Zile barbare

William Finnegan, jurnalist la New Yorker, a devenit cunoscut pentru reportajele sale din zone de conflict din întreaga lume, în anii războaielor din Somalia, Sudan, Mexic, America Latină sau Africa de Sud.

Este autorul volumelor Cold New World, A Complicated War, Dateline Soweto şi Crossing the Line şi laureat a numeroase premii jurnalistice. În 2015, Finnegan a surprins pe toată lumea când a publicat autobiografia Zile barbare, dezvăluind nu numai pasiunea de-o viaţă pentru surf dar şi un incontestabil talent literar. Volumul a intrat direct în topul New York Times iar un an mai târziu a primit Premiul Pulitzer pentru Autobiografie. În prezent, Finnegan lucrează şi locuieşte la New York dar mai are timp şi de surf.

Zile barbare nu este doar povestea unei vieţi de surfer, este o autobiografie intelectuală, o istorie socială a deceniilor '60 - '80, un road movie literar şi o explorare extraordinară a unui sport atât de exact şi atât de puţin înţeles.

Totul a început când Finnegan a descoperit surful, în anii copilăriei petrecuţi pe plajele californiene şi ulterior în spectaculosul Hawaii, în vremea în care producătorii americani descopereau "decorurile naturale" ale celebrelor insule - tatăl autorului a fost producătorul serialului TV Hawaii Five-O. Mânat de un spirit aventuros şi o curiozitate ieşite din comun, tânărul avea apoi să vâneze valuri în lumea largă, ani la rând, începând cu insule din Pacificul de Sud, apoi Australia, Asia, Africa, coasta de vest a Europei şi culminând cu coasta de est a SUA. Oamenii pe care îi întâlneşte nu fac însă parte dintr-un decor exotic, autorul trăind alături de ei fiecare moment al zilei, îndrăgostindu-se de simplitatea vieţii de pescar din insula Samoa, de valurile legendare de pe Maui, de locuitorii coastelor australiene, de tinerii revoltaţi din Africa de Sud.

Memoriile lui Finnegan sunt descrierea lucidă a unei pasiuni care l-a impulsionat, de-a lungul anilor, să se cunoască pe sine şi să devină jurnalistul, reporterul de război şi scriitorul de mai târziu.

Când citeşti cartea acestui om despre valuri şi oceane e ca şi cum l-ai citi pe Hemingway povestind despre luptele cu tauri, pe William Burroughs despre substanţe interzise (droguri) sau pe Updike despre adulter... o poveste despre maturizare, oglindită în luciul plăcii de surf dată cu răşină. (Sports Illustrated)

Finnegan a adus surful în pragul explorării filozofice. Cine ar fi ştiut că tipii ăia de acolo, de pe valuri, erau exploratori existenţialişti? (The Guardian)

Ar fi putut fi doar o bună carte despre sport, dar, de fapt, este o minunată poveste despre curaj. Cu ritm, umor, dureri şi speranţe, cartea asta dezbracă surful de imaginile-clişeu pe care le vedem în filme - tineri atletici, cu părul decolorat de soare, cărând sexy-neglijent o placă sub braţ - şi îl arată exact aşa cum e: o luptă cu teama, cu neputinţa, cu revolta, cu natura. Totul de la egal la egal, prin experienţele unui copil rămas copil liber şi când devine adult. Te face să râzi şi să plângi puţin. (Liviana Conţelman - jurnalist)

O poveste extraordinară despre o pasiune de o viaţă, despre libertate şi aventură, o poveste care rezonează cu surferii, dar şi cu cei neiniţiaţi. (Mihai Ghiţă, instructor de surf)

Elogiu al căutării perfecţiunii, Zile barbare acoperă toate aspectele esenţiale din cultura, filosofia şi stilul de viaţă a riderilor de valuri. (Tiberiu Balica, fondator SupAcademy)

Surferii au o vorbă - «În faţa valului, toţi suntem egali». Este un superb îndemn la smerenie, dar şi la luptă. (Ascendis)

Madeira: 1994-2003

Viaţa mea o luase pe un curs stabil, ca a oricărui om de vârstă mijlocie. Mă căsătorisem cu Caroline. Eram de opt ani la New York. Eu munceam din greu - editoriale, articole, cărţi. Jurnalism. Împlinisem patruzeci de ani. Ne făcuserăm o lume a noastră. Ne cumpăraserăm un apartament. Prietenii noştri erau scriitori, redactori, artişti, universitari, editori. Caroline renunţase la pictură şi devenise, spre propria ei surpriză, avocat. Îi plăcea să se înfrunte cu "guvernul". Aveam tot mai multă încredere în privirea ei caldă, necruţătoare. Intraserăm împreună în joc. Nimeni nu mai ştia lucrurile pe care le ştiam noi, limbajul pe care ni-l construiserăm. Înainte să ne căsătorim, ne despărţiserăm o vreme, trăiserăm separat. Fusese o experienţă care aproape mă omorâse.

