Hamnet

Maggie O'Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You'd Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor. Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânăra familie.

Un portret plin de lumină al căsniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

Notă privind adevărul istoric
În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet și Judith, care erau gemeni.
Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.
După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

Nota autoarei
Aceasta este o operă de ficțiune, inspirată de scurta viață a unui băiat care a murit în Stratford, Warwickshire, în vara anului 1596. Am încercat, unde a fost posibil, să respect puținele fapte istorice cunoscute despre adevăratul Hamnet și familia lui, dar câteva detalii - în special, numele - au fost modificate sau omise.

Majoritatea oamenilor o știu pe mamă cu numele "Anne", dar aceasta a fost numită "Agnes" în testamentul tatălui său, Richard Hathaway, ca urmare am hotărât să o numesc și eu așa. Unii cred că Joan Hathaway a fost mama lui Agnes, în timp ce alții susțin că a fost mama ei vitregă; sunt puține dovezi care să susțină sau să contrazică cele două teorii.

Singura mătușă paternă supraviețuitoare a lui Hamnet nu se numea Eliza, ci Joan (la fel ca sora cea mai mare, care a precedat-o); mi-am luat libertatea de a-i schimba numele, fiindcă numele identice, deși obișnuite în evidențele parohiei din vremea respectivă, pot fi derutante pentru cititorii unui roman.

Unii ghizi de la Shakespeare's Birthplace Trust mi-au spus că Hamnet, Judith și Susanna au crescut în casa bunicilor de pe Henley Street; alții au părut siguri că aceștia ar fi trăit în micuța proprietate alăturată. Oricum ar fi, cele două locuințe ar fi fost foarte apropiate, așa că am ales a doua variantă.

În fine, nu se știe de ce a murit Hamnet Shakespeare: este înregistrată înmormântarea lui, dar nu și cauza morții. Moartea Neagră sau "ciuma", așa cum era cunoscută la sfârșitul secolului al șaisprezecelea, nu este menționată niciodată de Shakespeare în piesele sau poemele sale. Mi-am pus mereu întrebări despre absența aceasta și posibila ei semnificație; romanul de față este doar rodul speculațiilor mele.

Women's Prize for Fiction, 2020

"Concluzia luminoasă a acestei cărți este că până și durerea cea mai profundă, căsnicia cea mai șubredă și inima cea mai sfâșiată își pot găsi alinarea și tămăduirea." (Geraldine Brooks)

"Povestea aceasta a unor oameni remarcabili care­-și pierd băiatul te va lăsa tremurând de durere, dar și plin de dragostea ce clădește o familie adevărată." (Emma Donoghue)

"După toate poveștile ce speculează pe seama vieții lui Shakespeare și despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-­i așază alături o femeie copleșitoare și memorabilă." (The Boston Globe)


Se întinde iar spre el, dar băiatul se ferește de mâna ei și se apropie de pat.
Împreună, îngenunchează lângă fată. Agnes o ia de mână.
- Are... aia, șoptește Hamnet, cu glas răgușit. Nu-i așa?

Agnes nu-l privește. Mintea lui este așa de ageră, așa de atentă la ceilalți, încât ea știe că Hamnet îi poate citi gândurile, ca pe niște cuvinte scrise pe o pagină. Așa că trebuie să și le țină pentru ea, cu capul plecat. Se uită cu băgare de seamă la vârful fiecărui deget să vadă dacă i s-a schimbat culoarea, dacă a apărut vreo urmă alungită de gri sau negru. Nimic. Fiecare deget este roz trandafiriu, fiecare unghie, transparentă, cu o semilună în partea de jos. Agnes îi cercetează picioarele, fiecare deget, oasele rotunde și fragile ale gleznelor.
- Are... ciumă, șoptește Hamnet. Nu-i așa? Mama? Nu-i așa? Asta crezi, nu?

Ea o strânge pe Judith de încheietură; pulsul este schimbător, crește și scade, încetinește, apoi o ia la galop. Privirea lui Agnes cade pe umflătura de pe gâtul lui Judith. De mărimea unui ou de găină, abia făcut. Întinde mâna și o atinge ușor, cu vârful degetului. Este umedă și apoasă, ca terenul mlăștinos. Îi desface rochia la gât și o lărgește. Mai sunt și alte ouă formate la subsuoară, unele mici, altele mari și hidoase, bulboase, pe care pielea pare că plesnește.

