Crudo

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare și un important critic cultural. Articolele și studiile sale pot fi citite în publicații precum The Guardian, frieze și New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a susține literatura atât între granițele țării lor, cât și din postura de ambasadori culturali.

Și-a făcut debutul literar cu trei scrieri de nonficțiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) și The Lonely City (2016), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin textele ei a devenit unul dintre reprezentanții majori ai schimbării sociale, construind combinații neașteptate de critică politică, biografie și memorialistică, psihologie și scriitură nomadă.

Crudo (2018) este primul său roman. Apreciat atât de publicul larg, cât și de critică, a fost desemnat câștigător al James Tait Black Memorial Prize, cel mai vechi premiu literar din Marea Britanie. Construită în tehnica roman-à-clef, cartea face o radiografie a societății contemporane, aducând totodată un tribut artei și dezvoltării personale.
Kathy este scriitoare, Kathy este personaj și tot Kathy ar putea fi oricare dintre noi. Dramele, tandrețea și momentele de nehotărâre sau, dimpotrivă, atitudinea libertară, curajul și inteligența crudă fac din ea exponentul perfect al lumii recente, într-o poveste de viață spusă cu o sinceritate necruțătoare.

Decadent și provocator, romanul Oliviei Laing disecă o realitate tulburătoare, în care actorii sociali și politici schimbă mersul vremurilor într-un decor extrem de familiar. Iar tonul caustic al naratoarei nu iartă pe nimeni: de la paralizia provocată de Brexit, alegerea și declarațiile lui Trump, încălzirea globală și injustețea legii până la lupta de clasă, misoginie și superficialitatea unei societăți aflate în cădere liberă.

"Crudo ne plasează la intersecția neașteptată a transformării personale cu turbulența politică." (The New Yorker)

"Un roman minunat, straniu și inteligent." (Sally Rooney)

"Crudo este aproape un dialog regizat între cele două instanțe creative ale lui Laing: cea rațională și cea necugetată." (The Guardian)

"Scrisoarea de dragoste pentru viață și artă a Oliviei Laing te va lăsa fără cuvinte." (Deborah Levy)

"Ne este greu să deslușim Crudo, și cu atât mai greu să îl descriem. Asemenea cărților de nonficțiune ale autoarei, acest roman pare un labirint al înțelesurilor și al formelor." (The New York Times)

"Adevărata artă ne ajută să transformăm realitatea prin ficțiune, iar romanul lui Laing o face mai limpede decât oricare altul." (The New Yorker)


Kathy, adică eu, se mărita. Kathy, adică eu, tocmai coborâse dintr-un avion care venea de la New York. Era 19:45, pe 13 mai 2017. I se dăduse un bilet mai bun, la business, și se simțea șic. A cumpărat două sticle de șampanie în cutii portocalii de la duty-free, pentru că ăsta era genul de persoană care avea să fie de atunci înainte. Kathy a fost întâmpinată la aeroport de bărbatul cu care locuia și care urma să îi fie soț în curând; care, după câte s-ar putea presupune, urma să devină bărbatul cu care se măritase și tot așa, până la moarte. În mașină, viitorul soț i-a spus că luase cina cu bărbatul cu care ea, Kathy, se culca, și cu o femeie pe care o cunoșteau amândoi. Băuseră și șampanie, i-a spus. Au râs mult. Kathy s-a oprit din vorbit. Acela a fost punctul în care viața ei a luat o întorsătură bruscă, deși bărbatul cu care se culca nu avea să se despartă de ea decât după cinci zile, printr-o scrisoare cu antet. El credea că doi scriitori n-au ce căuta împreună. Kathy scrisese mai multe cărți - Great Expectations, Blood and Guts in High School, îmi închipui că ai auzit despre ele. Bărbatul cu care se culca nu scrisese nicio carte. Kathy era furioasă. Adică eu. Eu eram furioasă. Și apoi m-am măritat.

