Idioata

Scriitoarea americană de origine turcă Elif Batuman s-a născut în anul 1977, a copilărit în New Jersey şi a urmat cursuri de filologie la Harvard. A ales să studieze limba uzbecă din regiunea Samarkand, Uzbekistan, apoi şi‑a luat diploma de doctor în literatură comparată de la Stanford.

Jurnalistă şi cadru didactic universitar, Elif Batuman a scris numeroase eseuri şi articole pentru The New Yorker şi Harper's Magazine. Din 2010 până în 2013 a fost scriitoare rezidentă la Universitatea Koç din Istanbul, Turcia.

Prima ei carte, The Possessed: Adventures with Russian Books and the People Who Read Them, a fost premiată cu Rona Jaffe Foundation Writers' Award în 2007 şi Whiting Award în 2010. Cel dintâi roman al ei, The Idiot (Idioata), a ajuns pe lista titlurilor finaliste la Premiul Pulitzer pentru ficţiune şi la Goodreads Choice Awards Best Memoir & Autobiography.

Elif Batuman locuieşte la New York şi continuă să scrie. Selin, o tânără americană de origine turcă, încearcă să răzbată prin hăţişul care i se deschide înainte odată cu începutul studiilor la Harvard. Este anul 1995. Internetul şi e-mailul reprezintă pentru ea o noutate absolută, iar curiozitatea de a naviga într-o lume în care mesajul transmis ajunge instantaneu la destinatar adaugă o notă de fascinaţie studenţiei, care o surprinde cu viaţa de cămin, prieteniile noi, cursurile uneori captivante, alteori de neînţeles şi relaţiile stranii, acaparatoare.

Cu un umor subtil şi cerebral, Elif Batuman scrie despre drumul anevoios al maturizării la vârsta la care viaţa se compune din nopţi albe petrecute în confidenţe şoptite, prelegeri despre lingvistică şi artă, călătorii prin Europa cu rucsacul în spate şi dragostea abia întrezărită printre rândurile marii literaturi, acolo unde scriitorii stau, tăcuţi, de veghe.

Roman finalist la Premiul Pulitzer 2018

"Personajul lui Batuman este o tânără îndeajuns de inteligentă cât să îşi dea seama când devine de-a dreptul stupidă. Relaţia ei cu lumea este o ironie muşcătoare." (Kirkus Reviews)

"O poveste fermecătoare şi incisivă despre complicata căutare a propriului sine." (Booklist)

"Idioata marchează un debut strălucit şi plin de farmec, cu o protagonistă atât de asemănătoare cu fiecare dintre noi, încât e aproape imposibil s-o uiţi." (The Huffington Post)

"Romanul lui Batuman are un umor absolut efervescent. Dovedeşte totodată o inteligenţă subtilă, surprinzătoare şi revelatoare." (The New York Review of Books)


Nu am ştiut ce este un e-mail până să ajung la facultate. Auzisem doar de el şi ştiam că, într-un fel, îl voi "avea". Vei fi atât de emancipată când o să trimiţi e-mail-uri, mi-a spus sora mamei, care se căsătorise cu un informatician. A accentuat "e"-ul şi a făcut o pauză înainte de "mail".

În vara aceea e-mailul a fost menţionat cu o frecvenţă din ce în ce mai mare. "Lucrurile se schimbă atât de repede", spunea tata. "Astăzi, la serviciu, am navigat pe World Wide Web. Într-un moment mă aflam la Metropolitan Museum of Art. O secundă mai târziu, eram în Anıtkabir." Anıtkabir, mausoleul lui Atatürk, se află în Ankara. Habar n-aveam despre ce vorbea tata, dar ştiam că nu era posibil să fi fost "în" Ankara în ziua aia, aşa că n-am acordat prea mare atenţie.

În prima zi de facultate am stat la coadă la o masă pliantă şi, în cele din urmă, am primit o adresă de e-mail şi o parolă temporară. "Adresa" cuprindea numele meu de familie - Karadağ - dar cu litere mici şi fără turcescul ğ mut. De la o vârstă fragedă am înţeles că un g mut era amuzant. "G-ul este mut", spuneam cu voce obosită, şi era mereu ilar. Nu înţelegeam cum de adresa de e-mail era o adresă sau dacă era o prescurtare pentru ceva.
- Ce facem cu ăsta, ne spânzurăm? am întrebat, ridicând cablul de intranet.
- Îl conectezi în perete, a spus fata din spatele mesei.