A mai văzut așa ceva; în oraș sau chiar în ținut, sunt puțini cei care nu au văzut așa ceva la un moment dat în viața lor. De asta se tem oamenii cel mai mult, asta speră cu toții să nu găsească niciodată pe corpurile lor sau pe ale celor dragi. Sunt atât de înrădăcinate în temerile tuturor, încât ei nu-i vine să creadă că le vede aievea, că nu sunt vreo plăsmuire sau vreo nălucă stârnite de imaginația ei.

Și totuși, iată-le. Umflături rotunde, care se ridică sub pielea fiicei sale.

Agnes pare că se rupe în două. O parte din ea icnește de teamă la vederea bubelor. Cealaltă parte aude icnetul, îl observă, îl reține: un icnet, foarte bine. În ochii primei Agnes apar lacrimi, iar inima ei bubuie surd în piept, un animal care se izbește de temnița oaselor. Cealaltă Agnes înregistrează semnele: bube, febră, somn adânc. Prima Agnes își sărută fiica pe frunte, pe obraji, în locul în care părul se întâlnește cu pielea tâmplei; cealaltă se gândește, o cataplasmă de miez de pâine, ceapă prăjită, lapte fiert și seu de oaie, un întăritor din măceșe, pudră de virnanț, limba-mielului și caprifoi.

Se ridică, străbate camera și coboară scările. Mișcările ei au ceva ciudat de familiar, aproape ușor de recunoscut. Lucrul de care i-a fost întotdeauna groază s-a întâmplat. A venit. Momentul de care s-a temut cel mai mult, evenimentul la care s-a gândit, a meditat, pe care l-a răsucit pe toate părțile, l-a repetat iar și iar în minte, în bezna nopților fără somn, în clipele de răgaz, de singurătate. Ciuma a ajuns în casa ei. Și-a lăsat urmele pe gâtul copilului ei.

Se aude spunându-i lui Hamnet să o cheme pe bunica, pe sora lui, da, s-au întors, sunt în bucătărie, du-te și zi-le să vină, du-te acum, da, fără întârziere. Apoi iat-o în fața rafturilor ei, căutând printre borcanele bine legate. Acolo are virnanț și scorțișoară și astea sunt bune să scadă fierbințeala, iar aici, rădăcină de rochița-rândunicii și cimbru.

Își coboară privirea. Rubarbă? Ține tulpina uscată în mână preț de o clipă. Da, rubarbă, să curețe stomacul, să alunge ciuma.

La auzul cuvântului, își dă seama că scoate un zgomot slab, ca scâncetul unui câine. Își sprijină capul de tencuiala peretelui. Se gândește: fiica mea. Se gândește: umflăturile alea. Se gândește: nu se poate așa ceva, nu îngădui, nu o să-i dau voie.

Apucă pisălogul și îl apasă cu putere în mojar, împrăștiind pudră, frunze și rădăcini pe masă.

Hamnet este afară, pe cărare, în curtea din spate și la ușa bucătăriei, unde bunica lui scotocește într-un butoiaș cu ceapă, iar slujnica stă lângă ea, cu șorțul întins, pregătită să primească orice va considera Mary de cuviință să arunce în el. Focul pocnește și trosnește în cămin, iar flăcările se întind în sus, să ademenească și să mângâie partea de jos a câtorva oale. Susanna stă lângă putineiul de unt, ținând toarta cu o mână fără vlagă.

