Fata care nu se putea opri din mers

Samar Yazbek (n. 1970) este o jurnalistă, scriitoare şi activistă pentru drepturile omului din Siria. A studiat literatura arabă la Universitatea din Latakia, iar în 2010 a participat la revolta populară împotriva regimului Asad şi a fost alungată din ţară.

A publicat şase romane şi două volume de proză scurtă, dar şi două cărţi de memorii despre Revoluţia din Siria, recompensate cu numeroase premii. În seria Anansi. Ego urmează să-i fie publicat volumul Traversarea.
Rima este o fată din Damasc care nu se poate opri din mers. Mama ei o leagă de pat, iar sfoara îi este îndeajuns de lungă încât să-i permită să exploreze camera, dar prea scurtă ca să poată ieşi din casă. Rima citeşte enorm, însă refuză să vorbească. Ea desenează şi-şi scrie povestea, însă asta nu poate ţine decât atâta vreme cât singurul pix, albastru, va mai avea pastă. Rima trăieşte într-un oraş sfâşiat de război, scufundat în teroare, într-o ţară, Siria, căzută pradă nebuniei. Vocea naratoarei, a unei fetiţe care nu se poate opri din mers, dar care nici nu vorbeşte, devine cea mai lucidă expresie a ororilor războiului.

"Un roman atins de har!" (L'Express)

"Dintre toate cărţile ce provin din Siria, acest roman are un timbru unic ce amestecă realismul absolut şi fantezia." (Le Monde)

"Puterea acestui roman este de a face cuvintele să danseze pe foaia albă de hârtie." (Livres Hebdo)

"Samar Yazbek a scris un roman radical şi vizionar." (Sveriges Radio)


Îmi aduc aminte prima zi când şi-au dat seama că mintea mea se află în... picioare. Aveam pe-atunci patru ani şi o însoţeam la slujbă. Eram legată în camera femeilor de serviciu din şcoală. Mama răspundea de curăţenie în toalete şi sălile de clasă şi făcea cafeaua pentru conducere şi profesoare.

Şcoala se afla în centrul Damascului. Ca să ajungem acasă, trebuia să luăm două autobuze, căci stăteam tocmai în Jaramana, în partea de sud a oraşului. Mă voi bucura pentru tine dacă nu ajungi niciodată în locul acela.

În ziua în care mi-am dat seama că nu mă pot opri din mers, mama încuia sertarele din camera de serviciu. Mi-a desfăcut legătura şi a întins mâna ca să mă lege de încheietura ei. A strănutat şi s-a întors cu spatele. N-a fost vorba decât de câteva secunde, timp în care mama şi-a aranjat basmaua pe cap, iar picioarele mele s-au pus pe fugă. Ce căutam afară, în faţa porţii de fier a şcolii? Habar n-am. Însă, de-ndată ce mama mi-a desfăcut legătura, am simţit cum îmi cresc aripi la picioare şi am zbughit-o spre stradă. În doar câteva clipe, ajunsesem într-o altă lume. Mi-am urmat picioarele cu o plăcere nemaipomenită. Trebuie să mă crezi când îţi spun că mergeam pe stradă şi pe trotuar în linie dreaptă, fără să văd ce se întâmplă în jurul meu, până când m-am trezit înconjurată de o mulţime de oameni care m-au oprit. Picioarele au continuat să mi se mişte. N-am ţipat. M-au întrebat cum mă cheamă şi a cui sunt. Atunci mi-am pierdut graiul, sau cel puţin aşa cred, căci nu-mi aduc aminte cum sună vocea mea, cu excepţia glasului care ţâşneşte atunci când cânt imnuri religioase. Mă uitam la gurile lor care mă înconjurau şi care semănau cu nişte găuri mici făcute într-un perete. Trebuie să mai ştii că nu-mi dau seama cât timp a trecut până când a apărut mama jeluindu-se şi plângând. M-a luat în braţe. Eram firavă, iar oamenii credeau că abia împlinisem trei ani. A luat-o la fugă cu mine în braţe. N-a pomenit niciodată de acea întâmplare, dar s-a străduit neîncetat să mă facă să vorbesc din nou. Vreme de patru ani, am mers la tot felul de doctori, căci mama se străduia cu disperare să înţeleagă ce păţisem. Din acel moment, mi-am pierdut glasul cu totul, cu excepţia momentelor când cântam din Coran. Dar asta e o altă poveste; o vei afla şi pe ea.