În măsura în care puteam avea o idee despre ce era vorba, mi-am imaginat că e-mailul ar semăna cu faxul şi că ar implica o imprimantă. Dar nu exista nicio imprimantă. Era o altă lume. Puteai să‑l accesezi de la anumite calculatoare, care erau împrăştiate peste tot şi nu păreau să fie diferite de calculatoarele obişnuite. Întotdeauna acolo, neschimbată, într‑o configuraţie pe care nimeni altcineva nu o putea vedea, era o listă strălucitoare de mesaje de la toţi oamenii pe care îi cunoşteai, dar şi de la oameni pe care nu‑i ştiai, toate cu acelaşi corp de literă, ca o scriere universală a gândului sau a lumii. Unele mesaje erau epistole oficiale, cu "Stimate" şi "Cu sinceritate", altele erau telegrafice, toate cu litere mici, fără punctuaţie, ca şi cum ar fi fost transpuse direct din creierul oamenilor. Iar fiecare mesaj conţinea mesajul anterior, astfel încât propriile‑ţi cuvinte reveneau la tine - toate cuvintele cărora le dădeai drumul în eter se întorceau. Era ca şi cum povestea relaţiilor tale cu ceilalţi, povestea intersecţiei propriei vieţi cu vieţile altora, era în mod constant înregistrată şi actualizată şi o puteai verifica în orice moment.

***
Am mers la cursul de Lingvistică pentru începători, ca să văd la ce se referă lingvistica. Era vorba despre modul în care limbajul era o facultate biologică, cablată în creier - infinită, regenerativă, niciodată la fel de două ori. Legea cea mai importantă, mai importantă decât Sfânta Scriptură, era "intuiţia unui vorbitor nativ", o lege pe care nu o puteai găsi în niciun volum de gramatică sau în vreun program de calculator. Poate că era ceea ce voiam să învăţ. Ori de câte ori vorbeam cu mama despre câte o carte şi mă gândeam la ceva la care ea nu se gândise, se uita la mine şi spunea cu admiraţie: "Tu chiar vorbeşti engleza."

Profesorul de lingvistică, un fonetician gentil, cu un uşor defect de vorbire, se specializase în dialectele tribale ale turcilor. Câteodată dădea exemple din turcă pentru a arăta cât de diferită poate fi morfologia în limbile non‑indo-europene, iar apoi îmi zâmbea şi‑mi spunea: "Ştiu că avem aici nişte vorbitori de turcă." Odată, pe hol, înainte de oră, mi‑a povestit despre lucrarea sa pe tema variaţiilor regionale consonante ale denumirilor unei gropi pentru foc pe care poporul turc o săpase undeva.

Am sfârşit prin a urma şi un curs de literatură, despre romanul şi oraşul secolului al XIX‑lea din Rusia, Anglia şi Franţa. Profesorul vorbea adesea despre inadecvarea traducerilor publicate, citindu‑ne pasaje din romane în limba franceză şi în limba rusă pentru a ne arăta cât de proaste erau traducerile. Nu am înţeles nimic din ceea ce spunea în franceză sau în rusă, aşa că am preferat traducerile.

Cea mai neplăcută parte a orei de literatură a venit la sfârşit, când profesorul a răspuns la întrebări. Indiferent de cât de tâmpite şi evidente erau întrebările, nu părea să le înţeleagă deloc. "Nu sunt sigur că înţeleg ce întrebaţi", spunea el. "Dacă totuşi ceea ce vrei să spui este, de fapt, asta..." Apoi vorbea despre acea "asta" care, de obicei, nu era de niciun interes. Adeseori, unul sau mai mulţi studenţi insistau, încercând să‑l întoarcă la întrebarea iniţială, fluturându‑şi mâinile în aer sau făcând alte gesturi, până când faţa profesorului devenea o mască de iritare şi sugera că, din considerente privind restul clasei, discuţia va fi continuată în timpul orelor de audienţe. Această fracţionare a comunicării era foarte deprimantă pentru mine.

Era obligatoriu să urmezi doar patru cursuri, dar când am aflat cănu se percepeau taxe suplimentare pentru cinci, m‑am înscris la rusă pentru începători. Profesoara, Barbara, o absolventă din Germania de Est - a spus în mod expres "Germania de Est" - ne‑a povestit despre numele şi patronimia rusească. Din moment ce numele tatălui ei era Dieter, numele său complet rusesc ar fi fost Barbara Dietrevna.
- Dar Barbara Dietrevna nu are cu adevărat rezonanţă rusească, a spus ea, aşa că eu îmi spun Varvara Dimitrievna, ca şi cum numele tatălui meu ar fi fost Dimitri.

