03.02.2021
Editura Pandora M
Maggie O'Farrell
Hamnet
Editura Pandora M, 2021

traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu


***
Intro

Maggie O'Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane şi a unui volum de memorii. A câştigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You'd Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) şi Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărţile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăieşte la Edinburgh, alături de soţul ei, scriitorul William Sutcliffe, şi de cei trei copii ai lor.
*
Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ţinuturile, lovindu-i deopotrivă pe cei sănătoşi şi pe cei bolnavi, pe tineri şi pe bătrâni. Sfârşitul lumii este aproape şi, cu toate acestea, viaţa merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac şi chinuit de un tată violent, se îndrăgosteşte de o femeie extraordinară şi excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un şoim pe mână şi e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaşte plantele şi poţiunile mai bine decât înţelege oamenii. Odată ce se stabileşte împreună cu soţul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare şi în forţa care ţine împreună tânăra familie.

Un portret plin de lumină al căsniciei şi o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

Notă privind adevărul istoric
În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet şi Judith, care erau gemeni.
Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.
După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

Nota autoarei
Aceasta este o operă de ficţiune, inspirată de scurta viaţă a unui băiat care a murit în Stratford, Warwickshire, în vara anului 1596. Am încercat, unde a fost posibil, să respect puţinele fapte istorice cunoscute despre adevăratul Hamnet şi familia lui, dar câteva detalii - în special, numele - au fost modificate sau omise.

Majoritatea oamenilor o ştiu pe mamă cu numele "Anne", dar aceasta a fost numită "Agnes" în testamentul tatălui său, Richard Hathaway, ca urmare am hotărât să o numesc şi eu aşa. Unii cred că Joan Hathaway a fost mama lui Agnes, în timp ce alţii susţin că a fost mama ei vitregă; sunt puţine dovezi care să susţină sau să contrazică cele două teorii.

Singura mătuşă paternă supravieţuitoare a lui Hamnet nu se numea Eliza, ci Joan (la fel ca sora cea mai mare, care a precedat-o); mi-am luat libertatea de a-i schimba numele, fiindcă numele identice, deşi obişnuite în evidenţele parohiei din vremea respectivă, pot fi derutante pentru cititorii unui roman.

Unii ghizi de la Shakespeare's Birthplace Trust mi-au spus că Hamnet, Judith şi Susanna au crescut în casa bunicilor de pe Henley Street; alţii au părut siguri că aceştia ar fi trăit în micuţa proprietate alăturată. Oricum ar fi, cele două locuinţe ar fi fost foarte apropiate, aşa că am ales a doua variantă.

În fine, nu se ştie de ce a murit Hamnet Shakespeare: este înregistrată înmormântarea lui, dar nu şi cauza morţii. Moartea Neagră sau "ciuma", aşa cum era cunoscută la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, nu este menţionată niciodată de Shakespeare în piesele sau poemele sale. Mi-am pus mereu întrebări despre absenţa aceasta şi posibila ei semnificaţie; romanul de faţă este doar rodul speculaţiilor mele.

Women's Prize for Fiction, 2020

"Concluzia luminoasă a acestei cărţi este că până şi durerea cea mai profundă, căsnicia cea mai şubredă şi inima cea mai sfâşiată îşi pot găsi alinarea şi tămăduirea." (Geraldine Brooks)

"Povestea aceasta a unor oameni remarcabili care­-şi pierd băiatul te va lăsa tremurând de durere, dar şi plin de dragostea ce clădeşte o familie adevărată." (Emma Donoghue)

"După toate poveştile ce speculează pe seama vieţii lui Shakespeare şi despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-­i aşază alături o femeie copleşitoare şi memorabilă." (The Boston Globe)

Fragment

Se întinde iar spre el, dar băiatul se fereşte de mâna ei şi se apropie de pat.
Împreună, îngenunchează lângă fată. Agnes o ia de mână.
- Are... aia, şopteşte Hamnet, cu glas răguşit. Nu-i aşa?

Agnes nu-l priveşte. Mintea lui este aşa de ageră, aşa de atentă la ceilalţi, încât ea ştie că Hamnet îi poate citi gândurile, ca pe nişte cuvinte scrise pe o pagină. Aşa că trebuie să şi le ţină pentru ea, cu capul plecat. Se uită cu băgare de seamă la vârful fiecărui deget să vadă dacă i s-a schimbat culoarea, dacă a apărut vreo urmă alungită de gri sau negru. Nimic. Fiecare deget este roz trandafiriu, fiecare unghie, transparentă, cu o semilună în partea de jos. Agnes îi cercetează picioarele, fiecare deget, oasele rotunde şi fragile ale gleznelor.
- Are... ciumă, şopteşte Hamnet. Nu-i aşa? Mama? Nu-i aşa? Asta crezi, nu?