Ea îl vede prima. Hamnet o privește; Susanna îi întoarce privirea, cu gura întredeschisă la vederea lui. Se încruntă, de parcă ar vrea să spună ceva, să-l certe pentru ceva. Apoi își îndreaptă capul spre bunica ei, care îi dă poruncă slujnicei să curețe cepele și să le toace mărunt. Căldura din încăpere este insuportabilă pentru Hamnet - o simte răsuflând către el, precum fumul de la porțile iadului. Aproape blochează pragul ușii, umplând spațiul, apăsând cu forța ei înspăimântătoare în pereți. Nu pricepe cum o îngăduie femeile. Își trece o mână peste frunte și marginile vederii sale par să tremure, iar el vede sau crede că vede, doar o clipă, o mie de lumânări în întuneric, cu flăcările lăsând șiroaie de ceară și pâlpâind, lumini himerice, lumânări ca niște spiriduși. Clipește și ele dispar; scena dinaintea sa este aceeași ca înainte. Bunica lui, slujnica, apoi cepele, sora lui, putineiul de unt, fazanul fără cap de pe masă, cu picioarele solzoase chircite cu țâfnă, de parcă pasărea n-ar vrea să le murdărească, chiar dacă e decapitată și moartă de-a dreptul.
- Bunico? zice Susanna cu glas șovăielnic, fără să-și ia ochii de la fratele ei.

Mai târziu, acest moment îi va reveni în minte Susannei, iar și iar, mai ales dimineața devreme, când se trezește. Cum stătea fratele ei acolo, în pragul ușii. Își va aduce aminte cum i s-a părut atunci, palid, ca lovit de trăsnet, deloc în apele lui, cu o tăietură sub sprânceană. Ar fi avut vreo însemnătate dacă i-ar fi pomenit de asta bunicii? Dacă i-ar fi atras atenția mamei sau bunicii asupra acestui lucru? Ar fi schimbat ceva? Nu va ști niciodată, pentru că tot ceea ce rostește în momentul de față este "Bunico?".

Mary tocmai îi spune slujnicei:
- Și vezi să nu o arzi iar, nici măcar la margini - imediat ce începe să se rumenească, ridici oala de pe foc, auzi?

Se întoarce, mai întâi spre nepoata ei, apoi, urmărind privirea Susannei, spre ușă și Hamnet.

Tresare, își duce mâna la inimă.
- Oh, exclamă ea. M-ai speriat. Ce faci acolo, băiete? Arăți ca o fantomă, cum stai așa.

Mary își va spune în zilele și săptămânile următoare că nu a rostit niciodată aceste cuvinte. N-ar fi putut să facă asta. Nu i-ar fi spus niciodată "fantomă", nu i-ar fi spus niciodată că felul în care arăta avea ceva înspăimântător, ceva nelalocul lui. Băiatul arăta bine. Ea nu a zis niciodată așa ceva.

Cu mâini tremurânde, Agnes varsă petalele și rădăcinile împrăștiate înapoi în mojar și începe să le toace, mâna răsucind, răsucind, încheieturile degetelor albindu-se, degetele strângând pisălogul de lemn. Tulpina uscată de rubarbă, virnanțul, scorțișoara sunt pisate la un loc, miresmele lor amestecându-se: cea dulce, cea înțepătoare și cea amară.

În timp ce pisează, numără în minte oamenii pe care i-a salvat amestecul acesta. A fost nevasta morarului, care delirase și își rupsese hainele. Chiar a doua zi după ce a băut două înghițituri din această poțiune, stătea în fund pe pat, cuminte ca un mielușel, sorbind supă. A fost nepotul moșierului din Snitterfield: Agnes fusese dusă acolo în toiul nopții, după ce moșierul trimisese după ea. Flăcăul se refăcuse cu poțiunea aceasta și o cataplasmă. Fierarul din Copton, fata bătrână din Bishopton. Toți se însănătoșiseră, nu-i așa? Nu este ceva cu neputință să se întâmple.

E atât de adâncită în gânduri, că tresare când cineva o atinge pe cot. Pisălogul îi cade dintre degete pe masă. Soacra ei, Mary, este lângă ea, cu obrajii roșii din pricina căldurii din bucătărie, cu mânecile suflecate, cu sprâncenele adunate într-o încruntătură.
- E adevărat? întreabă ea.

Agnes trage aer în piept, limba ei simțind gustul înțepător, întunecat, al scorțișoarei, pe cel acru al pudrei de rubarbă și, dându-și seama că s-ar putea să plângă dacă vorbește, încuviințează din cap.
- Are bube? Febră? E adevărat?