Reportajele puseseră cu totul stăpânire pe mine, mă duseseră în mijlocul războaielor civile şi al lumilor necunoscute. Unele proiecte mă înghiţeau, luni sau ani întregi. Cele mai multe reportaje pe care le realizam erau cufundate în suferinţă şi nedreptate, dar unele, ca primele alegeri democratice din Africa de Sud, îmi ofereau o satisfacţie enormă. În vechea confruntare dintre implicarea mea în munca de adult şi surf, munca pusese lacătul pe vânarea de valuri. Apoi surful, mereu viclean, se eliberase. Schimbarea a fost provocată, chiar inspirată, de un dreptaci format la Rincon pe nume Peter Spacek.

Ne-am cunoscut în Montauk, vechiul sat pescăresc de la capătul Long Island. Editorul unei reviste de surf îmi dăduse adresa lui Peter, dintr-un cartier aflat pe malul mării, cunoscut sub numele de Ditch Plains. S-a dovedit a fi o căsuţă de închiriat peste vară, cu un bileţel lipit pe uşa din faţă. Pe bileţel scria că sub verandă se afla o placă lungă Herbie Fletcher. Sub însemnare era un desen oarecare, făcut de un cunoscător, cu nişte valuri aglomerate. Pentru surf, Ditch Plains se află într-un loc interesant. Este aşezarea cea mai estică de pe coasta oceanică a Long Island. La vest se întind peste 160 de kilometri de plajă, până în Coney Island, New York. Este un litoral extrem de neted, nisipos. Dar la Ditch nisipul se transformă în stâncă şi ultimii opt kilometri până la Montauk Point sunt recife şi coaste învălurite, răspândite pe ţărmul de şist, fără drum. Vara, Ditch este o plajă apreciată de familii, cu rulote care vând burritos parcate printre dune şi un val de stânga lung şi blând care se formează în locul unde fundul nisipos se transformă în stâncă. Este o plajă bună pentru începători. Niciodată nu îmi trecuse prin gând să fac surf acolo.

Valurile urcau până la piept şi erau fărâmicioase, moi. Era o după-amiază însorită, spre sfârşitul verii. Ieşiseră vreo patruzeci de oameni, de departe cea mai mare mulţime de surferi pe care o văzusem vreodată pe Coasta de Est. Era prima dată, de zeci de ani, când mă dădeam pe o placă lungă. Surful trecuse printr-o revenire la plăcile lungi în anii 1980, mai ales datorită surferilor mai bătrâni, care nu se mai descurcau cu cele scurte. Pentru plăcile lungi îţi trebuie mai puţină forţă şi agilitate. Prind valurile mai uşor. Dar cei cu plăci lungi prind valurile atât de devreme încât, în multe locuri, îi goniseră pe cei cu plăci mai performante. Pentru mine era o chestiune de mândrie să mă dau mai departe pe plăci scurte, deşi trecusem de patruzeci de ani. A mă întoarce la o placă lungă ar fi fost, îmi spuneam, ca şi când aş fi folosit un cadru ca să merg - gata cu dansul, băiete. Aveam de gând să amân cât mai mult momentul. Am vâslit pe genunchi, ocolind mulţimea de la Ditch, şi am prins un val în larg. Era ciudat să manevrez o placă de doi metri, dar mi-am reamintit una câte una vechile mişcări şi până la sfârşitul turei puneam elegant piciorul stâng în faţă, ce ironic, tocmai spre vârf. Când am ieşit, un tip stătea în apă şi mă studia. Era un individ cu nas acvilin, cam de vârsta mea, cu părul blond închis peste umeri şi cioc.
- Nu mi-au spus că eşti specialist în plăci lungi, a strigat.