Să n-ai impresia că citeşti un roman. Fiindcă ceea ce scriu este purul adevăr. Şi scriu ca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Viaţa noastră a revenit la normal şi am continuat să merg legată de mama, însă am început să-mi petrec timpul în biroul bibliotecarei şcolii. Mama era foarte apreciată la şcoală, toţi se ofereau să o ajute. Avea un fel de resemnare umilă şi tăcută deopotrivă. Era frumoasă, dar avea un mic defect: deasupra buzei îi crescuse o mustaţă fină. Mama era timidă, abia dacă scotea o vorbă. Mergea cu capul plecat, aşa încât, cu timpul, pe spate i s-a format o cocoaşă, care s-a făcut tot mai mare. Mama era blândă şi liniştită într-atât încât te putea scoate din minţi. Uneori mă străduiam să o supăr doar ca să ţipe la mine şi să văd cum îi scapără ochii. Deseori însă nu aveam niciun succes. Dacă ai putea să-ţi imaginezi cum e să ai o fiică aşa cum sunt eu, ai vedea că aproape ţi-ai pierde minţile!

Nu mi-a spus niciodată unde dispăruse tata. Într-o zi, pe neaşteptate, mi-a spus că a plecat, iar de-atunci n-a mai pomenit deloc de el. S-a întâmplat în anul în care eu am descoperit că nu mă pot opri din mers şi că nu mai pot vorbi.

Faptul că am ajuns în biblioteca şcolii înainte să împlinesc cinci ani şi să ştiu să descifrez literele a avut un impact major asupra vieţii mele. Ani de-a rândul, am străbătut în lung şi-n lat încăperea aceea, sub privirile lui Sitt Suad, bibliotecara. Ea a avut grijă de mine mai mult decât oricine altcineva. Sitt Suad are şi ea o poveste pe care am să ţi-o spun. Sunt multe poveşti pe care le vei afla, dacă-mi va fi dat să trăiesc. Important este acum să-ţi povestesc cum a dispărut mama.

Când am crescut şi mi-a venit ciclul, mama a hotărât că trebuie să rămân în casă ca să-mi păstrez onoarea. Aveam un frate mai mare decât mine cu doi ani. Mi-am pus chiar şi văl, unul colorat, pe care mi-l aranjam ca pe un trandafir, ceea ce mă binedispunea nespus. Mama mă lega de singurul pat pe care-l aveam în cameră şi pleca la muncă.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, însă părea că viaţa ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Am auzit huruitul avioanelor, în vreme ce vecinii noştri se ascundeau. Bărbaţi în haine militare şi civile au invadat casele. Le spuneau "patrule de siguranţă". Mă uitam la ce se întâmpla şi nu pricepeam nimic. Fratele meu mergea la universitate, aşa că eu şi mama nu-l vedeam prea des. Căsuţa noastră avea doar o cameră, cu bucătărie şi toaletă cu tot. Ne spălam în bucătărie. Mama părea mereu preocupată de ceva, iar eu mă născusem cu nişte picioare pe care nu le puteam controla. De vorbit nu vorbeam, iar fratele meu era veşnic nervos. În ultimele luni, părea tot mai nervos. La televizor auzeam vorbindu-se despre bande care furau şi omorau oameni. Fratele meu spunea: "Nişte mincinoşi!" Mama urla la el şi-i spunea să tacă.

