinţa de a-i intimida psihic şi fizic pe subordonaţi a ieşit în evidenţă mai mult decât modestia. Dar, fără îndoială, el a rămas umil în ceea ce îl privea pe Stalin; era cel mai devotat membru al echipei lui Stalin ("200% stalinist" după afirmaţia lui Molotov), care, nici chiar în zilele de camaraderie neoficială din anii '20 nu a reuşit să i se adreseze lui Stalin cu pronumele familiar "tu", aşa cum făceau ceilalţi. Lucra împreună cu Molotov în secretariat, nu au fost niciodată prieteni, dar reuşeau să conlucreze. Molotov avea impresia că are mereu un aer de nedreptăţit, gata să se plângă: "Pentru tine este uşor, eşti intelectual, dar eu vin din rândul muncitorilor." A devenit membru supleant al Biroului Politic în 1923, dar în a doua jumătate a anilor '20 a fost în cea mai mare parte absent din Moscova, fiind prezent în Ucraina, ca reprezentant al lui Stalin, unde a deţinut funcţia de prim-secretar al partidului.

Faţă de Troţki, Zinoviev şi Kamenev şi, fără îndoială, faţă de elita de partid de la mijlocul anilor '20, în general, grupul lui Stalin se distingea prin faptul că era alcătuit în principal din oameni care lucraseră la Comitetul Central. Acest lucru era valabil nu numai pentru Stalin, Molotov, Kaganovici, dar şi pentru Valerian Kuibîşev, Jan Rudzutak şi Andrei Andreiev, căci toţi fuseseră secretari de partid la un moment dat, în prima jumătate a anilor '20. Kuibîşev, rus la fel ca Molotov şi cam de aceeaşi vârstă, era unul dintre cei mai educaţi dintre cei care se alăturaseră mai târziu echipei lui Stalin. Molotov îl considera cu o treaptă deasupra lui, în plan cultural şi social. Fiu al unui militar rus care, la fel ca tatăl lui Lenin, avea statut de nobil, fusese cadet la o academie militară pe care o părăsise pentru a intra în mişcarea revoluţionară. Condusese un important soviet orăşenesc de pe Volga, în anii 1917-1918, apoi devenise comisar politic în Armata Roşie şi încheierea Războiului Civil îl prinsese în Turkestan. Membru supleant al Biroului Politic din 1921, principalele lui domenii de activitate erau industria şi planificarea de stat, dar în anii '20 avusese două sarcini în munca de partid: mai întâi secretar de partid (împreună cu Stalin şi Molotov), în 1922, şi apoi, la mijlocul anilor '20, şef al Comisiei de Control a partidului, unde fusese un aliat de nădejde al lui Stalin în răfuiala cu troţchiştii. Dar nu se număra printre aliaţii politici apropiaţi ai lui Stalin şi nu era nici membru al grupului de prieteni care socializau împreună. Prefera să interacţioneze cu lumea artistică şi avusese o viaţă personală oarecum tumultuoasă în anii '20: deşi era ancorat în mediul căsniciilor vechilor bolşevici, tinerele lui soţii, a treia şi a patra, proveneau din generaţia următoare.

Letonul Jan Rudzutak, cu nouă ani mai tânăr, bolşevic din 1905, fusese muncitor într-o fabrică din Riga. În ciuda originii sale proletare şi a lipsei studiilor, el a devenit renumit după revoluţie datorită interesului profund pentru cultură şi contactele cu lumea artistică ‒ acest lucru fiind, fără îndoială, parţial motivul pentru care Molotov considera, în anii '30, că letonul se cam înmuiase. După o numire ca secretar de partid în 1923-1924, Rudzutak a răspuns de căile ferate. Deşi Stalin îl plăcea, nu socializau împreună şi nu era văzut întotdeauna ca un om puternic al lui Stalin. La un moment dat, chiar s-a pus problema să fie numit candidat nealiniat pentru a prelua funcţia de secretar general de la Stalin. Membru supleant al Biroului Politic din 1923, a devenit membru plin în 1926, dar Molotov era în continuare îngrijorat de şovăielile lui. Stalin i-a spus să nu-şi facă griji: "Se joacă "de-a politica», deoarece îşi închipuie că aşa trebuie să fie un «adevărat politician»".

Andrei Andreiev, cu şaptesprezece ani mai tânăr decât Stalin, era alt proletar. Unul dintre cei mai tineri membri ai echipei, a fost membru supleant al Biroului Politic din 1926. Fiu de ţăran rus, a ajuns muncitor la o fabrică de muniţii şi s-a alăturat bolşevicilor încă din adolescenţă. Şi-a cunoscut soţia, Dora Hazan, în timpul Primului Război Mondial, când lucrau amândoi la fabrica Putilov şi activau în mişcarea revoluţionară; ulterior aceasta a fost prietenă şi colegă de studenţie cu soţia lui Stalin, Nadia. Ca sprijinitor al facţiunii lui Troţki, lui Andreiev i se puteau aduce reproşuri în plan politic, cu toate acestea, era "prietenul nostru", după cum susţinea Molotov. Se distingea prin maniera perfectă în care executa instrucţiunile fără să pună întrebări, ceea ce avea să facă din el călăul temut din timpul Marilor Epurări, dar era tratat oarecum cu condescendenţă de colegii săi, în anii '20; chiar şi Voroşilov, nu chiar cel mai stilat şi mai convingător vorbitor în public din echipă, simţea că poate să-i dea lui "Andriuşa" sfaturi cum să se exprime clar la o şedinţă a Comitetului Central din 1928. Pe tot parcursul anilor '20, Andreiev şi-a făcut studiile medii cu ajutorul unui meditator, în timpul său liber. Întotdeauna modest, Andreiev era agreat şi respectat ca mentor al noilor tineri funcţionari din anii '30.