Peter era ilustrator şi editorul care ne pusese în legătură voia să colaborăm la un articol despre vânarea unei hule produsă de uragan pe Coasta de Est. Mă dădusem pe câteva hule provocate de uragan pe Fire Island, dar, acum, cel mai adesea făceam surf în excursii - în California, Mexic, Costa Rica, în Caraibe, în Franţa. Şi, ca să fiu cât se poate de sincer, cele mai multe excursii de acest gen erau de fapt vacanţe. Deci făceam în continuare surfing, dar nu prea. Nici măcar nu ştiam exact unde sunt valuri în zona New Yorkului.

După ce l-am lămurit în privinţa plăcilor lungi, am fost de acord cu Peter că ideea cu vânarea hulei era obosită. Mult prea mult de condus, pe o coastă care ni se părea amândurora incoerentă. Apoi a început să-mi prezinte Montauk.
- Este micul meu colţ de rai, spunea.

Nu se referea la Ditch Plains, ci la micile plaje, cu recife sau fără, deloc aglomerate, din ambele direcţii. Peter locuia în Manhattan şi stătea de ani de zile, vara, la Ditch, dar tot mai descoperea locuri obscure, mai versatile din zona Montauk. Se născuse în Santa Barbara şi locuise în Hawaii. Prima dată când am găsit împreună valuri bune, în timpul unei hule solide de iarnă la un recif stâncos de lângă Ditch, am rămas impresionat de eleganţa şi forţa stilului său de surf. Nu era un stil pe care să-l vezi des pe Coasta de Est, unde valurile mici şi turele scurte fac surful de obicei smucit şi lipsit de graţie.

În seara aceea, la cină, mi-a arătat, într-o revistă de surf, un reportaj de călătorie care îi aprinsese imaginaţia. Valurile din fotografie erau de vis: mari, de culori închise, incredibil de curate. Conform convenţiei revistelor de surf, nu se spunea de unde erau, dar redactorii nu se străduiseră prea tare să ascundă locul, iar Peter spunea că ştie unde este.
- Madeira, a spus. Ca vinul.

A deschis harta. Insula ieşea în evidenţă, în fereastra iernatică de hulă din nordul Atlanticului, ca o ţintă, la 960 de kilometri spre sud-vest de Lisabona. Voia să vadă cum e acolo. Deodată, voiam şi eu.

Ne-am dus prima dată în noiembrie 1994. Madeira îţi lua prin surprindere simţurile - coaste de un verde imaculat, drumuri micuţe, în jurul stâncilor, ţărani portughezi care se uitau bănuitori la plăcile noastre, valuri care se ridicau la înălţime din adâncul oceanului. Am mers cu maşina prin strâmtori şi păduri, pe creste înalte, abrupte. Am mâncat prego no pão (un sandvici cu friptură şi usturoi) la cafenele de pe marginea drumului şi am dat pe gât cafele. Ne-am urcat pe faleze şi am coborât pe terasamente. Nu mai păreau să fie surferi prin preajmă. Pe coasta de nord, lângă un sat numit Ponta Delgada, am găsit un val de stânga, mare. Era neregulat şi, ca toate celelalte locuri pe care le văzuserăm, se forma prea aproape de nişte stânci înfometate. Dar valul devenea neted când se apropia de uscat, iar peretele interior era lung, rapid şi puternic. Am prins câteva valuri imense. Peter a mormăit, vâslind prin dreptul meu:
- Nu te-ai săturat să rupi?

Îmi plăcea competitivitatea lui nefardată. Era un surfer mai bun decât mine, în general, iar la Delgada se aventura singur într-o zonă bătută de vânturi, cu apa albastră, dincolo de punctul unde se formau valurile, şi vâna monştri cu care eu nu voiam să am nimic de-a face. Dar, spre deosebire de mine, nu avea noroc la alegerea valurilor. Tot spre deosebire de mine, avea o prietenă care îl privea de pe mal.

Alison fusese un tovarăş anunţat în ultimul moment. Se cunoscuse abia de curând cu Peter. Era suplă, puternică, directă, incredibil de curajoasă, cu părul negru, şi ea tot ilustrator comercial. Amândoi desenau mereu - în cafenele şi în saloanele aeroporturilor, haşurând, ea întinzându-se ca să mai adauge tuş la desenul la care lucra el.
- Nu-ţi fie frică de negru!