Două luni și jumătate mai târziu, înainte de nuntă și după hotărârea de a se căsători, Kathy s-a trezit în Italia. Fusese interogată la registrul de evidență a populației, nu știuse data de naștere a soțului ei, dar nimănui nu i-a trecut prin cap că vreunul dintre ei ar fi victima traficului de persoane. Erau politicoși, își aleseseră muzica pentru nuntă, ea insistase să fie Maria Callas, pentru că nu se juca cu jumătăți de măsură. Acum, pe 2 august 2017, stătea sub un cuib de viespi în Val d'Orcia. Ar fi putut să stea oriunde altundeva, dar ea se atașase de viespi. Ieri, două dintre ele, în plin futai, îi căzuseră pe picior. Era un semn bun, i-a spus prietenul ei, Joseph, când i-a povestit într-un e-mail despre ce s-a întâmplat.

Începuse să aibă o rutină clară de dimineață. Mai întâi înota douăzeci de bazine, ca să se poată trezi. Apoi bea cafea și își întindea șezlongul sub copacul cu viespi. La ora zece, îl punea pe soțul ei să-i mai aducă niște cafea. Nu mai avusese soț până atunci, dar știa cum stau lucrurile. Era Kathy virtuoasă? Nu era prea clar. Pe Kathy o interesau bronzul, Twitterul, era curioasă dacă vreunul dintre prietenii ei avea o vacanță mai frumoasă. Lângă ea, sub un prosop verde, soțul ei își dădea jos șortul ud. Totul era mai bun decât acasă. Nu doar un pic mai bun, ci nebănuit de bun, ca și cum fiecare moment ar fi fost reinventat de o specie mai inteligentă. Din întâmplare, Kathy și soțul ei se duseseră în vacanță cu niște oameni super bogați.

Evident, ei nu reușeau să se încadreze în peisaj. Nici măcar nu încercau. Își mâncau spășiți spuma de cartofi și își scăpau piure de roșii și înghețată de prune cu nucșoară pe toate tricourile pe care le aveau. Puteau să-și dea hainele la spălat, dar li se părea prea scump. Poate că era o idee bună să poarte haine mai închise la culoare sau să găsească o spălătorie în Roma.

Era o zi inimaginabil de luminoasă. Cerul avea ceva ciudat, nu era nici senin, nici noros, ci altcumva, o combinație între cele două. Lumina parcă nu venea de la soare, era pretutindeni în același timp, ca și cum s-ar fi aflat într-un bec cu halogen. Pe Kathy o durea capul. Pe internet, lumea se agita pentru că președintele concediase pe cineva. Cineva fusese angajat, divorțase, avusese un copil și fusese concediat în doar zece zile. Ca o musculiță beată, scrisese un tip glumeț. 56 152 de like-uri. Nimic din toate astea nu era amuzant. Sau poate că totul era amuzant.

Kathy nu avea părinți, dar tot o scoteau din minți. Se gândea adesea la ei. Maică-sa se sinucisese, iar taică-său dispăruse înainte să se nască ea. Era orfană, stil Dickens. Soțul ei îi spunea Pip, uneori Țâfnă. Era un bărbat foarte simpatic, indiscutabil simpatic, toată lumea îl plăcea, nici n-aveai cum să nu-l placi. Întotdeauna am simțit că suntem prieteni și în afara cercului de poeți, i-a scris prietenul lui, Paul Buck, felicitându-l pentru nunta care nu avusese încă loc și continuând cu o anecdotă despre cum el și Kathy încercaseră să facă sex la un moment dat, dar fără succes.

Era din ce în ce mai cald - 31 de grade, 36 de grade, 38 de grade. În Europa, pădurile ardeau. Unul dintre incendii reușea să le expulzeze din propriul corp, scrisese în paragraful final al ultimei ei cărți. Îi intrase apă într-o ureche și, la fiecare oră, i se desfunda pentru o clipă, ca imediat să se astupe la loc cu o senzație ciudată, ca de gumă de mestecat, ca de șosetă. Era neplăcut sentimentul că ceva o apăsa pe interior, o trăgea în jos. La bar, soțul ei citea o listă de clienți celebri care luaseră masa în restaurantul hotelului. Cine sunt Rachel Ray, Gloria Estefan, Peyton Manning? întrebă el. Ea nu știa cine e Peyton Manning, dar îl lămuri cu restul.