Din grupul de muncitori, Mihail Kalinin era cel mai în vârstă şi cu cea mai mare vechime. Era, de fapt, membru fondator din 1898 al Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus din care s-a desprins câţiva ani mai târziu Partidul Bolşevic. Purta un mic barbişon, ceea ce îi dădea un aer ştrengăresc, dar deja pe când avea patruzeci de ani i se spunea bătrânul (starosta) revoluţiei. De origine ţărănească, a ajuns muncitor salariat la Sankt Petersburg. Cariera lui ulterioară variată, atât ca muncitor (metalurgist, lucrător la căile ferate), cât şi ca revoluţionar semiprofesionist l-a purtat în diverse părţi ale imperiului, inclusiv în Gruzia, unde s-a împrietenit cu viitorul socru al lui Stalin, Serghei Alliluiev, şi la Riga, unde a cunoscut şi s-a căsătorit cu o tânără muncitoare estoniană cu aceleaşi convingeri revoluţionare, Ekaterina Lorberg. Din 1919 până la moartea sa, a fost şeful titular al statului sovietic şi unul dintre personajele cele mai populare ale partidului; la congresele partidului aplauzele pentru el erau întrecute numai de cele pentru Stalin. Se prezenta ca un bătrân ţăran şiret şi îi plăcea să joace teatru la şedinţele de partid, profitând de vârsta lui înaintată şi de popularitate, pentru ca să obţină, de regulă, ceea ce dorea. În disputele din anii '20, a fost în general moderat şi şi-a asumat rolul de apărător al intereselor ţăranilor, o anomalie într-un partid "proletar" care îi suspecta pe ţărani de instincte burgheze acaparatoare. În 1928 l-a enervat pe Stalin cu remarca lui îndrăzneaţă că vorbea "ca un ţăran", nu ca un membru al conducerii de partid. Deşi Kalinin a ajuns în echipa lui Stalin, Troţki (cu care Kalinin şi soţia lui locuiau într-un apartament comun în timpul Războiului Civil) susţinea că acesta trecuse în tabăra lui Stalin cu multă reţinere, afirmând că spusese "calul ăsta [adică Stalin] o să ne ducă într-o zi căruţa în şanţ." Poate că presimţea ceva ‒ dar probabil nu dorea să intre în facţiunea nimănui, până în momentul când a fost nevoit s-o facă.

Gruzinul Grigori Ordjonikidze, cunoscut întotdeauna sub numele lui revoluţionar de Sergo, era un alt veteran al mişcării revoluţionare, având calitatea de membru fondator al Partidului Bolşevic, din 1903, şi cunoscător de multă vreme al lui Lenin. A fost ales în Comitetul Central Bolşevic în 1912, funcţie pe care au deţinut-o numai Lenin şi Zinoviev în conducerea din anii '20, Stalin fiind ulterior cooptat, iar Kalinin fiind membru supleant. Lider al Biroului Bolşevic din Caucaz, la începutul anilor '20, împreună cu Kirov, Ordjonikidzeera un aliat apropiat al lui Stalin în politica din Caucaz, dar amândoi au intrat în conflict cu Lenin în 1922 în problema naţionalităţilor, ceea ce explică probabil întârzierea cu care Ordjonikidze a fost adus la centru. Loial şi generos, Ordjonikidze avea mulţi prieteni, inclusiv pe Stalin, Voroşilov şi Mikoian. Privit în echipă ca gruzin tipic, "un om al inimii şi sentimentelor", cum s-a exprimat Molotov, era irascibil şi se simţea ofensat uşor. Ordjonikidze a fost în cele din urmă convocat la Moscova pentru a prelua postul lui Kuibîşev ca şef al Comisiei de Control a partidului, poziţie-cheie în lupta dintre facţiuni, deşi nu era un luptător de facţiuni prin temperament. Pentru Troţki, Ordjonikidze era singurul membru al echipei lui Stalin care merita un comentariu individual: era de acord cu Molotov în ce priveşte loialitatea sa şi îi recunoştea "forţa, curajul şi fermitatea de caracter", în pofida unei anumite "bădărănii" ‒ dar din punctul de vedere al lui Troţki toţi membrii echipei lui Stalin erau nişte bădărani.

Armeanul Anastas Mikoian era cel mai tânăr din trioul de prieteni, ceilalţi fiind Ordjonikidze şi Serghei Kirov, care veniseră din Caucaz, în 1926, pentru a se alătura la centru echipei lui Stalin. Mikoian abandonase seminarul, la fel ca Stalin, dar era cu şaptesprezece ani mai tânăr decât acesta, făcându-se cunoscut prin asocierea lui cu cei 26 de comisari legendari din Baku, executaţi în timpul Războiului Civil. Tânăr sociabil şi gregar, a stabilit legături cu Voroşilov şi Ordjonikidze câţiva ani mai târziu, când amândoi aveau grijă de tânăra lui soţie, Aşhen, şi de copilul nou-născut al acestora, în absenţele lui forţate provocate de treburile partidului. Mikoian avea relaţii apropiate cu Stalin (i se adresa cu tu) încă din 1923. Tânărul Mikoian era o figură de revoluţionar chipeş, îmbrăcat, aşa cum era obiceiul pe atunci, în haine semimilitare: cizme înalte, veston de campanie cu curea şi chipiu ascuţit. După o misiune pe Volga, la începutul anilor '20, în care s-a distins ca susţinător al facţiunii lui Lenin, s-a întors în sud, ca secretar de partid la Rostov pe Don, după care a fost convocat la Moscova în 1926, pentru a conduce Ministerul Comerţului. S-a opus acestui transfer, deşi avea funcţia de membru supleant al Biroului Politic, deoarece îi plăcea sudul şi dorea să continue munca de partid, considerând comerţul drept ceva burghez. Dar s-a descurcat atât de bine în noul domeniu, încât a rămas un specialist de vârf al partidului în comerţul interior şi exterior timp de patruzeci de ani; cu trecerea timpului, a început să pară firesc faptul că Mikoian, armean şiret, ştia să gestioneze comerţul. Mikoian a fost marele supravieţuitor din politica sovietică, deşi a avut probleme cu Stalin de multe ori. Era cunoscut în echipă faptul că era împotriva uciderii şi exilării oamenilor ‒ nu că s-ar fi opus în principiu, dar în practică încerca să evite aceasta cât mai mult. Având un puternic simţ al familiei, a încălcat în repetate rânduri regulile echipei referitoare la grija pentru familiile victimelor.