Toţi trebuia să avem nume ruseşti la rândul nostru, deşi nu aveam nevoie de patronime, pentru că nu eram figuri de autoritate. Greg a devenit Grisha, Katie a devenit Katia. Erau doi studenţi străini, ale căror nume nu s‑au schimbat - Ivan din Ungaria şi Svetlana din Iugoslavia. Svetlana a întrebat dacă ar putea să‑şi schimbe numele în Zinaida, dar Varvara a răspuns că Svetlana era deja un nume rusesc foarte bun. Numele meu, pe de altă parte, deşi minunat, nu se termina în ‑a sau ‑ya, ceea ce ar fi cauzat complicaţii atunci când am fi învăţat cazurile. Varvara a spus că îmi pot alege orice nume rusesc îmi doresc. Pe loc nu m‑am putut gândi la niciunul.
- Poate că aş putea fi eu Zinaida, am sugerat.

Svetlana s‑a răsucit în scaun şi s‑a uitat ţintă la mine.
- Nu‑i corect, mi‑a spus. Eşti o Zinaida perfectă.

Mi se părea cumva că Varvara nu dorea ca nimeni să se numească Zinaida, aşa că m‑am uitat la pagina cu nume ruseşti şi am ales Sonia.
- Hei, Sonia, ce nasol, mi‑a spus Svetlana cu simpatie după aceea, în lift. Cred că eşti mai mult o Zinaida. Păcat că Varvara Dimitrievna este o slavofilă atât de zeloasă.
- Voi chiar aţi torturat‑o cu treaba aia cu Zinaida, a spus Ivan, ungurul, care era neobişnuit, aproape nerezonabil de înalt. Ne‑am întors să ne uităm la el.
- M‑am simţit foarte nasol, a continuat el. Credeam că se va autodistruge. Că ar fi prea mult pentru simţul ei nemţesc al ordinii.

Nimeni nu a mai spus nimic tot restul călătoriei cu liftul.

Comentariul lui Ivan despre "simţul nemţesc al ordinii" a fost prima mea întâlnire cu acest stereotip. M‑a făcut să‑mi reamintesc o glumă pe care nu am înţeles‑o niciodată din Anna Karenina, când Oblonski spune, despre ceasornicarul neamţ, că "parcă el însuşi a fost întors pentru toată viaţa, ca să poată la rându‑i să întoarcă ceasurile". Se presupunea că nemţii sunt deosebit de ordonaţi şi asemenea unor maşinării? Era posibil ca nemţii chiar să fi fost ordonaţi şi asemenea unor maşinării? Varvara venea întotdeauna devreme la curs şi era îmbrăcată mereu la fel, într‑o bluză albă şi o fustă îngustă, neagră. Geanta ei mare, pătrăţoasă, conţinea întotdeauna, asemenea unui frigider deprimant, aceleaşi trei elemente de vocabular: o sticlă de Stolichnaya, o lămâie şi un şoarece roşu din cauciuc.

Cursul de rusă se ţinea în fiecare zi şi a devenit rapid o rutină serioasă, chiar dacă ceea ce învăţam noi erau lucruri pe care le‑ar fi ştiut şi copiii mici dacă s‑ar fi născut în Rusia. O dată pe săptămână aveam o oră de conversaţie cu o rusoaică get‑beget, Irina Nikolaevna, care fusese profesoară de artă teatrală la Petersburg, pe vremea când încă se mai numea Leningrad. Întotdeauna venea alergând, cu un minut sau două întârziere, vorbind fără oprire în rusă, într‑un mod plin de viaţă şi emotiv. Fiecare reacţiona diferit la faptul că li se vorbea într‑o limbă pe care nu o înţelegeau. Katia era tăcută şi speriată. Ivan se apleca în scaun cu o expresie amuzată. Grisha îşi îngusta privirea într‑o manieră care sugera că tocmai a început să înţeleagă. Boris, un bărbos student la doctorat, îşi frunzărea vinovat notiţele ca cineva care are un coşmar în care trebuie deja să poată să vorbească ruseşte. Numai Svetlana înţelegea aproape totul, pentru că sârbo‑croata era atât de asemănătoare.

*
Metroul din Boston era complet diferit faţă de metroul din New York - liniile erau numite după culori, vagoanele erau atât de curate şi mici, ca nişte jucării. Şi totuşi, nu era o jucărie, îl foloseau oameni în toată firea, cu expresii serioase întipărite pe feţe.