Iată ce-au mâncat. Rulouri de porchetta și porchetta pe pat de rucola, un fel de cremă de iaurt cu lavandă și bezele minuscule, cotlet de miel, cod negru și paste picci cu porc ragù. Cu siguranță se îngrășau. Ai observat, l-a întrebat ea, că aici toată lumea are soții mai tinere? Era ca un club al soțiilor de-a doua. Ea era soție de-a treia, așa că, măcar din punctul ăsta de vedere, se integra în peisaj.

Era greu de explicat ce își dorea Kathy în acel moment. Își dorea trei sau patru case, ca să poată sta în ele pe rând. Era nespus de fericită când călătorea, ca o jucărie cu cheiță, poate chiar mai fericită când își desfăcea bagajele sau când își cumpăra un bilet de tren. Îi plăcea să se întoarcă acasă și să se instaleze, dar și să trântească ușa în urma ei. Voia să scrie o nouă carte, evident, și să găsească o soluție astfel încât să nu îi plaseze acțiunea nicăieri. Nicăieri, ca spațiul interior al trupului, nicăieri, ca zonele moarte ale orașului. Ea era newyorkeză, n-avea ce căuta în Europa, și cu siguranță n-avea ce căuta într-o grădină jilavă din Anglia. Buruienile erau periculoase, îi era frică de molii și de mucegai. Îi plăceau mult șopârlele, nu doar pentru că aveau piciorușe elegante, ci și pentru că erau deosebit de uscate. Lui Kathy îi plăcea uscăciunea, întotdeauna fusese cea care o cerea, dar acum, când lucrurile se aranjaseră, își descoperea un talent anormal de a refuza, ca și cum ar fi devenit în sfârșit unul dintre numeroșii bărbați pe care-i urmărise prin Berlin, Londra, San Diego. În anii '90, când era tânără, obișnuia să plângă și să-și ciopârțească pielea fără să clipească, adora să fie abjectă în adevăratul sens al cuvântului, dar acum se uscase, era la fel de rece, de căcănie și de plată ca o felie de pâine prăjită și abandonată, nu neapărat apetisantă, nu chiar atrăgătoare, ci un fel de nutreț pentru porumbei.

Asta însemna să îmbătrânești? Pe Kathy o îngrijora bătrânețea, nu își dăduse seama că tinerețea nu era o stare permanentă, că nu va fi mereu drăgălașă, și pierdută în spațiu, și demnă de iertare. Nu era proastă, doar lacomă: voia ca fiecare situație să fie inedită. I se făcea rușine când se gândea la oamenii care-i populaseră tinerețea. Ar fi putut să aibă o tinerețe fascinantă, mai elegantă, n-ar fi trebuit să se tundă castronel, să poarte salopete; minutele treceau, nu reușise să înșface timpul. Acum era cool, dar bătrână; acum era sexy, dar avea riduri. Viața mea este delicată (mai delicată decât pizda mea), îi scrisese unui iubit cu puțin timp în urmă. Am făcut unsprezece avorturi, i-a spus altcuiva, ceea ce nici măcar nu era adevărat.

Kathy mințea încontinuu, mințise de mică, de când era o copilă cu păr roșcat și plictisitor. Când începuse să-i cadă părul din cauza stresului de a trăi cu mama ei, le-a spus fetelor de la școală că i l-a mâncat iepurele. La școala aceea, jucau un joc în care toată lumea încerca să fie hipnotizat și să ridice trupul altcuiva doar cu degetele mici. Fata care urma să fie ridicată în aer trebuia să stea întinsă și restul se lăsau cu toată puterea pe ea. După aceea, era ușor de ridicat. Imponderabilitatea era o altă calitate exclusivă a celor foarte tineri. Ulterior, începeai să zăngănești ca niște conserve legate în spatele unei mașini.

Ce trebuia să facă Kathy era să înceapă pregătirile de nuntă. A rezolvat asta uitându-se la poze pe Instagram și făcând comentarii răutăcioase. Ce vulgar, spuneau ea sau soțul. Scaune și mese, șervețele, ce vulgar! În ritmul ăsta, aveau să sfârșească făcând nunta într-o parcare.