Ultimul membru al trioului "din Caucaz", Serghei Kirov, era rus, născut în provincia Veatka, din Urali; îşi făcuse studiile la Kazan, dar şi-a petrecut o mare parte din viaţă în sud. Atras de activitatea revoluţionară încă de pe când era student, a stat la închisoare (Kuibîşev a fost deţinut împreună cu el la Tomsk, în 1909), dar se pare că a întrerupt activitatea revoluţionară în anii prerevoluţionari din Caucazul de Nord. A lucrat acolo ca ziarist şi s-a căsătorit cu Maria Markus, care împărtăşea interesul lui pentru teatru şi literatură. Revoluţia l-a adus înapoi în luptă, iar el şi Ordjonikidze, aproape de aceeaşi vârstă, au devenit prieteni când au activat împreună pe Frontul din Caucaz, în timpul Războiului Civil şi apoi în Biroul Bolşevic din Caucaz.

Ordjonikidze era lider, iar Kirov adjunct. Prietenia cu Mikoian datează tot din această perioadă. Kirov a fost aliatul lui Ordjonikidze şi Stalin în lupta de la începutul anilor '20 pentru viitorul statut al Gruziei (deşi ceilalţi doi au încasat dojeni aspre din partea lui Lenin). Între 1921 şi 1926, a condus comitetul de partid din Azerbaidjan, continuând să coopereze strâns cu Ordjonikidze în Gruzia, apoi a plecat în nord ‒ nu chiar de bună voie, căci îi plăcea la Baku ‒ pentru a conduce comitetul de partid din Leningrad, după îndepărtarea lui Zinoviev. Datorită împrejurărilor morţii lui (a fost ucis în 1934), a existat o tendinţă de a-l canoniza ca fiind liberalul din echipa lui Stalin. Nu există nicio dovadă reală în acest sens, dar Kirov nu era unul dintre cei mai entuziaşti vărsători de sânge; era un om atrăgător, după toate relatările, şi, chiar dacă nu avea copii, iubea copiii şi se bucura de popularitate printre colegii săi. Stalin şi soţia lui s-au ataşat foarte mult de el. Se tutuiau cel puţin din 1922, iar Kirov i se adresa lui Stalin cu porecla lui din Caucaz, "Koba". Omul Stalin pe care îl vedeau aceşti oameni şi îl acceptau ca lider era foarte diferit de non-entitatea Stalin, cum îl caracteriza Troţki. Era "un caracter foarte puternic", îşi aminteşte Molotov, vorbind cu Felix Ciuev, câteva decenii mai târziu: hotărât, talentat, plin de iniţiativă, cu o viziune clară, aşa cum nu aveau ceilalţi. În jurul lui erau oameni buni, dar niciunul de acelaşi nivel: "eram nişte papă-lapte" în comparaţie cu el. Era, mai presus de orice, omul de care avea nevoie revoluţia după moartea lui Lenin: a fost "marele noroc" al partidului faptul că Stalin a fost acolo pentru a prelua totul. "Multe revoluţii s-au prăbuşit. În Germania, în Ungaria. În Franţa ‒ Comuna din Paris. Dar noi am rezistat." "Era de fier, dur, calm", spunea Kaganovici, "un om care ştia să se controleze, era activ tot timpul. Nu lăsa niciodată să-i scape de pe buze un cuvânt la care nu se gândise, îl vedeam întotdeauna gândind. Vorbea cu tine, dar în acelaşi timp gândea. Cu un anume scop."

"Cu un anume scop", o atitudine tipică pentru Stalin, dar care erau scopurile lui? Echipa lui nu era alcătuită numai pe baza unor alegeri politice. Prin aceasta se deosebea de grupul care se formase în jurul lui Troţki ("stânga" cum a ajuns să fie numit), care dorea să elaboreze o planificare centrală şi să continue în forţă industrializarea. Se deosebea şi de "dreapta", cei înclinaţi spre politici moderate şi precauţie în abordarea ţărănimii, incluzând aici membrii Biroului Politic Buharin, Rîkov, Tomski, Kalinin şi adesea Voroşilov. La mijlocul anilor '20, o orientare politică "de dreapta" era absolut compatibilă cu apartenenţa la echipa lui Stalin, pe care Troţki o percepea ca pe un bloc politic neutru de "birocraţi de partid". Nikolai Buharin, cel mai vizibil purtător de cuvânt al moderaţilor, era un prieten apropiat al lui Stalin la mijlocul anilor '20, considerat un timp drept omul numărul doi, la acelaşi nivel cu Molotov. Când Troţki şi susţinătorii lui l-au atacat pe Buharin pentru "moliciunea" lui în privinţa ţăranilor, Stalin a ripostat cu o frază vestită: "Cereţi sângele lui Buharin? Nu vă vom da sângele lui Buharin!" Cu alte cuvinte, Stalin dorea el însuşi să arate ca un politician de dreapta.