Patul meu era frumos. Dormeam cu mama. De când mă ştiam, mă furişam într-un colţ sau altul al patului. Îmi ascunsesem în lada lui cărţile pe care le aveam de la bibliotecă şi Coranul cu scrisul său aurit pe care îl învăţasem pe de rost. Aşa mă obişnuisem să-mi duc traiul. Sfoara cu care mă lega mama îmi permitea să mă mişc prin toată camera. Puteam să ajung la fereastră, să scot capul şi să privesc unde pofteam. Când ieşeau din casă, mama şi fratele meu încuiau uşa cu cheia. Nu puteam să sufăr pernele vineţii şi rogojina întinsă pe jos. Aşa că preferam să rămân în pat toată ziua. Acela era universul meu. Îl aranjam de mai multe ori pe zi: cuvertura o spălam eu, cu mâinile mele. Pe pat erau două perne mari, în afară de perna mică şi verde, în formă de triunghi, cu flori roşii, brodate, cu care dormeam în braţe. Noaptea o puneam sub picioare. Doar ţi-am spus că mintea mea se află în picioare. O minte bizară, de nepătruns pentru mine. Patul nostru nu era din fier, ci din lemn masiv. Mă aruncam în sus, apoi mă lăsam să cad la loc în aşternut. Între saltea şi lada de sub ea îmi ascundeam hârtiile, pungile colorate şi pozele preferate pe care mama nu mă lăsa să le pun pe pereţi. În locul dintre pat şi perete, se găsea cutia cu comori, în care ţineam cadourile de la Sitt Suad, cărţi, creioane şi culori. O să-ţi povestesc cândva şi despre această cutie, despre cărţile, hârtiile şi florile artificiale pe care le ascundeam în ea. Nu foloseam dulapul de fier care era al mamei. Hainele mi le puneam într-un cufăr din lemn aşezat în faţa patului, pe partea dinspre perete. De fapt, nu aveam atât de multe haine... aveam în schimb mult mai multe pijamale colorate pe care mama mi le cumpăra din Sūq al-Ḥaramiyya (notă: piaţă faimoasă dintr-un cartier popular al Damascului), o piaţă ieftină cu haine second-hand. Dormeam în ele câteva săptămâni, apoi le transformam în cârpe cu care ştergeam praful prin casă. De obicei, mama le cumpăra deja rupte. Dar asta nu mă deranja; mie îmi plăceau pentru că erau colorate.

În acea zi, eram cu mama într-unul dintre microbuzele albe, aşteptând la un punct de control. Ca de obicei, o sfoară nu mai lungă de doi metri lega mâna mea dreaptă de mâna stângă a mamei. Stăteam lipită de geamul microbuzului şi totul în jur mi se părea neobişnuit. De aproape un an nu mai ieşisem din cartierul în care mă născusem. Eram în culmea fericirii, căci mergeam în vizită la Sitt Suad, care îi ceruse mamei să mă aducă şi pe mine. Vizitele la ea erau cele mai importante evenimente din viaţa mea, mai ales drumul pe care-l făceam până acolo. Îţi poţi imagina ce mirosuri grozave erau în microbuz! Ar trebui să-i spun ḥāfila (notă: autoarea foloseşte pentru microbuz împrumutul bāṣ (ṣaġīr) din limba engleză, specific formelor dialectale de arabă, spre deosebire de forma ḥāfila, specifică arabei literare), ca în araba literară, dar nu-mi place deloc cuvântul acesta! Adulmecam mirosurile oamenilor. Vara era călduroasă, iar prin geamurile deschise pătrundea aer fierbinte. Am privit înainte. Microbuzul nostru se oprise la al doilea control. Mama mi-a explicat că e un punct de control mai important. Doi călători au coborât, iar unul dintre ei a spus că traficul se aglomerase în zilele din urmă şi că apăruseră alte trei puncte de control. Trebuia să trecem prin toate înainte de a ajunge în centrul Damascului. Acolo locuia Sitt Suad, aproape de Sāḥat an-Naǧma şi de şcoală. Trebuia, aşadar, să trecem de toate cele trei punctele de control ca să ajungem la ea. Ştii cum arată punctele de control? Înainte nu erau în oraş. De fapt, nu le-am dat niciodată atenţie şi nu mi-au stârnit curiozitatea, deşi era subiectul cel mai prezent în discuţii. Se pare că erau diferite de la un loc la altul.

M-am bucurat întru câtva când oamenii au început să folosească bicicletele. Noi aveam una singură, pe care o folosea fratele meu când mergea la lucru într-unul dintre restaurantele Bāb Tūma, iar treaba mea era să o curăţ şi să o împodobesc. I-am legat panglici colorate de ghidon şi am confecţionat chiar şi o plăcuţă pe care am atârnat-o de el. Era o plăcuţă de mărimea unei palme, pe care desenasem cinci picioare şi trei sfori de culori diferite, alături de o mână albastră. Am fixat-o cu lipici transparent de ghidon ca să-l protejeze pe fratele meu. Nu părea interesat de ce fac şi nici nu a protestat în vreun fel.