Kathy își iubea soțul. Seara trecută, fuseseră constrânși să susțină împreună o lectură, ceea ce nu era neapărat pe gustul ei; spre propria surprindere, i-a plăcut să-i audă poemele. Era ca și cum cineva ar fi băgat cu greu o cheie în lacătul limbajului, care rămânea o vreme blocat și apoi, dintr-odată, accesul era permis. Dintr-un motiv sau altul, erau prezenți trei psihiatri la lectură. Se pare că unul dintre ei era excepțional, pe când ceilalți doi, din Sheffield, încă purtau costume de baie. Un patrician stătea în spate și-i provoca pe cei care voiau să pună întrebări. Există speranță pentru noi toți, spunea el inexplicabil. În seara aceea, la cină, Kathy se nimeri lângă el. Felicia, Felicia, spuse el, ea e scriitoarea. Felicia avea rictusul snobilor fără pereche. Kathy se ascunse după amuse bouche, o felie subțire și albă cu gust de pește, și așteptă ca momentul să treacă.

Mâine vor fi 41 de grade, a spus soțul ei. Adică 106 grade Fahrenheit. Când oamenii din India sau din statele arabe stau în temperaturi de 50 de grade, trebuie să le fie foarte cald. Nu e de mirare că mor. Cu aproape 30 de grade peste temperatura normală a corpului. Purta un tricou roz, iar piciorul stâng, pe care și-l arsese la începutul săptămânii, începea să se cojească. În depărtare se auzea o bormașină. Kathy își nota totul într-un carnet și devenise neliniștită că ar putea să epuizeze prezentul și să se regăsească singură pe creasta timpului - absurd, dar nu ți se pare uneori că nu putem să ne mișcăm toți prin simultaneitatea crudă a vieții, ca rechinii descoperiți de spargerea unui val? Era posibil ca gândurile ei accelerate să prevestească o migrenă, tot ce-i posibil.

Pe Twitter se spunea că o fotografă chineză dispăruse. Fusese văzută ultima oară la înmormântarea soțului ei, care câștigase Premiul Nobel pentru Pace și își petrecuse restul vieții în închisoare. Kathy văzu o fotografie cu ea, era încordată și purta ochelari de soare. Oricum, dispăruse. Iar guvernul dăduse o declarație care i-a rămas în minte, ceva legat de aruncarea cenușii în mare, oare asta să fi fost? Când acuzațiile privitoare la Jimmy Savile au ajuns la punctul maxim al plauzibilității, piatra lui funerară a fost dărâmată în timpul nopții, transformată în prundiș și folosită pentru reasfaltare. Nici chestia asta nu părea verosimilă, dar așa își amintea Kathy. Praful care mai rămăsese din Jimmy Savile ar fi putut să ajungă oriunde până acum, lipit de cauciucurile mașinilor și îndepărtându-se treptat și neabătut de insulă, mai ales cu ajutorul feriboturilor.

Răul reprezenta un subiect de interes pentru Kathy, care nu era pudică, pentru că muncise ani la rând într-un club de striptease din Times Square. Știa cum stă treaba cu apetitul și cu ochii lipsiți de viață. Obișnuia să poarte un costum de Crăciuniță, eliberându-și în fața lumii sânii plați ca niște ochiuri prăjite, orice, numai să scape de plictiseală. Cine n-a tras în piept niște aer mirosind a pișat și spermă habar n-are ce înseamnă viața. O, Kathy văzuse de toate. Vreau să știu de ce președintele e întotdeauna clientul și niciodată curva, a întrebat la un moment dat Zoe Leonard într-un poem adesea citat și lui Kathy i se părea că rămânea o întrebare relevantă și în prezent. De ce unii oameni cumpără mereu și nu se vând niciodată?

Împlinise 40 de ani. Avusese cancer la sân de două ori, mai tot timpul câte o boală cu transmitere sexuală și petrecuse mai mult timp în clinici decât în propria sufragerie. Deținuse mai multe apartamente în țări diferite, vindea și cumpăra, încercând să profite de schimbările de pe piață și, de cele mai multe ori, eșuând. Oamenii o fotografiau adesea, renunțase la fostul ei look, acum nu mai era rasă în cap, ci blondă cu acte în regulă.