Ea o strânge pe Judith de încheietură; pulsul este schimbător, creşte şi scade, încetineşte, apoi o ia la galop. Privirea lui Agnes cade pe umflătura de pe gâtul lui Judith. De mărimea unui ou de găină, abia făcut. Întinde mâna şi o atinge uşor, cu vârful degetului. Este umedă şi apoasă, ca terenul mlăştinos. Îi desface rochia la gât şi o lărgeşte. Mai sunt şi alte ouă formate la subsuoară, unele mici, altele mari şi hidoase, bulboase, pe care pielea pare că plesneşte.

A mai văzut aşa ceva; în oraş sau chiar în ţinut, sunt puţini cei care nu au văzut aşa ceva la un moment dat în viaţa lor. De asta se tem oamenii cel mai mult, asta speră cu toţii să nu găsească niciodată pe corpurile lor sau pe ale celor dragi. Sunt atât de înrădăcinate în temerile tuturor, încât ei nu-i vine să creadă că le vede aievea, că nu sunt vreo plăsmuire sau vreo nălucă stârnite de imaginaţia ei.

Şi totuşi, iată-le. Umflături rotunde, care se ridică sub pielea fiicei sale.

Agnes pare că se rupe în două. O parte din ea icneşte de teamă la vederea bubelor. Cealaltă parte aude icnetul, îl observă, îl reţine: un icnet, foarte bine. În ochii primei Agnes apar lacrimi, iar inima ei bubuie surd în piept, un animal care se izbeşte de temniţa oaselor. Cealaltă Agnes înregistrează semnele: bube, febră, somn adânc. Prima Agnes îşi sărută fiica pe frunte, pe obraji, în locul în care părul se întâlneşte cu pielea tâmplei; cealaltă se gândeşte, o cataplasmă de miez de pâine, ceapă prăjită, lapte fiert şi seu de oaie, un întăritor din măceşe, pudră de virnanţ, limba-mielului şi caprifoi.

Se ridică, străbate camera şi coboară scările. Mişcările ei au ceva ciudat de familiar, aproape uşor de recunoscut. Lucrul de care i-a fost întotdeauna groază s-a întâmplat. A venit. Momentul de care s-a temut cel mai mult, evenimentul la care s-a gândit, a meditat, pe care l-a răsucit pe toate părţile, l-a repetat iar şi iar în minte, în bezna nopţilor fără somn, în clipele de răgaz, de singurătate. Ciuma a ajuns în casa ei. Şi-a lăsat urmele pe gâtul copilului ei.

Se aude spunându-i lui Hamnet să o cheme pe bunica, pe sora lui, da, s-au întors, sunt în bucătărie, du-te şi zi-le să vină, du-te acum, da, fără întârziere. Apoi iat-o în faţa rafturilor ei, căutând printre borcanele bine legate. Acolo are virnanţ şi scorţişoară şi astea sunt bune să scadă fierbinţeala, iar aici, rădăcină de rochiţa-rândunicii şi cimbru.

Îşi coboară privirea. Rubarbă? Ţine tulpina uscată în mână preţ de o clipă. Da, rubarbă, să cureţe stomacul, să alunge ciuma.

La auzul cuvântului, îşi dă seama că scoate un zgomot slab, ca scâncetul unui câine. Îşi sprijină capul de tencuiala peretelui. Se gândeşte: fiica mea. Se gândeşte: umflăturile alea. Se gândeşte: nu se poate aşa ceva, nu îngădui, nu o să-i dau voie.

Apucă pisălogul şi îl apasă cu putere în mojar, împrăştiind pudră, frunze şi rădăcini pe masă.

Hamnet este afară, pe cărare, în curtea din spate şi la uşa bucătăriei, unde bunica lui scotoceşte într-un butoiaş cu ceapă, iar slujnica stă lângă ea, cu şorţul întins, pregătită să primească orice va considera Mary de cuviinţă să arunce în el. Focul pocneşte şi trosneşte în cămin, iar flăcările se întind în sus, să ademenească şi să mângâie partea de jos a câtorva oale. Susanna stă lângă putineiul de unt, ţinând toarta cu o mână fără vlagă.