Dar hai să ne întoarcem la povestea cu punctul de control. Aşezată lângă geamul microbuzului, îi urmăream pe biciclişti şi îi invidiam. Mă gândeam că îmi doresc atât de mult să merg cu bicicleta, numai să mi se dea voie. Bicicliştii treceau mai repede de punctele de control, nu stăteau la rând laolaltă cu maşinile. Dintr-odată, s-a auzit un ţipăt. Punctul de control se afla chiar în faţa noastră. Trebuie să ştii cum arată un punct de control. Nu cred că e nevoie să-ţi explic, deşi mă preocupă foarte tare legătura dintre un cuvânt şi sensul acestuia, cum bine ştii. În jurul punctului de control, erau bărbaţi de vârste diferite, unii în uniformă militară, alţii în civil. Mama spune că bărbaţii în haine civile sunt din Armata de apărare naţională, o miliţie care a luat fiinţă recent pentru protecţia civililor şi a integrităţii acestora. Cel puţin, aşa spun la televizor. Fratele meu zicea că sunt mercenari, iar mama ţipa la el şi-i spunea să tacă. Închidea ferestrele, îl apuca de mână şi-l ducea în bucătărie. Bucătăria se afla de fapt în spatele unei perdele care împărţea camera noastră în două. Jocul meu preferat era să încerc cuţitele de bucătărie, făcând găuri pătrate în perdea. Perdeaua avea două feţe, una din plastic, iar cealaltă dintr-un material pe care erau imprimate pătrate colorate. Am decupat cu cuţitul pătratele de culoare roşie ca să le pun în colecţia mea. Mama s-a înfuriat teribil, aşa că a ascuns cele trei cuţite de bucătărie pe care le aveam. Nici ea, nici fratele meu n-au descoperit locul unde ascunsesem pătratele roşii. Doar că într-o zi, inspectându-şi bicicleta, fratele meu le-a reperat: erau lipite de cadrul acesteia. Mi-a făcut cu ochiul, iar a doua zi mi-a adus hârtie adezivă roşie şi o foarfecă mică.

Îi priveam prin găurile pătrate pe care le făcusem în perdea în timp ce se ciondăneau în spatele ei. Ştiam că se ceartă. Mama tremura, îl apuca de mână şi-l privea fix cu ochii înroşiţi de plâns. Pe mine mă interesau mai mult petele mişcătoare de lumină, care pătrundeau prin găurile din perdea proiectându-se pe peretele de vizavi ca un stol de păsări. Când am tras perdeaua, fratele meu a mers afară tăcut, cu privirea ciudată ca a unei statui de ceară.

Acum ne aflam chiar în faţa acelui punct de control care îi făcea pe mama şi pe fratele meu să se certe adeseori. Părea să fi fost ridicat de către cei din serviciile secrete şi de Armata apărării naţionale. Oare ce însemnau toate acele nume pe care le auzeam repetate fără încetare? Nu pricepeam decât că şi unii, şi alţii îşi purtau armele la vedere.

Mama s-a lipit de mine, iar bărbaţii din microbuz au rămas aşezaţi pe locurile lor. Şoferul a oprit motorul. Nu puteam să ne mişcăm, strada era ticsită de maşini, autobuze şi camioane oprite într-un şir lung, fără sfârşit. Un râu de maşini. În ciuda vacarmului, am auzit un sunet care venea din partea din faţă a microbuzului, unde stătea şoferul: tic, tac, tic, tac. La fiecare mişcare, auzeam tic-tacul pe care îl scotea figurina unei balerine fixată pe bordul împodobit cu mărgeluţe albastre. De oglinda retrovizoare atârna o bilă de sticlă, în care sclipeau steluţe argintii.

În timp ce mă uitam la bila de sticlă, mama s-a lipit şi mai mult de mine, înconjurându-mă cu braţele. Am auzit nişte ţipete, fără să ştim ce se întâmplă. Dar nimic nu-mi putea întuneca buna dispoziţie. Eram fericită, căci mergeam la Sitt Suad şi nu-mi dezlipeam privirea de la steluţele argintii care zburau una în jurul alteia înăuntrul bilei de sticlă. Însă ţipetele se auzeau tot mai tare. De cealaltă parte a străzii, era o femeie care gemea şi îşi smulgea părul din cap lângă bărbaţii postaţi la punctul de control - doi erau în uniformă militară şi alţi doi în haine obişnuite, fiecare cu câte o puşcă uriaşă în mână. Nu ştiam de ce grupare aparţineau, doar că erau îmbrăcaţi în gri-închis, nu kaki, nici negru.