Îşi transmiteau lucrările prin fax de la hoteluri şi agenţii de închirieri de maşini către clienţii din State. Amândoi erau călători stilaţi, lipsiţi de pretenţii, neînfricaţi. Dar aveau şi toane. La o zi după ce sosiserăm în Madeira, până să găsim valuri, m-au anunţat că voiau să se întoarcă în partea de uscat a Portugaliei, care li se păruse mai interesantă. Nici nu se pune problema, spusesem eu. Eram îngrozit, deşi tăceam. Ce se întâmpla cu oamenii ăştia? Peter începuse să poarte bască - alt semn rău. Apoi am dat de valuri. La început la Ponta Delgada şi apoi, la câţiva kilometri spre est, am găsit un recif solid, zdravăn, căruia Pete i-a spus Shadowlands. Stânca era atât de înaltă - 900 de metri - încât soarele iernatic nu ajungea niciodată pe ţărm. Purtam costume de neopren subţiri - mâneci lungi, pantaloni scurţi - şi uşor-uşor ne-am dat seama cum să punem stăpânire pe secţiunea de tuburi surprinzătoare în timpul refluxului de la Shadowlands.
Dar principala zonă cu valuri era coasta de sud-vest, unde hula dinspre nord-vest ocolea capătul vestic al insulei şi forma linii lungi, regulate. Din revista noastră de surf, ştiam unde să căutăm. Era un sat numit Jardim do Mar - Grădina Mării. Era aşezat pe un promontoriu mic, de basm. Din faţa acelui promontoriu, dacă e să ne luăm după fotografii, se formau valuri excelente. Prima dată când ne-am uitat, vântul bătea din direcţia greşită şi valul era mic pentru surf. M-am dus să studiez coasta (verticală, pustie, uimitoare) de la vest de Jardim cu placa de surf, fără să mă aştept să găsesc valuri, în timp ce Peter şi Alison mergeau de-a lungul stâncilor. El a cărat după el o placă, pentru orice eventualitate. La un promontoriu neregulat, plin de bolovani, pe nume Ponta Pequena, am dat peste un cadru surprinzător: valuri de dreapta curate, aprige, care intrau într-un golfuleţ îngust. M-am strecurat cu Peter printre ele. Pentru nişte valuri care îţi ajungeau până la piept, preţul plătit dacă se întâmpla să cazi era neobişnuit de mare, iar Peter a vărsat ceva sânge pe stânci. Eu am reuşit din nou o ieşire norocoasă. După aceea, în desenele pe care le-a făcut după prima sesiune la Ponta Pequena, am văzut că Peter ţinuse şi de data asta scorul. El avusese parte de 1,5 tuburi, eu de 5, după un tabel de scor care făcea parte din desen. De asemenea, el se rănise, eu nu. Toate astea sub privirile prietenei lui.

Unul dintre motivele pentru care îmi plăceau aceste concursuri inventate de Peter, mi-am dat seama mai târziu, era că păream să le câştig pe toate. Altfel, Peter probabil nu ar fi pomenit de ele. Dincolo de aspectul lui de skater grunge (încă se dădea pe skate, la patruzeci şi ceva de ani, în cartierul lui, TriBeCa), avea maniere desăvârşite. Părinţii lui erau imigranţi cehi care fugiseră din Europa de Est când el era mic, şi o parte din politeţea lui neobişnuită venea, îmi spuneam, de la ei: o educaţie de Lume Veche în sălbăticia Californiei. Restul, însă, era de la el. Dar îmi plăcea la nebunie cum exploata datul în spectacol şi superioritatea din surf şi le transforma în glume făcute cu cea mai serioasă faţă. Făcusem surf cu mulţi tipi cu care concurenţa latentă era în toi şi de aceea niciodată pomenită. Modelul lui Peter de la academia de arte fusese R. Crumb, iar el şi maestrul aveau în comun o afinitate pentru pamfletele despre adevăruri incomode.

Pentru Madeira îmi cumpărasem o placă de valuri mari, o puşcă, prima mea puşcă. Era o tri-fină de 8'0" cu coadă turtită, groasă şi ca o săgeată, construită doar pentru viteză. Se pare că fusese modelată de un constructor de pe coasta nordică, pe nume Dick Brewer. Brewer era cel mai cunoscut constructor de plăci pentru valuri mari şi mă îndoiam că făcuse altceva decât să îmi deseneze şi să îmi semneze placa. O cumpărasem din raft, de la un magazin de surf din Long Island. Era un mister ce căuta acolo placa Brewer - Long Island nu avea să aibă niciodată parte, nici cu cele mai puternice hule provocate de uragane, de valuri pentru care să fie nevoie de o asemenea placă - dar am socotit apariţia ei acolo un semn. Peter a insistat să o iau, ceea ce am şi făcut. Şi-a cumpărat şi el o puşcă.