Odată cu înfrângerea lui Troţki, în cadrul majorităţii Comitetului Central au apărut tensiuni. La fiecare congres al partidului care a urmat s-au adăugat membri noi în Biroul Politic ‒ Molotov, Voroşilov şi Kalinin la sfârşitul anului 1925, apoi Kuibîşev şi Rudzutak în 1927, cu Andreiev, Kaganovici, Kirov şi Mikoian ca noi supleanţi ‒ şi aproape toţi membrii noi erau sprijinitori ai lui Stalin. Niciunul dintre ei nu era legat de Zinoviev, celălalt membru al Biroului Politic care putea fi privit ca pretendent la conducere. Acest fapt reflecta dominaţia lui Stalin în cadrul secretariatului partidului, care la rândul său controla selecţia delegaţilor la congresele partidului unde se alegea Comitetul Central şi, în ultimă instanţă, Biroul Politic. Zinoviev, care ratase deja o şansă de a se integra în acest proces, a fost nemulţumit de controlul lui Stalin asupra maşinăriei partidului, dar nu a avut ce face; însă la Leningrad, zona lui de activitate, şi-a construit propria maşinărie. Om vanitos, Zinoviev era, fără îndoială, convins că vizibilitatea lui ca orator şi poziţia lui de lider al organizaţiei comuniste internaţionale conduse de sovietici, Comintern, precum şi al organizaţiei de partid din Leningrad îl va menţine în top. Stalin şi grupul lui nutreau o aversiune profundă faţă de Zinoviev, căruia îi spuneau Grişa, într-un spirit lipsit de respect, nu de afecţiune. Era un om căruia îi plăcea să se dea în spectacol şi un laş, spunea Molotov; aliatul lui, Iuri Kamenev, şeful Sovietului Moscovei şi fost membru al comitetului din ilegalitate, era cel care avea caracter, deşi Zinoviev îşi închipuia că el este şeful în alianţa lor. Stalin i se adresa cu tu lui Kamenev. Totuşi Kamenev a fost cel care l-a denunţat pe Stalin, la sfârşitul anului 1925, pentru că aspiră să fie vojd al partidului, un lider mai presus de toţi ceilalţi.

Puterea personală supremă este, fără îndoială, un răspuns la întrebarea legată de intenţiile lui Stalin şi este răspunsul care vine imediat, răspuns care, de regulă, le exclude pe toate celelalte. Dar rareori se întâmplă ca intenţiile cuiva să fie atât de simple, iar Stalin nu era un om simplu. Dorea puterea pentru a atinge scopurile revoluţionare, deoarece credea într-un anumit tip de modernizare socialistă, condusă de partid şi controlată de stat, pe care îl adoptase Lenin. În plus, el şi echipa lui considerau, în anii '20, că joacă un joc defensiv, deşi agresiv: scopul lor era să înfrângă facţiunile şi să păstreze unitatea partidului. Aceasta nu înseamnă că Lev Kamenev nu sesizase corect ambiţiile private ale lui Stalin, dar chestiunea facţiunilor era stringentă. Pentru Stalin şi Molotov, combaterea facţiunilor era o preocupare unică, atât de captivantă, încât toate celelalte preocupări fuseseră trecute temporar pe planul al doilea. Abia la sfârşitul deceniului, după înfrângerea opoziţiei de dreapta, guvernarea, spre deosebire de politică, s-a bucurat de atenţia lor serioasă. Stalin şi echipa lui nu păreau nişte oameni sălbatici ai politicii sovietice în această perioadă. Stalin şi Molotov erau în favoarea unui stil public, pe care un istoric îl numeşte corect "moderaţie militantă", duri, dar niciodată atât de stridenţi ca oponenţii lor.

În general, i-au lăsat pe ceilalţi ‒ pe Zinoviev şi Kamenev în lupta împotriva lui Troţki, pe Rîkov şi Buharin mai târziu în lupta împotriva lui Zinoviev şi Kamenev ‒ să mânuiască securea mai violent. Fără îndoială că era o strategie calculată, dar le-a adus mulţi admiratori în partid. Nikita Hruşciov, care l-a cunoscut pe Stalin când era tânăr delegat ucrainean la congresele partidului de la Moscova, la mijlocul anilor '20, a fost frapat de devotamentul lui faţă de unitatea partidului şi de maniera lui oarecum tolerantă de a se purta cu oponenţii lui, ceea ce îl făcea să iasă în avantaj în comparaţie cu stilul polemic ţipător al Opoziţiei; el considera că Stalin avea "spirit democratic". De la postul lui de observaţie din Rostov, Mikoian admira abilitatea lui Stalin într-o dezbatere: aştepta până când Opoziţia îşi etala toate cărţile pe masă, atunci când se duela cu membrii echipei lui Stalin, şi apoi lua cuvântul, "calm şi cu demnitate, nu pe un ton care să ascută conflictul, ci, dimpotrivă, să-l atenueze." Nu era arogant, nici fanfaron şi reuşea întotdeauna să-i facă pe oponenţii săi să pară agresori. Momentul decisiv în lupta cu Zinoviev a venit în iarna 1925- 1926, când grupul lui Stalin, care se despărţise oficial de Zinoviev şi Kamenev la recentul congres al partidului şi câştigase sprijinul majoritar, l-a îndepărtat pe Zinoviev din Leningrad. Molotov a condus echipa puternică alcătuită din Kirov, Voroşilov, Kalinin, Andreiev şi Buharin, care a sosit la Leningrad pentru a distruge structura de acolo şi a determina partidul din Leningrad să-i condamne pe Zinoviev şi pe oamenii lui ca spărgători ai unităţii partidului. Organizaţiile de partid de la cele mai importante fabrici au fost "asaltate" una câte una, aşa cum i-a scris Molotov lui Stalin, recurgând la o metaforă militară. Voroşilov arăta ca un bătrân cal de lupte, care simţea miros de bătălie; "era ca şi când ne-am fi reîntors în 1905", îi scria el încântat prietenului său, Ordjonikidze: "Am întinerit cu adevărat". Kirov, desemnat ca succesor al lui Zinoviev, tot mai spera să evite misiunea din Leningrad şi se plângea amărât în scrisorile personale de dispoziţia lui sufletească "cumplită", de situaţia "foarte, foarte dificilă", de ziua de lucru de 24 de ore şi de ostilitatea celor din Leningrad.