Ea îl vede prima. Hamnet o priveşte; Susanna îi întoarce privirea, cu gura întredeschisă la vederea lui. Se încruntă, de parcă ar vrea să spună ceva, să-l certe pentru ceva. Apoi îşi îndreaptă capul spre bunica ei, care îi dă poruncă slujnicei să cureţe cepele şi să le toace mărunt. Căldura din încăpere este insuportabilă pentru Hamnet - o simte răsuflând către el, precum fumul de la porţile iadului. Aproape blochează pragul uşii, umplând spaţiul, apăsând cu forţa ei înspăimântătoare în pereţi. Nu pricepe cum o îngăduie femeile. Îşi trece o mână peste frunte şi marginile vederii sale par să tremure, iar el vede sau crede că vede, doar o clipă, o mie de lumânări în întuneric, cu flăcările lăsând şiroaie de ceară şi pâlpâind, lumini himerice, lumânări ca nişte spiriduşi. Clipeşte şi ele dispar; scena dinaintea sa este aceeaşi ca înainte. Bunica lui, slujnica, apoi cepele, sora lui, putineiul de unt, fazanul fără cap de pe masă, cu picioarele solzoase chircite cu ţâfnă, de parcă pasărea n-ar vrea să le murdărească, chiar dacă e decapitată şi moartă de-a dreptul.
- Bunico? zice Susanna cu glas şovăielnic, fără să-şi ia ochii de la fratele ei.

Mai târziu, acest moment îi va reveni în minte Susannei, iar şi iar, mai ales dimineaţa devreme, când se trezeşte. Cum stătea fratele ei acolo, în pragul uşii. Îşi va aduce aminte cum i s-a părut atunci, palid, ca lovit de trăsnet, deloc în apele lui, cu o tăietură sub sprânceană. Ar fi avut vreo însemnătate dacă i-ar fi pomenit de asta bunicii? Dacă i-ar fi atras atenţia mamei sau bunicii asupra acestui lucru? Ar fi schimbat ceva? Nu va şti niciodată, pentru că tot ceea ce rosteşte în momentul de faţă este "Bunico?".

Mary tocmai îi spune slujnicei:
- Şi vezi să nu o arzi iar, nici măcar la margini - imediat ce începe să se rumenească, ridici oala de pe foc, auzi?

Se întoarce, mai întâi spre nepoata ei, apoi, urmărind privirea Susannei, spre uşă şi Hamnet.

Tresare, îşi duce mâna la inimă.
- Oh, exclamă ea. M-ai speriat. Ce faci acolo, băiete? Arăţi ca o fantomă, cum stai aşa.

Mary îşi va spune în zilele şi săptămânile următoare că nu a rostit niciodată aceste cuvinte. N-ar fi putut să facă asta. Nu i-ar fi spus niciodată "fantomă", nu i-ar fi spus niciodată că felul în care arăta avea ceva înspăimântător, ceva nelalocul lui. Băiatul arăta bine. Ea nu a zis niciodată aşa ceva.

Cu mâini tremurânde, Agnes varsă petalele şi rădăcinile împrăştiate înapoi în mojar şi începe să le toace, mâna răsucind, răsucind, încheieturile degetelor albindu-se, degetele strângând pisălogul de lemn. Tulpina uscată de rubarbă, virnanţul, scorţişoara sunt pisate la un loc, miresmele lor amestecându-se: cea dulce, cea înţepătoare şi cea amară.

În timp ce pisează, numără în minte oamenii pe care i-a salvat amestecul acesta. A fost nevasta morarului, care delirase şi îşi rupsese hainele. Chiar a doua zi după ce a băut două înghiţituri din această poţiune, stătea în fund pe pat, cuminte ca un mieluşel, sorbind supă. A fost nepotul moşierului din Snitterfield: Agnes fusese dusă acolo în toiul nopţii, după ce moşierul trimisese după ea. Flăcăul se refăcuse cu poţiunea aceasta şi o cataplasmă. Fierarul din Copton, fata bătrână din Bishopton. Toţi se însănătoşiseră, nu-i aşa? Nu este ceva cu neputinţă să se întâmple.

E atât de adâncită în gânduri, că tresare când cineva o atinge pe cot. Pisălogul îi cade dintre degete pe masă. Soacra ei, Mary, este lângă ea, cu obrajii roşii din pricina căldurii din bucătărie, cu mânecile suflecate, cu sprâncenele adunate într-o încruntătură.
- E adevărat? întreabă ea.