În Madeira am înţeles după câteva zile că dăduserăm peste ceva extraordinar. Dar ne-au trebuit câteva incursiuni în teritoriu ca să înţelegem adevărata dimensiune a lucrurilor.

Prima dată când am făcut surf la Jardim do Mar, sau prima dată când ne-a ieşit bine, a fost probabil anul următor. Chiar şi la un metru optzeci, valurile erau serioase. Linii de valuri grele pe intervale lungi veneau în marş din vest, ocoleau promontoriul şi făceau o curbă incredibilă. Se întâlneau şi se rostogoleau şi se formau în punctul cel mai îndepărtat al potcoavei, apoi se întindeau de-a lungul unei coaste stâncoase. Ieşeam în larg de la o rampă primitivă pentru bărci - o bucată de beton, acoperită de muşchi, pornită din faleză - până departe, unde se formau valurile. Pe măsură ce ne apropiam de linia de lansare, forţa şi frumuseţea valurilor sporeau. Un set se rostogolea, strălucitor şi cu vuiet, în soarele după-amiezii şi gâtul mi s-a strâns de emoţie - un amestec fără nume de bucurie, teamă, dragoste, patimă, recunoştinţă.


O mulţime de săteni se strânsese pe o terasă sub clopotniţa bisericii. Nu eram primii surferi pe care îi vedeau. Cu toate acestea, păreau cât se poate de curioşi în timp ce căutam linia de lansare. Au izbucnit în urale când unul dintre noi a prins un val. Decolările erau intense şi probabil că păreau foarte dramatice, cu o rampă mare argintie pe faţa valului şi apoi un perete lat, luminat din spate, verde-auriu, care se ridica dintr-o dată. Amândoi ne dădeam prudent, ne alegeam cu grijă valurile, apoi băgam viteză, profitam de feţele mari ca să şerpuim printre secţiuni, dădeam dovadă de respect, fără să ne oprim. Viteza şi adâncimea şi dimensiunea valurilor erau o revelaţie glorioasă. Şi era clar că sătenii îşi dădeau seama când o tură era bună. Cunoşteau, de asemenea, bine acest petic de ocean şi, de la înălţimea la care se aflau, vedeau mai mult decât noi. Au început să ne ajute să ne atingem poziţia de lansare prin fluierături. O fluierătură ascuţită însemna că vine un val mare şi că trebuie să vâslim mai spre larg. O fluierătură mai ascuţită însemna că trebuie să vâslim mai repede. O fluierătură mai blândă însemna că eram în locul potrivit. Ne-am dat pe valuri până la lăsarea întunericului.

În seara aceea am mâncat espada preta - un peşte de apă adâncă, cu carne dulce şi aspect monstruos - într-o cafenea din sat. Voiam să le mulţumim celor care fluieraseră, să le facem cinste cu ceva de băut, dar oamenii erau timizi, nu erau obişnuiţi cu străinii. Peter a declarat că valurile erau "supreme". Eu am început să mă uit după un loc unde să stăm.

Madeira a devenit sălaşul meu de iarnă. Astea nu erau vacanţe. Erau cufundări, unele de mai multe săptămâni. Locurile unde ne dădeam pe valuri erau, toate, plaje cu recife, schimbătoare, extrem de complexe, pentru care era nevoie de cele mai amănunţite studii şi care te pedepseau aspru la cea mai mică greşeală. Pentru mine, cu puterile fizice diminuate şi munca de jurnalist la turaţie maximă, era un moment straniu pentru a începe un asemenea proiect aspru, cu miză ridicată, neobişnuit.