În camera ei avea atârnat un costum Chanel luat de la second-hand, dar era mult prea cald pentru așa ceva, fusese o prostie să-l ia cu ea în bagaj, deși mai avea speranța să-l poarte la Roma. L-a întrebat pe soțul ei dacă era cald acolo, iar el i-a răspuns cu un mormăit. Poate că acel costum ocupa spațiul degeaba, dar ce importanță avea? În ziua următoare plănuiau să ia cina cu o cântăreață de operă celebră, chiar între dealurile Toscanei. A trecut și patricianul pe acolo, târându-și sandalele. Nu e o viață prea rea, a spus el. Exaltant.

Urma să organizeze o petrecere cu togi în noaptea aceea și îl îngrijora zgomotul. Kathy se plânsese de curând proprietarului hotelului în legătură cu o dronă care zbura deasupra șezlongului ei. Nu-i plăcea să fie urmărită și nu-i plăcea sunetul pe care-l scotea drona, pe care îl confundase la început cu sunetul unei albine agitate. Proprietarul i-a dat dreptate, pentru că avea mulți clienți faimoși, niște nume pe care le recunoști imediat, deci nu credea că dronele aveau ce să caute acolo. Kathy și-a dat seama că și ea e un fel de dronă.

Poate că ceea ce făcea, scriind despre toată lumea în cărticica ei, nu era un gest tocmai binevoitor. Pe de altă parte, îi plăcea ideea de a fi în aer, având ochii ageri, planând, dând târcoale, adunând informații.

Odinioară, aici se desfășurau atacuri aeriene, i-a spus soțul ei. Era expert în atacuri aeriene, dar nu știa că americanii bombardaseră civili în Italia. M-a surprins că americanii fuseseră atât de perseverenți să bombardeze și să mitralieze civilii, a spus el. Și copiii. Se știa că în acel loc fuseseră omorâți numeroși oameni de diferite naționalități și orientări politice, partizani, prizonieri de război, țărani, refugiați, oameni înfometați care mergeau pe jos de la Roma și Siena și stăteau în fața porților orașului, așteptând să primească ceva de mâncare.

Cu câteva zile în urmă avusese loc o nuntă la hotel, iar la prânz Kathy stătuse cu o bere în față și urmărise cum niște florari din Florența asamblau o coroană din trandafiri roz. Mai era și un bărbat în vârstă, care urmărea scena și al cărui tată fusese împușcat mortal chiar în acel loc, în ultimul an de război. O placă comemorativă pentru acest eveniment era locul în care stătea mai târziu mireasa pentru fotografia oficială de nuntă. Asta era istoria, așa se petrecuseră lucrurile. Toate clădirile din anii '70 erau reconstruite și făcute să arate medieval, dar cu dușuri care curgeau din tavan. Harababura făcută de timp era incurabilă, era nebunie curată. Un drum mic și albicios care străbătea valea, ăsta era pământul, iar deasupra puteai să desenezi aproape orice: corpuri, sau copii cu tube, sau un Ferrari remorcat de o furgonetă.

La prânz, au mâncat iar friptură de porc, iar patricianul și soția lui s-au așezat la masa alăturată. S-a aplecat spre masa ei din nou. Unde are loc nunta, întrebă el. Kathy habar n-avea de unde știa el că urmează să se căsătorească și, sincer vorbind, nu era prea încântată de asta. Ce sculă, bombăni ea în

barbă. Îl chema Henry, nici măcar nu trebuia să întrebe, îi era clar. Henry critică o vreme miniștrii laburiști fantomă, proști ca noaptea. Ea refuzase să li se alăture, a spus Felicia. Nu era de mirare, dat fiind faptul că fusese trecută cu vederea de două ori. Lui Kathy îi plăcea proximitatea cu oamenii informați, n-ar fi putut să fie un spion bun, totul trecea prin ea ca printr-o sită. Nu voia decât să guste puțin din aceste informații. Henry era arătos. Arăta ca o vulpe șireată dintr-un film Disney. Un bărbat gras și foarte scund intră în bar și salută pe toată lumea, spunându-le pe nume.

În timp ce Kathy urmărea pregătirile pentru nuntă, a uitat cu desăvârșire că urma să aibă și ea una. De fapt, își cumpărase deja rochia de mireasă Isabel Marant, era prea scurtă, deloc surprinzător. Unii oameni, la o adică prieteni, își exprimaseră surpriza și îndoiala că va fi dispusă să nu fie în centrul atenției suficient de mult timp încât să-și rostească jurămintele. Cândva împinsese un alt scriitor de pe scenă și avea tactici și mai subtile.