Era "o bătălie disperată, altfel decât toate celelalte pe care le avusesem mai înainte", şi la început nu erau deloc siguri că vor câştiga. Dar au câştigat şi a rămas blocat la Leningrad, pe care în cele din urmă a ajuns să-l iubească. Marea luptă dintre facţiuni s-a desfăşurat în capitale, Moscova şi Leningrad (cum fusese redenumit Petrogradul după moartea lui Lenin), cu puţină implicare a celor din provincie, dar foştii provinciali precum Kirov, Mikoian şi Ordjonikidze au fost convinşi să o ia în serios. Ordjonikidze detesta luptele dintre facţiuni: în 1923-1924, fusese aşa de deprimat de cearta cu Troţki, încât i-a spus prietenului său, Voroşilov, că "indiferent cine ar ajunge în vârf... va fi o înfrângere pentru partidul nostru". Duritatea atacului lui Rîkov împotriva lui Zinoviev şi Kamenev la una din şedinţele Biroului Politic l-a necăjit atât de mult, încât a izbucnit în lacrimi şi a ieşit afară. Voroşilov a trebuit să facă eforturi ca să-l convingă că nu exista alternativă pentru a-i strivi pe "scizionişti". Chiar şi după ce a acceptat această necesitate, fiind de acord că "nu-i vom lăsa să construiască alt partid şi o să-i trimitem la dracu din partidul nostru", a rămas mult mai puţin dispus decât Stalin să rupă relaţiile personale cu oponenţii politici. Este adevărat că el avea mai mulţi prieteni de pierdut decât toţi ceilalţi. Şi Mikoian a fost nevoit să-şi ajusteze perspectiva după ce s-a mutat la Moscova. Acolo, în Caucaz, economia înflorea, partidul era unit şi lucrurile păreau să meargă bine. Dar la Moscova a constatat că oamenii discutau tot timpul de parcă ar fi fost o criză. Kamenev, pe care îl admira şi al cărui post de ministru al comerţului îl moştenea, era teribil de pesimist şi de descurajat, simţind că revoluţia intrase într-o fază nouă şi posibil catastrofală. Nu există nicio îndoială că pesimismul lui Kamenev se datora în mare măsură recentelor înfrângeri politice, dar nici oamenii lui Stalin nu debordau de optimism. Şi ei, şi Opoziţia începeau să facă schimb de acuzaţii privind responsabilitatea pentru "degenerarea" revoluţiei şi pentru deziluzionarea tineretului, fiind de acord asupra fenomenului, dar neputând să cadă de acord asupra vinovatului. "Trebuie să mergem înainte în plan economic", le spunea în 1928 Kuibîşev (care era şeful Consiliului Economic Suprem, VSNHA) colegilor săi din Biroul Politic, "dar nu mergem: cifrele economice sunt cumplite, de fapt, mergem înapoi." Dacă doreau să insiste în continuare cu industrializarea, şi Biroul Politic era de acord, trebuiau să obţină credite din străinătate. Dar era dispusă vreo ţară capitalistă să le dea credite? Perspectivele erau sumbre, mai ales că relaţiile diplomatice cu Anglia, deosebit de suspicioasă în privinţa spionajului sovietic şi a subversiunii comuniste, tocmai fuseseră rupte.

Opoziţiile lui Zinoviev şi Troţki s-au unit după înfrângerea lui Zinoviev din iarna 1925-1926, dar aceasta nu i-a ajutat prea mult. Niciun grup nu putea să uite insultele primite din partea celuilalt în anii trecuţi şi niciunul din lideri nu avea o bază reală de putere. Zinoviev şi-a pierdut postul de la Leningrad, la începutul anului 1926, şi a fost exclus din Biroul Politic, şase luni mai târziu, sub pretextul că un susţinător organizase o întâlnire ilegală conspiraţionistă. Kamenev, înlăturat din Biroul Politic, a fost tras pe linie moartă, fiind numit director al Institutului Lenin. Troţki, asupra căruia se făcuseră presiuni pentru a-şi da demisia din postul de ministru al Apărării, în ianuarie 1925, deţinea de atunci funcţii economice relativ minore. A rămas totuşi membru al Biroului Politic până în octombrie 1926, depăşindu-l pe Zinoviev cu câteva luni ("Este mai bine să-i lovim separat", îi explicase Stalin lui Molotov). Buharin a spus odată că, atunci când se răfuia cu duşmanii lui, Stalin era un maestru al "dozajului", ceea ce însemna că prefera mai degrabă să-i submineze pas cu pas decât să-i doboare dintr-o singură lovitură. Pentru membrii Biroului Politic, primul pas era excluderea de la şedinţele de conducere unde se rezolvau problemele reale, tehnică folosită pentru prima dată împotriva lui Troţki în 1924-1925, când un aşa-numit Grup al celor Şapte, compus din toţi membrii Biroului Politic în afară de el, se întâlnea regulat în fiecare marţi. Molotov, cu mintea lui disciplinată de funcţionar public, presupunea că este vorba de un mişcare temporară, dar Stalin, care înţelegea puterea excluziunii, gândea altfel: Grupuri de Şapte, de Cinci, de Opt sau orice alt număr magic într-o anumită perioadă, cu o componenţă apropiată, dar nu identică cu cea a Biroului Politic, au continuat să se întâlnească în toată epoca stalinistă. Următorul stadiu era îndepărtarea oficială din Biroul Politic, urmată de îndepărtarea din Comitetul Central şi, în final, din partid. (Aceasta era considerată sancţiunea supremă până la sfârşitul anilor '20, când lucrurile s-au înrăutăţit substanţial.) Fără îndoială, această abordare graduală a fost un produs al precauţiei lui Stalin: la urma urmelor, echipa se putea opune câteodată ‒ aşa cum s-a şi întâmplat ‒ unei anumite excluderi sau unele neajunsuri ale planului puteau ieşi la iveală. Dar, în acelaşi timp, situaţia conţinea şi ceva sadism: învinsul atârna spânzurat, zbătându-se în vânt mult timp, cerşind îndurare şi repunerea în funcţie. Molotov şi alţi luptători mai direcţi împotriva facţiunilor l-ar fi exclus probabil pe Troţki din Biroul Politic cu mult înainte de acest moment, dar tactica lui Stalin era să-l izoleze pe el şi pe ceilalţi opoziţionişti, până când ajungeau să fie renegaţi total, dacă nu nişte epave. Abordarea dozată avea drept scop aducerea la conducerea partidului a echipei lui Stalin şi subminarea victimelor. Nu toţi membrii echipei erau la fel de dispuşi ca Stalin şi Molotov în a-şi renega vechii camarazi. Ei ar fi putut, de pildă, să se opună excluderii lui Kalinin, în 1930. Mai devreme, când Stalin voise să-i elimine pe Zinoviev şi pe Troţki din Comitetul Central, l-a lăsat pe Molotov să primească loviturile, iar el a plecat în vacanţă.