Linia roşie mergea în două direcţii: Alewife şi Braintree. Astfel de nume erau de neconceput în New Jersey, unde totul era numit Ridgefield, Glen Ridge, Ridgewood sau Woodbridge.

Am mers cu Ralph la o cofetărie pe care o ştia în North End. Cannoli le vindeau sub numele de "receptoare‑de‑telefon", prăjiturile Noël sub numele de "buşteni", "prăjituri urechi‑de‑elefant". Ralph a comandat o "coadă‑de‑homar". Eu am luat o ditamai bucata de tort nemţesc de ciocolată, mare cât un cap de copil.

Ralph făcea studii premedicale şi urma cursuri de istoria artei, dar se gândea că ar putea să se specializeze în administraţie publică. Majoritatea celor care lucrau în administraţia publică făceau de obicei parte dintr-un anumit tip social cunoscut drept gorile guvernamentale. Nu mi‑era foarte clar ce avea să se întâmple cu ei după facultate. Urmau să fie conducătorii noştri? Ralph ar fi devenit unul dintre ei? Era deja, cumva, unul? Cu siguranţă era prea amuzant şi nu era suficient de interesat de război. Dar avea totuşi o anumită calitate perfect americană, oarecum un contur bine definit, cu umeri largi, şi o obsesie puternică pentru familia Kennedy. Îi imita tot timpul, pe Jack şi Jackie, cu vocile lor tărăgănate, uşor excentrice, specifice anilor '60.
- Mi‑a plăcut atât de mult să fiu în campanie, doamnă Kennedy, spunea el privind în depărtare, cu o expresie surprinsă şi oarecum descurajată. Ralph deja aplicase pentru un stagiu la Biblioteca Prezidenţială JFK.

*
Cursul Lumi construite se ţinea în zilele de joi, o oră înainte de prânz şi trei ore după. Înainte de prânz, Gary, artistul invitat, a ţinut o prelegere cu diapozitive, plimbându‑se în susul şi‑n josul încăperii şi dându‑i instrucţiuni din ce în ce mai puţin binevoitoare asistentei sale, o persoană cu aspect gotic, pe nume Rebecca.

În prima zi ne‑am uitat la poze cu scene de gen. Într‑una dintre imagini, nişte bărbaţi musculoşi rindeluiau la bustul gol o podea. În alta, spicuitori stăteau aplecaţi pe un câmp galben. Apoi a urmat o captură de film, cu oameni în ţinute de seară stând într‑o lojă de teatru, urmată de un desen în creion, asemănător unui desen animat, al unei petreceri pline de bărbaţi groteşti şi femei care priveau lasciv pe deasupra paharelor de cocteil.
- Cât de bine cunoaşteţi petrecerea asta? a expirat Gary, balansându‑se pe vârfurile picioarelor. Vă uitaţi la ea şi vă gândiţi: ştiu scena asta. Am fost fix la aceeaşi nenorocită de petrecere. Şi dacă nu aţi făcut‑o încă, o veţi face: vă garantez, într‑o bună zi vă veţi trezi că sunteţi acolo. Pentru că toţi vreţi să reuşiţi, iar ăsta este singurul mod de a o face... Selin nu mă crede, dar într‑o bună zi o va face.

Am tresărit. Petrecerea era reflectată, în miniatură, de ochelarii lui Gary.
- Oh, nu, te cred, am spus.

Gary a chicotit.
- Dacă nici asta nu‑i sinceritate, atunci nu ştiu ce este. Ei bine, sper să mă crezi, pentru că, într‑o zi, vei ajunge să cunoşti acea scenă ca pe propriul buzunar. Veţi şti ce spune, ce mănâncă şi ce gândeşte fiecare dintre cei de‑acolo.

A spus‑o de parcă ar fi fost un blestem.
- Putere, sex, sexul ca putere. E totul chiar acolo.

A atins cu degetul mutra colerică a unui bărbat care ţinea un pahar cu martini într‑o mână şi cânta la pian cu cealaltă. Am hotărât că Gary se înşela, că nu îl voi cunoaşte, cu siguranţă, pe acel bărbat. Probabil că va fi mort înainte de a ajunge eu la vârsta la care să am voie să consum alcool.