Dar mi-am dat seama că insula era un bârlog cu care rezonam. Se pare că cei mai mulţi emigranţi portughezi din Hawaii erau din Madeira. Malasadas (gogoşile portugheze) pe care le mâncam în copilărie erau de aici, ca şi cârnatul portughez pe care îl înghiţisem cândva crud. Chiar şi ukulelele îşi avea originea în Madeira, unde era cunoscut sub numele braguinha. Vedeam sau credeam că văd pe chipurile localnicilor din Madeira urmele clare ale vreunui Pereira sau ale vreunui Carvalho pe care îi cunoscusem în Oahu şi Maui. Localnicii din Madeira se duseseră cu sutele în Hawaii ca să lucreze pe câmpurile de trestie - zahărul era principala cultură de export din Madeira. Insula era celebră pentru vinurile ei, dar principalul produs de export nu era vinul; erau oamenii. Madeira nu mai putea să-şi susţină propria populaţie de la jumătatea secolului al XIX-lea. Oamenii, mai ales tinerii, continuau să emigreze în continuare în masă. Africa de Sud, Statele Unite, Anglia, Venezuela, Brazilia - fiecare locuitor din Madeira pe care îl cunoşteam părea să aibă rude peste ocean.

Legătura cu Africa era cea mai puternică. Când António Salazar, dictatorul portughez de la jumătatea secolului XX, încercase să-şi exporte problema ţărănească în coloniile din Angola şi Mozambic, foarte mulţi locuitori din Madeira se alăturaseră exodului. Cei mai mulţi se ocupau cu agricultura (bumbac, caju). Inevitabil, mulţi au devenit soldaţi. Chiar mica aşezare Jardim do Mar avea între cele câteva sute de locuitori mai mulţi veterani ai războaielor anticoloniale. Cunoşteam Mozambicul, pentru că scrisesem despre războiul civil care izbucnise acolo după declararea independenţei. Dar nu am găsit niciodată de cuviinţă să pomenesc, printre foştii colonişti din Madeira, de vremea pe care o petrecusem în Mozambic. Aproape toţi portughezii fugiseră după declararea independenţei.

Acum fugeau din Africa de Sud, recent devenită democratică. Containere de transport apăreau în piaţa - praça - din Jardim. Tot satul îşi făcea apariţia la descărcarea prăzii - mobilă din lemn tare, produse electrocasnice moderne, chiar şi maşini, toate direct din Pretoria. M-am împrietenit cu un băştinaş din Jardim pe nume José Nunes. Trăise în Africa de Sud. Acum trăia cu familia deasupra unui bar mic cu magazin pe care îl moştenise de la tatăl lui.
- Oamenii se întorc pentru că de-acum nu se mai simt în siguranţă în Africa de Sud, spunea Jose. Dar nu au de lucru aici.

Se pescuia în continuare şi se cultiva pământul, dar numai manual - o muncă crâncenă - pe mici terase înconjurate de stânci. Bătrâni cu şepci în picăţele şi veste, cu feţe roşii şi picioare crăcănate, bine făcuţi, lucrau pe terase. Viţă de vie, banane, sfeclă de zahăr, papaya - loturi mici şi câmpuri, până şi pe cele mai abrupte pante. în Jardim, fiecare prispă şi fiecare perete păreau inundate de flori. Era mereu lumină, apa de izvor cânta şopotit vărsându-se pe munte - curgea prin sat, printr-un sistem complicat de şanţuri, şi uda grădinile bogate de legume ale gospodăriilor. La colţurile acoperişurilor de ţiglă erau porumbei, pisici, câini-boxeri şi busturi de tineri savanţi cu pălării demodate, toate din ceramică.

Am stat de câteva ori la un hotel nou din sat, iar mai târziu în camere închiriate. Îmi aduceam de lucru când nu erau valuri sau când vânturile erau neprielnice. Dar surfingul era principala activitate. Când valurile erau mari, ceaţa şi tunetele umpleau aerul. Noaptea, pe timp de hulă, în Jardim era peste tot zarvă - o huruitură gravă, care nu era marea, ci stâncile de sub plajă care vuiau. Madeira nu are nicio porţiune continentală. Seamănă cu Hawaii. Hule foarte puternice, provocate de furtuni, dinspre nord şi vest, traversează fără obstacole adâncurile apei şi izbesc insula cu toată forţa. Dar, chiar şi în Hawaii, sunt, în multe locuri, recife în mare, care atenuează impactul, şi plaje nisipoase. Se spune că Madeira ar avea o plajă, undeva pe latura estică, dar într-un deceniu de vânat valuri, nu am văzut-o niciodată. Ţărmul era format din pietre şi stânci, care adesea sporeau mult gradul de periculozitate, oricum ridicat. Dăduserăm peste un filon bogat de fericire. Dar dezastrul părea să pândească la orice pas.