Aşa cum a raportat Molotov, Kaganovici şi Kirov erau cu totul de partea lor, dar Kalinin, Ordjonikidze şi Rudzutak erau nedecişi, iar Mikoian evitase problema, neparticipând la şedinţă. Stalin a exprimat o mărinimie surprinzătoare faţă de şovăiala lui Rudzutak şi Mikoian, dar a fost supărat de lipsa de sprijin activ din partea lui Ordjonikidze. ("Unde era Sergo... Unde se ascundea? Ruşine!") Când s-a constatat că şi Voroşilov şovăie, Molotov i-a spus lui Stalin că trebuie să se întoarcă mai devreme din vacanţă, pentru a înăbuşi începutul rebeliunii. Stalin a fost de acord, dar a adăugat că nu era deloc tulburat de şovăielnici, pentru motive "pe care am să ţi le explic când mă întorc". Din păcate, nu ştim care erau aceste motive, dar se pare că avea un anumit atu ‒ poate era vorba de un şantaj pentru păcate din trecut ‒ pentru a-i aduce pe membrii rătăcitori ai echipei înapoi, pe calea justă. În 1926, relativa politeţe din discuţiile publice dintre opoziţionişti şi majoritatea Comitetului Central, caracteristică pentru anii de început, dispăruse de mult. La congresele partidului, Troţki spunea că era "mereu întrerupt de fluierături, strigăte, ameninţări şi înjurături"; aceasta îi amintea de perioada tumultuoasă din Petrograd, dintre revoluţiile din Februarie şi din Octombrie. Şi în Biroul Politic schimburile de replici au devenit mai dure. Troţki nu se sfia să-şi exprime opiniile şi să lanseze atacuri la persoană, iar el şi cu Molotov au avut o ceartă aprigă în mai, Molotov înfuriindu-se şi numindu-l "insinuator înnăscut" ‒ un cuvânt ciudat, livresc, poate o încercare de a-i dovedi lui Troţki că şi el era un om cu studii. La şedinţele Biroului Politic din 1926 şi 1927 au fost şi mai multe atacuri. Voroşilov i-a spus lui Troţki că nu are încredere în el nici cât negru sub unghie.Troţki lua în zeflemea presupusele talente intelectuale limitate ale lui Rudzutak, de care, adăuga el în mod inutil, chiar şi Stalin se amuza în particular, ceea ce l-a determinat pe Rudzutak să-l numească furios pe Troţki "specialist în calomnie".

Stalin şi Troţki s-au atacat înverşunat în septembrie 1927, când Biroul Politic şi Comisia Centrală de Control s-au întâlnit pentru a discuta despre opoziţie. Troţki, prezent ca invitat, dar fără a mai fi membru al Biroului Politic, a reacţionat la o intervenţie a lui Stalin, mustrându-l dur: "Tovarăşe Stalin, nu mai întrerupeţi, veţi avea ultimul cuvânt, ca de obicei", iar când Stalin a obiectat, a adăugat: "Luaţi întotdeauna cuvântul la sfârşit ca să spuneţi o nouă minciună, bârfă sau calomnie şi să o trimiteţi prin biroul partidului". De aici înainte, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai tare: Stalin: Spui minciuni, pentru că eşti un laş jalnic, te temi de adevăr. Troţki: Dacă aş fi fost aşa de îngrozitor, de ce m-a pus partidul să răspund de armată? Stalin: Eşti un om josnic, nu ai nici cel mai elementar simţ al adevărului, un laş şi un ratat, un individ obraznic şi insolent, care îşi permite să spună lucruri care nu au absolut nicio legătură cu realitatea. Acesta este răspunsul meu. Troţki: Ăsta este el: mojic şi neloial, ca de obicei. Era ceva neobişnuit pentru Stalin în a-şi pierde controlul în asemenea măsură, dar Troţki avea acest efect asupra oamenilor.

De regulă, mai ales la şedinţele naţionale de partid, Stalin era capabil să se controleze. După ce, la o conferinţă de partid, i-a lăsat pe Rudzutak şi pe Buharin să-l nimicească pe Zinoviev, el a intervenit uşor sarcastic: "Zinoviev, a spus el, a afirmat cândva că poate să-şi pună urechea la pământ şi să audă paşii istoriei, dar acum, întrucât nu a observat că partidul a întors spatele opoziţiei, ar trebui să se ducă să-şi verifice auzul." Delegaţii ‒ practic, acum, majoritatea Comitetului Central ‒ au fost încântaţi; nu numai că au urmat "aplauze furtunoase şi prelungite" pentru isprava vitejească a lui Stalin, dar a avut parte şi de ovaţii la sfârşit.