Următorul diapozitiv arăta o fotografie color a unei femei care îşi dădea cu ruj la o măsuţă de toaletă. Fotografia fusese făcută din spate, dar chipul ei era vizibil în oglindă.
- Punerea măştii pe faţă: pregătirea propriei persoane pentru afişarea în public, pentru o petrecere sau pentru o ieşire pe scenă, a continuat Gary să psalmodieze. Priviţi la expresia ei. Priviţi‑o. Pare fericită?

A urmat o tăcere lungă.
- Nu, a intonat un student slăbănog, ras în cap, al cărui nume era sau suna ceva de genul "Ham".
- Mulţumesc. Nu pare a fi fericită. Privesc poza asta mai degrabă ca pe o scenă de gen, decât ca pe un portret, pentru că ceea ce vedem este situaţia generică: ceea ce este în joc în inventarea propriei persoane.

Următorul diapozitiv era o gravură a unui teatru din perspectiva scenei, arătând spatele nevopsit al peisajului, siluetele a trei actori şi, dincolo de lumina reflectoarelor, un spaţiu negru, mare.
- Artificii, a scăpat Gary, aidoma cuiva care avea un atac de apoplexie. Cadre. Cine selectează ceea ce vedem?

A început să vorbească despre felul în care muzeele, pe care ni le închipuiam ca pe o poartă către artă, constituiau de fapt principalii agenţi care ascundeau arta de ochii publicului. Fiecare muzeu deţinea de zece, douăzeci, o sută de ori mai multe tablouri decât fuseseră expuse vreodată. Curatorul era ca un supraeu, îngropând 99% din gânduri în întunericul din spatele unei uşi pe care scria PRIVAT. Curatorul avea puterea de a promova sau nu artistul - de a ţine pe cineva într‑o stare de su‑primare sau re‑primare pentru întreaga viaţă. Pe măsură ce vorbea, Gary părea că devine din ce în ce mai supărat şi agitat.
- Aveţi legitimaţii de la Harvard. Acele legitimaţii vor deschide uşi pentru voi. De ce nu le folosiţi? De ce nu mergeţi la muzee, la Muzeul Fogg, la Muzeul de Zoologie Comparată, la Galeria Florilor de Sticlă, să cereţi să vedeţi ceea ce nu vă arată? Sunt obligaţi să vă arate când aveţi legitimaţia. Chiar sunt obligaţi să vă lase să intraţi.
- Haide! a exclamat Ham.
- Chiar vreţi? Chiar vă doriţi asta? a întrebat Gary.

Era momentul să luăm pauza de masă. După ce ne întorceam, urma să mergem la muzee şi să cerem să vedem lucrurile pe care nu ni le arătau.

***
Primele cinci sau şase zile nu am suferit deloc, purtată de schimbarea de decor şi de sensul de progres. Acesta era următorul pas în poveste. Ivan se afla în Tokio, iar eu eram aici. Era ca atunci când două personaje dintr‑un film mergeau în două locuri diferite.

Apoi s‑a schimbat ceva. Viaţa nu mi se mai părea ca un film. Ivan era în continuare în film, dar mă lăsase în urmă. Nu se mai întâmpla nimic extraordinar şi nici nu avea să se mai întâmple. Eu doar eram acolo cu rudele mele, trăind zile fără sens şi fără formă, care nu mă aduceau mai aproape de nimic. Mi se părea că această stare a lucrurilor era o uşurare pentru mama. Din perspectiva ei, mă gândeam eu, ultimele săptămâni fuseseră o aventură periculoasă, temporară, ceva care trebuia îndurat, iar acum lucrurile reveniseră la cum fuseseră, la normal. Era dureros să văd că scopurile noastre se aflau la poli opuşi. Aproape tot ceea ce era interesant sau plin de înţeles din povestea mea era, în povestea ei, un hazard fără sens sau o supărare. Acest lucru era şi mai adevărat în ceea ce le privea pe mătuşile mele. Ele nu luau în serios nimic din ceea ce făceam; totul era un fel de activitate trivială, uşor supărătoare, colaterală, asupra căreia insistam dintr‑un motiv sau altul, şi care nu avea nimic de‑a face cu viaţa reală. Nu puteam să contest sau să contrazic acest punct de vedere, nici măcar mie, pentru că realmente nu ştiam cum să fac ceva de‑adevăratelea. Nu ştiam cum să mă mut într‑un alt oraş, sau să fac sex, sau să am un loc de muncă adevărat, sau să fac pe cineva să se îndrăgostească de mine, sau să studiez orice altceva care nu era un proiect de autoperfecţionare.