În noaptea aceea, pe 3 august 2017, s-au întâmplat multe lucruri. De exemplu, Kathy s-a întâlnit cu un sponsor important al Partidului Democrat. Întâmplarea face ca acela să fi fost al doilea sponsor al Partidului Democrat pe care îl întâlnea în ultimele două zile. Ei o cunosc foarte bine pe Hillary, i-a spus cineva. Sponsorul avea o fiică extraordinară, pe nume Dahlia, cea mai echilibrată persoană pe care o întâlnise Kathy vreodată. Purta o rochie strânsă pe corp, croșetată în mai multe culori puternice: albastru, și galben, și negru, și arăta incredibil. Avea 19 ani, poate 20, și purta conversația ca o jucătoare de tenis de primă clasă, cu servă generoasă și întorcând fiecare minge. Frumos, spunea afectuos când un adult îi dădea agitat informații despre casa, viața sau ocupația sa. Frumos. Următorul! I-a vorbit lui Kathy despre ce înseamnă politica, ingineria și despre modul în care acestea

ar putea schimba lumea. Mama ei a intervenit și a spus că și ea scria o carte, deși mergea destul de încet, dat fiind că își împărțea timpul între Los Angeles, Toscana și Israel, că avea mai multe case, că lucra și în industria filmului, și că își sacrificase un an ca să facă voluntariat pentru Hillary.

Ceea ce își dorea Kathy cu adevărat era să bârfească despre lipsa petrecerii din noaptea în care se anunțaseră rezultatele alegerilor, dar asta nu părea să se întâmple. Au început să vorbească despre mâncarea cușer. La petrecerea de Bar Mitzvah pentru fratele meu, i-a spus Dahlia lui Kathy, hotelul nu a vrut să servească tortul după friptură. Le-am zis că era totuși o petrecere și ei ne-au reproșat că era totuși un hotel cușer. Dar am găsit o soluție. I-am convins să servească tortul la miezul nopții. Da, nu se putea fără tort.

După aceea, Kathy s-a luat la harță cu un artist, un sculptor cu sandale de piele, care la un moment dat, în timpul serii, se tăiase la picior. Sângele îi curgea pe gleznă, dar nimeni nu părea să observe, prin urmare, Kathy și-a ținut gura. S-au contrazis în legătură cu Wordsworth și cu Europa. Ceea ce

spunea el și motivele pentru care se înșela îi trezeau sentimente puternice lui Kathy. Vinul rosé i se urcase la cap și o făcea să fie irascibilă. Credea cu tărie că britanicii îi urau dintotdeauna pe europeni. Anne Boleyn era exemplul perfect. Toată lumea o urâse pe panarama aia franțuzită. Era sigură că în centrul argumentelor sale stătea Field of the Cloth of Gold, deși, sincer vorbind, nu-și amintea exact cine participase la acea întâlnire sau care îi fusese scopul. Oricum, soțul ei s-a aplecat peste masă și i-a spus în față că se înșela amarnic. Din moment ce el știa totul despre orice, a fost destul de bucuroasă să renunțe la conversație și să înceapă o alta, despre lumea editorială. Era un subiect pe care îl stăpânea mai bine, deși alcoolul începuse să-și facă efectul și toată lumea se repeta și trăgea concluzii pripite.

Au plecat devreme. Trebuiau să participe la o cină importantă, dar soțul ei a făcut o tragedie dintr-o durere de cap pe care o punea pe seama fripturii de porc, așa că nu au mai mers la cină, ceea ce i-a făcut pe amândoi să se simtă ca doi oameni de nimic. Kathy nu a pus geană pe geană. Și-a schimbat locul de dormit de două ori. O viespe rămăsese blocată în plasa pentru țânțari. Aerul condiționat mergea în gol, fără să răcească încăperea. Dimineață, soțul ei s-a trezit și i-a povestit ce visase: de fiecare dată când mă întorceam către tine, trebuia să îți ofer câte o cutiuță care se dezintegra. Era fierbinte, perfect, aproape ca în acel moment.