Opoziţia nu era singurul motiv de îngrijorare al echipei la vremea respectivă. Politica de cooperare a Cominternului cu Kuomintang-ul din China, susţinută de Stalin şi de Buharin în pofida criticilor din partea lui Troţki, s-a încheiat cu un dezastru în aprilie 1927, când Kuomintang-ul i-a masacrat pe aliaţii săi comunişti la Shanghai. Britanicii au rupt relaţiile diplomatice în mai, lăsându-i pe liderii sovietici să se întrebe dacă acesta nu era cumva preludiul unei noi intervenţii de război din partea Occidentului. Rezistenţa naţională crescândă din regiunile de frontieră - Ucraina şi Gruzia -, susţinute tot mai accentuat din afară, a fost raportată de agenţia sovietică de securitate internă, OGPU (forţele de securitate). Alarma sovietică a atins punctul maxim în iunie, când trimisul sovietic în Polonia a fost asasinat de un monarhist rus emigrant, într-o gară din Varşovia, şi în acelaşi timp o bombă a fost aruncată într-un club al partidului din Leningrad. Stalin i-a scris lui Molotov despre asasinat: "Se simte mâna Angliei. Vor să repete momentul Sarajevo [asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, care a declanşat Primul Război Mondial]." Reacţia OGPU, fireşte aprobată de Stalin, a constat în arestări în masă ale celor suspectaţi de trădare (foşti aristocraţi etc.) şi executarea sumară a douăzeci dintre ei, ca avertisment. "Agenţii Londrei stau ascunşi printre noi, mai adânc decât am crezut", a comentat Stalin în faţa şefului OGPU, Veaceslav Menjinski. OGPU trebuie întărit, informaţiile militare consolidate, fiind necesare mai multe măsuri de securitate în Caucaz. Reţeaua britanică de spionaj trebuie smulsă din rădăcini şi spionii ei judecaţi într-un proces spectacol. Liderii sovietici spuneau publicului să fie pregătiţi pentru o nouă intervenţie militară din partea puterilor capitaliste, care doreau să termine treaba începută în timpul Războiului Civil.

Chiar dacă erau de părere că acest lucru este discutabil, în mod sigur erau foarte neliniştiţi, mai ales Voroşilov, ministrul Apărării, care îi avertiza în repetate rânduri pe colegii săi că armata era insuficient finanţată şi că vor trebui să plătească scump pentru aceasta "dacă duşmanii noştri din străinătate află" despre starea jalnică a armatei. Unul dintre lucrurile care chiar îl îngrijorau pe Stalin, mereu cu gândul la securitate, era faptul că duşmanii lor primeau într-adevăr astfel de informaţii, deoarece informaţiile se scurgeau din Biroul Politic ca dintr-o sită. Nu era o fantezie paranoică, ci un fapt atestat de comoara de documente despre Biroul Politic şi OGPU de la sfârşitul anilor '20, descoperite de istorici în arhivele germane. Documentele Biroului Politic ar fi trebuit să aibă circulaţie limitată, cu reguli care impuneau returnarea materialelor după citire, dar regulile erau adesea încălcate. Nu e de mirare că Biroul Politic era reticent când era vorba să întocmească procese-verbale oficiale ale şedinţelor sale; când făceau aşa, informaţiile se scurgeau, nu numai în interiorul partidului, ci şi în străinătate. Se pare că Stalin credea că cei din opoziţie strecurau documente vechilor lor prieteni menşevici, care, la rândul lor, le trimiteau pe ascuns social democraţilor germani, dar se pare că ar fi existat o altă cale, mai directă, ce ducea documente de la Kremlin (nu se ştie prin mâinile cui) direct la Ambasada germană din Moscova.

La începutul lunii noiembrie 1927, s-a sărbătorit cea de-a zecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie. După cum afirma OGPU, opoziţia plănuia o încercare de lovitură de stat în timpul festivităţii, care a fost anulată numai în ultimul moment, deoarece Troţki avea anumite dubii. Nu s-a găsit nicio confirmare în acest sens în arhiva Troţki de la Harvard şi rapoartele extrem de alarmiste ale lui Menjinski adresate Biroului Politic pot fi privite cu o oarecare rezervă, cu atât mai mult cu cât afirmase că, deşi pericolul era enorm, el putea fi înlăturat dacă Biroul Politic va permite OGPU să aresteze câţiva conducători de cercuri. Stalin, care probabil că îl încurajase pe Menjinski să sune alarma, s-a disociat de poziţiile lui extreme, deşi a aprobat, în esenţă, nevoia de măsuri radicale împotriva opoziţiei. Unii opoziţionişti, dar deocamdată niciunul dintre lideri, fuseseră deja arestaţi ‒ un nou punct de plecare în practica politică sovietică ‒ şi Menjinski a sugerat că s-ar putea să fie necesară "arestarea tuturor dintrodată". Stalin nu a aprobat acest lucru, ci a propus ca liderii opoziţiei să fie excluşi din partid. Tulburările pe care le provocau subminau politica externă a URSS, deoarece la Londra şi la Washington "există părerea că guvernul nostru actual este pe punctul să se prăbuşească, iar opoziţia este pe cale să preia cârma şi că, de aceea, este inutil să încheie vreun acord cu noi." Acţiunile opoziţioniştilor ar fi considerate "înaltă trădare" în statele capitaliste şi ca atare pedepsite cu moartea, a scris Stalin Comitetului Central şi Comisiei Centrale de Control, cândva spre sfârşitul anului 1927, "şi nu văd niciun motiv să nu protejăm dictatura proletariatului luând cele mai stricte măsuri". Argumentul "înaltei trădări" se baza pe ideea că Uniunea Sovietică era, în esenţă, în stare de război, din cauza ameninţării externe acute, iar staliniştii pedalau mult pe faptul că Troţki spusese că nici măcar războiul nu-l va face să abandoneze critica regimului stalinist. Nu este de mirare că Troţki începuse să se gândească la ghilotină. În Revoluţia franceză, spunea el, iacobinii o folosiseră mai întâi împotriva duşmanilor revoluţiei, la fel cum făcuseră şi bolşevicii, iar aceasta nu era o problemă, era o necesitate revoluţionară. Dar apoi iacobinul Robespierre (a se citi: Troţki) fusese ghilotinat şi aceasta era altă problemă, căci fapta fusese comisă de thermidorieni (a se citi: Stalin) şi marcase sfârşitul revoluţiei. Troţki nu a fost ghilotinat, cel puţin nu deocamdată, dar poate a simţit că este pe punctul de a fi linşat la o şedinţă comună a Comitetului Central şi a Comisiei de Control a Partidului din octombrie, în momentul în care, atunci când a luat cuvântul, pe lângă interpelările constante, oamenii au aruncat în el cu "călimări, cărţi grele şi un pahar" fiind alungat de pe podium. Unul dintre cei care au aruncat cărţi a fost Emelian Iaroslavski, vechi membru bolşevic din Comisia de Control a lui Ordjonikidze, care i-a scris lui Ordjonikidze, deloc ruşinat, că Troţki şi susţinătorii lui "s-au comportat atât de jignitor şi ne-au insultat aşa de urât pe noi, bolşevicii, încât, deşi îmi jurasem să nu-mi pierd controlul, mi l-am pierdut şi am aruncat în el cu Controlul cifrelor din Gosplan." Stalin a fost singurul care a rămas calm, după cum afirmă Troţki.