Agnes trage aer în piept, limba ei simţind gustul înţepător, întunecat, al scorţişoarei, pe cel acru al pudrei de rubarbă şi, dându-şi seama că s-ar putea să plângă dacă vorbeşte, încuviinţează din cap.
- Are bube? Febră? E adevărat?

Agnes încuviinţează din nou, cu o singură mişcare a capului. Faţa lui Mary este încordată, ochii ei aruncă flăcări. S-ar putea crede că este furioasă, dar Agnes ştie că nu e aşa. Cele două femei se privesc şi Agnes vede că Mary se gândeşte la fiica ei, Anne, care a murit de ciumă la vârsta de opt ani, plină de bube şi cu trupul arzându-i, chinuit de febră, cu degetele negre şi mirositoare putrezind. Ştie toate astea pentru că Eliza i-a povestit odată, dar, de fapt, ea ştia oricum. Agnes nu întoarce capul, nu-şi abate privirea de la Mary, dar ştie că mica Anne va fi acolo, în cameră, cu ele, lângă uşă, cu cearşaful răsucit prins peste umăr, cu gâtul umflat şi înecându-se. Agnes se sileşte să întrupeze gândul, Anne, ştim că eşti aici, nu eşti uitată. Cât de firav este, pentru Agnes, vălul dintre lumea lor şi a ei. Pentru ea, cele două lumi sunt una şi aceeaşi, se ating una de cealaltă, lăsând loc de trecere între ele. Nu o va lăsa pe Judith să treacă dincolo.

Mary mormăie un şir de cuvinte ca pentru sine, un soi de rugăciune, o implorare, apoi o trage pe Agnes spre ea. Atingerea ei este aproape dură, degetele strâng cotul lui Agnes, braţul ei apasă tare pe umărul lui Agnes. Faţa lui Agnes e lipită de boneta lui Mary; îi simte mirosul de săpun, săpun făcut de ea - din cenuşă, seu şi boboci mici de lavandă - aude foşnetul părului de dedesubt. Înainte să închidă ochii, supunându-se îmbrăţişării, îi vede pe Susanna şi pe Hamnet intrând pe uşa din spate.

Apoi Mary îi dă drumul din strânsoare şi se întoarce cu spatele, momentul dintre ele fiind gata, încheiat. Acum trece la treabă, îşi netezeşte şorţul, cercetează conţinutul mojarului, se duce la cămin, zicând că o să facă ea focul, îl trimite pe Hamnet după lemne, repede, băiete, o să facem un foc mare pentru că nimic nu alungă febra mai bine decât un foc înteţit. Face loc în faţa căminului şi Agnes ştie că va aduce salteaua de paie; va aduce pături curate, va aşterne un pat acolo, lângă foc, iar Judith va fi adusă în faţa vâlvătăii.

Orice neînţelegeri ar avea Agnes şi Mary - şi au multe, bineînţeles, dat fiind că locuiesc atât de aproape una de alta, cu atâtea treburi de făcut, atâţia copii, atâtea guri de hrănit, atâtea mese de pregătit, atâtea haine de spălat şi de cârpit, bărbaţii de urmărit şi judecat, alinat şi îndrumat - toate dispar când vine vorba despre sarcini. Cele două pot să se chinuie, să se înţepe şi să zgândărească una pe alta; pot să se certe, să se ciondănească şi să ofteze; pot să arunce în troaca porcilor mâncarea gătită de cealaltă pentru că este prea sărată sau nu este măcinată destul de fin sau este prea condimentată; pot să ridice din sprânceană la cum a cârpit, cusut sau brodat cealaltă. Însă, în vremuri ca acestea, pot să lucreze împreună ca două mâini ale aceluiaşi om.

Uite. Agnes toarnă apă într-o tigaie şi presară pudră peste ea. Mary dă la foale, luând lemnele de la Hamnet, trimiţând-o pe Susanna alături să aducă cearşafuri din sipet. Acum aprinde lumânările, flăcările legănându-se şi lungindu-se, răspândind cercuri de lumină în colţurile întunecate ale odăii. Agnes îi întinde tigaia lui Mary, care o aşază să se încălzească la flăcări. Amândouă urcă scările acum, fără să se sfătuiască, iar Agnes ştie că Mary o va întâmpina pe Judith cu chip zâmbitor, îi va spune câteva cuvinte de îmbărbătare, lipsite de îngrijorare. Împreună, o vor îngriji pe fată, vor ridica patul, îi vor da leacurile. Vor lua acest necaz în mâinile lor.

0 comentarii

Publicitate

Sus