Agnes încuviințează din nou, cu o singură mișcare a capului. Fața lui Mary este încordată, ochii ei aruncă flăcări. S-ar putea crede că este furioasă, dar Agnes știe că nu e așa. Cele două femei se privesc și Agnes vede că Mary se gândește la fiica ei, Anne, care a murit de ciumă la vârsta de opt ani, plină de bube și cu trupul arzându-i, chinuit de febră, cu degetele negre și mirositoare putrezind. Știe toate astea pentru că Eliza i-a povestit odată, dar, de fapt, ea știa oricum. Agnes nu întoarce capul, nu-și abate privirea de la Mary, dar știe că mica Anne va fi acolo, în cameră, cu ele, lângă ușă, cu cearșaful răsucit prins peste umăr, cu gâtul umflat și înecându-se. Agnes se silește să întrupeze gândul, Anne, știm că ești aici, nu ești uitată. Cât de firav este, pentru Agnes, vălul dintre lumea lor și a ei. Pentru ea, cele două lumi sunt una și aceeași, se ating una de cealaltă, lăsând loc de trecere între ele. Nu o va lăsa pe Judith să treacă dincolo.

Mary mormăie un șir de cuvinte ca pentru sine, un soi de rugăciune, o implorare, apoi o trage pe Agnes spre ea. Atingerea ei este aproape dură, degetele strâng cotul lui Agnes, brațul ei apasă tare pe umărul lui Agnes. Fața lui Agnes e lipită de boneta lui Mary; îi simte mirosul de săpun, săpun făcut de ea - din cenușă, seu și boboci mici de lavandă - aude foșnetul părului de dedesubt. Înainte să închidă ochii, supunându-se îmbrățișării, îi vede pe Susanna și pe Hamnet intrând pe ușa din spate.

Apoi Mary îi dă drumul din strânsoare și se întoarce cu spatele, momentul dintre ele fiind gata, încheiat. Acum trece la treabă, își netezește șorțul, cercetează conținutul mojarului, se duce la cămin, zicând că o să facă ea focul, îl trimite pe Hamnet după lemne, repede, băiete, o să facem un foc mare pentru că nimic nu alungă febra mai bine decât un foc întețit. Face loc în fața căminului și Agnes știe că va aduce salteaua de paie; va aduce pături curate, va așterne un pat acolo, lângă foc, iar Judith va fi adusă în fața vâlvătăii.

Orice neînțelegeri ar avea Agnes și Mary - și au multe, bineînțeles, dat fiind că locuiesc atât de aproape una de alta, cu atâtea treburi de făcut, atâția copii, atâtea guri de hrănit, atâtea mese de pregătit, atâtea haine de spălat și de cârpit, bărbații de urmărit și judecat, alinat și îndrumat - toate dispar când vine vorba despre sarcini. Cele două pot să se chinuie, să se înțepe și să zgândărească una pe alta; pot să se certe, să se ciondănească și să ofteze; pot să arunce în troaca porcilor mâncarea gătită de cealaltă pentru că este prea sărată sau nu este măcinată destul de fin sau este prea condimentată; pot să ridice din sprânceană la cum a cârpit, cusut sau brodat cealaltă. Însă, în vremuri ca acestea, pot să lucreze împreună ca două mâini ale aceluiași om.

Uite. Agnes toarnă apă într-o tigaie și presară pudră peste ea. Mary dă la foale, luând lemnele de la Hamnet, trimițând-o pe Susanna alături să aducă cearșafuri din sipet. Acum aprinde lumânările, flăcările legănându-se și lungindu-se, răspândind cercuri de lumină în colțurile întunecate ale odăii. Agnes îi întinde tigaia lui Mary, care o așază să se încălzească la flăcări. Amândouă urcă scările acum, fără să se sfătuiască, iar Agnes știe că Mary o va întâmpina pe Judith cu chip zâmbitor, îi va spune câteva cuvinte de îmbărbătare, lipsite de îngrijorare. Împreună, o vor îngriji pe fată, vor ridica patul, îi vor da leacurile. Vor lua acest necaz în mâinile lor.