Membrii echipei s-au abţinut de la violenţă fizică, dar niciunul dintre ei nu s-a delimitat public de condamnarea lui Troţki, ceea ce nu înseamnă că erau încântaţi de ea. Buharin, care a transmis telefonic ştirea despre excluderea lui Troţki, şi-a exprimat simpatia ("Lucrurile nu trebuie să rămână aşa, trebuie să te întorci") fără să menţioneze faptul că luase cuvântul împotriva lui în timpul discuţiilor. Ordjonikidze, în pofida poziţiei lui de şef al Comisiei de Control, a reuşit să fie absent pe tot parcursul lunii octombrie, o lună crucială. Stalin, exprimând o îngrijorare caldă pentru sănătatea lui şi ţinându-l la curent în ceea ce priveşte lupta cu opoziţia, nu-l îndemna să revină curând, ceea ce sugerează că putea fi ceva adevărat în zvonurile că Ordjonikidze era ţinut intenţionat departe, pentru că nu era de acord cu excluderile. "Poate e mai bine că nu ai fost acolo", după cum s-a exprimat Iaroslavski.

Decizia oficială de excludere din partid a lui Troţki şi a altor lideri ai opoziţiei a fost ratificată luna următoare, la un congres obedient (dar nu entuziast) al partidului. S-a decis ca Troţki să nu fie acuzat de trădare, a spus Menjinski, pentru că "am găsit o soluţie mult mai abilă", şi anume deportarea liderilor opoziţiei în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice, departe de marile oraşe. Menjinski a vorbit despre aceasta explicit, ca alternativă a sentinţei de condamnare la moarte, care s-ar fi impus altfel. Troţki şi familia lui au fost trimişi la Alma Ata în Kazahstan, în ianuarie 1928. Troţki a rămas sfidător şi nu şi-a cerut scuze, dar Zinoviev şi Kamenev au capitulat, fără să renunţe la opiniile lor, acceptând însă voinţa majorităţii şi promiţând că nu vor scinda partidul şi nu vor încerca să se organizeze în afara lui. Au fost totuşi excluşi, iar încercările demne ale lui Kamenev de a fi conciliant fără a se înjosi, au fost întâmpinate cu batjocuri. Echipa lui Stalin a atacat opoziţia intenţionat: ce contează dacă pierzi o mână de intelectuali din partid, a spus Rudzutak; nu au credibilitate decât la burghezia internaţională. Nu produc altceva decât necazuri, a spus Kaganovici: când au fost excluşi, "un oftat de uşurare a ieşit din piepturile sutelor de mii de membri de partid şi ale milioanelor de proletari." Nişte ipocriţi şi norocoşi, spuneau toţi, pentru că au fost trataţi până acum cu atâta blândeţe (Lenin nu i-ar "dădăcit" aşa cum am făcut noi, a spus Rîkov, considerat în general un moderat). Dacă au căzut din căruţa istoriei, cui îi pasă, a spus Stalin, înseamnă numai că nu trebuie să ne împiedicăm de ei atunci când mergem înainte.

S-a constatat că deportarea internă nu era suficientă pentru a-l elimina pe Troţki, ca prezenţă politică. Opoziţia a rămas activă în ilegalitate, deşi, din cauza dispersării liderilor ei şi a necesităţii de a întreţine o corespondenţă scrisă, OGPU ştia la fel de mult despre activităţile ei ca şi Troţki. Echipa primea regulat dosare voluminoase cu materiale interceptate de OGPU de la Opoziţie, ceea ce trebuie să fi reprezentat o lectură ciudată pentru aceşti veterani ai conspiraţiei prerevoluţionare, mai ales pentru că subiecţii supravegherii erau oameni pe care îi cunoşteau bine. OGPU i-a adresat lui Troţki un ultimatum de încetare a activităţilor din opoziţie, dar acesta a refuzat. Stalin era pentru expulzarea lui din ţară, mijloc pe care Lenin îl folosise în 1922 împotriva oponenţilor lui politici (dar nu împotriva colegilor membri de partid). În legătură cu aceasta, existau anumite şovăieli în echipă: în votul decisiv, Kuibîşev a votat împotrivă, la fel Tomski şi Rîkov (acesta din urmă spunând că îi era teamă că Troţki va fi asasinat de contrarevoluţionari). Buharin, care fusese la început unul dintre atacatorii cei mai înverşunaţi împotriva lui Troţki, s-a răzgândit şi a votat împotriva expulzării, dar după aceea, în ultimul minut, când Troţki era deja pe drum, escortat de OGPU, şi-a schimbat votul, raliindu-se majorităţii.

Expulzarea lui Troţki nu a fost deloc simplă: Stalin putea să considere că îşi trădase partidul, dar pentru Europa, Troţki reprezenta pericolul comunist şi Germania, destinaţia lui preferată, a refuzat să-l accepte. Singura posibilitate rămânea Turcia. Troţki a trecut frontiera sovietică, în drum spre Istanbul, la 11 februarie 1929, părăsindu-şi patria pentru totdeauna. I s-a aplicat o măsură dură, deşi mai puţin extremă decât opţiunea lui Menjinski de a fi executat ca trădător. Aşa cum i-a explicat Molotov unui admirator, mult timp după aceea, Troţki nu ar fi putut fi ucis în 1929, căci ar fi fost o pată pe reputaţia partidului. Dar cel puţin aşa, el şi opoziţia nu le mai stăteau în drum. Stalin şi echipa lui câştigaseră lupta dintre facţiuni, care îi preocupaseră în ultimii câţiva ani. Puterea era a lor. Întrebarea era: în ce fel aveau s-o folosească?