Femeia s-a aruncat urlând la picioarele unuia dintre cei doi bărbaţi în uniformă, în timp ce bărbaţii în civil încercau să-i rupă cămaşa unui tânăr şi să-l sufoce cu ea. Pieptul gol al tânărului a apărut la vedere, în timp ce unul dintre bărbaţi îl împungea cu ţeava puştii: "Ia zi, ştii sau nu ştii?"

Vedeam pentru prima dată o astfel de grozăvie şi nu închideam ochii. Nici mama nu mi i-a acoperit. Ne holbam şi toată lumea făcea la fel. Priveam în tăcere în vreme ce tânărul subţirel prăbuşit pe jos se transformase într-o minge sub picioarele bărbaţilor. Urla cât îl ţinea gura. Femeia leşinase. Am văzut atunci un grup de femei îndreptându-se către bărbaţi, iar după ce au vorbit cu ei, aceştia au încetat să-l mai lovească pe tânăr. Însă l-au luat cu ei trăgându-l pe jos şi urlând: "Târâtură!" Capul tânărului atârna, ochii i se deschideau şi i se închideau la loc, nu părea să aibă vreo reacţie. Chipul lui ne-a apărut brusc în faţă şi, prin geamul microbuzului, am văzut că plânge.

Acum cei patru bărbaţi îl ţineau de mâini şi de picioare. Au deschis portbagajul şi l-au aruncat acolo. Tânărul a scos un urlet puternic. Am auzit apoi o voce ciudată care venea de la un bărbat corpolent îmbrăcat în haine civile. Se uita pe actele tânărului şi striga la ceilalţi. S-au urcat în maşina în care îl aruncaseră pe băiat şi au demarat în trombă.

După vreo oră, ne-a venit şi nouă rândul la control. Inspecţia era obligatorie. Aproape că nu mai respiram. Am tăcut cu toţii când maşina s-a pus în mişcare. Îmi roteam capul iute când într-o parte, când într-alta, iar mama mă ţinea strâns în braţe, şoptindu-mi să nu-mi fie frică. Nu mi-era frică. Încercam doar să ţin minte toate acele imagini. Când poliţistul s-a urcat în microbuzul nostru, m-am oprit şi m-am uitat la el. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi el. Am început să-mi mişc cu putere capul, fixându-l cu privirea. A ţipat la mine. M-am oprit brusc, iar mama i-a spus că sunt nebună. Ne-a cerut actele. A zăbovit îndelung asupra fiecărui nume, cercetându-ne cu vădită iritare. Aş fi vrut să sar pe geam, doar că, în schimb, am scos limba. Oricum credeau că sunt nebună, iar asta era o ocazie excelentă ca s-o dovedesc. Mama mi-a pus repede mâna peste gură când a văzut ce fac. Am ţipat, iar poliţistul m-a privit cu mânie. Bărbatul care îl însoţea l-a sfătuit să nu-şi bată capul cu noi. Era şi el tot militar şi avea o puşcă uriaşă. Cea mai mare puşcă pe care o văzusem în viaţa mea! Cu ţeava îndreptată către noi. Mi-era frică. Bărbatul ne-a lăsat să trecem mai departe.

Ora care a trecut până să ajungem la al doilea control a fost cumplită. Mama mă enerva teribil, căci mă ţinea strâns, iar eu nu puteam să mişc. Încerca parcă să mă ascundă la pieptul ei. Maşinile ne înconjurau din toate părţile, iar microbuzul nostru înainta cu lentoare. Aproape că mă sufocam. Eram firavă, dar aveam sânii mari. Nu înţelegeam de ce erau atât de mari. Uneori mă împiedicau să respir normal şi simţeam cum râuleţe de apă îşi fac drum către burtă. Mă sufocam sub basmaua pe care o fixasem bine cu două ace de păr roşii, în pantalonii de blugi şi cămaşa care îmi ajungea până la genunchi. Şi mă chinuia mai ales sfoara pe care mama o legase cu străşnicie de mâna mea înainte să ieşim din casă. Mă rodea din cauza transpiraţiei.

Am dat să ţip, dar n-am avut putere. Aş fi vrut să cobor din microbuz şi să mă întorc acasă. Mă ardea gâtul, iar odată cu respiraţia, auzeam cum iese un zgomot ciudat. Însă gândul la ce mă aştepta acasă la Sitt Suad m-a ajutat să îndur.

În drum spre al doilea punct de control, am văzut pentru prima dată un tanc mergând pe străzi. Oamenii îşi vedeau de viaţa lor ca şi cum totul ar fi fost perfect normal.