Splendidul mistreţ

Péter Demény (n. 1972) este scriitor, poet, traducător, publicist, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi redactor la revista literară Látó din Târgu-Mureş. A publicat de-a lungul timpului poezie, proză, eseuri, studii critice şi publicistică literară. Semnează traduceri în maghiară din Nichita Stănescu, Gabriel Liiceanu, Ştefan Bănulescu, Ioan Es. Pop, Ştefan Borbely, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu şi Eugen Uricaru. În limba română publică eseuri, articole şi versuri în Observator cultural, 22, Bucureştiul cultural, Ziarul de duminică, Apostrof, Teatrul azi, Corso şi pe platformele online LiterNet.ro şi Literomania. Katerina este domniţă şi, uneori, pasăre. În decorul crenelat al castelului părintesc - doar sugestie a unei vechi orânduiri feudale -, tatăl-margraf, mama şi curtenii arată cruzimea şi îngustimea de minte pe care oamenii le-au avut dintotdeauna. Dar Katerina caută o stare de graţie, iar setea ei de împlinire pare să se astâmpere numai când gustă din exuberanţa guvernantei Odile şi din îmbrăţişările unor iubiri profunde, însă răvăşitoare. Între Cerdacul Soarelui, tărâmul celei mai intense fericiri, şi Casa del Pasado, unde numai dâra de regret a mai rămas din voluptatea trăită cândva, se îngână ţipătul şi şoapta unei femei debordând de pasiune, lumină şi sfâşiere. În naraţiunea ei fluidă, cu textură de vis, de vrajă, de poem şi de amintire, se întrepătrund stări şi întâmplări de pretutindeni şi de nicăieri, ale oricui sau poate ale nimănui. Péter Demény scrie un poem în proză învăluit într-o atmosferă de basm, o confesiune în fraze-fluviu infuzată cu pasiune şi străbătută de luciditate.

"Péter Demény şi-a scris cea mai bună carte de proză." (Élet és Irodalom)

"Noul volum de proză al lui Péter Demény este de fapt povestirea, scrierea din perspectivă feminină a marii pasiuni în lipsa căreia supravieţuirea echivalează cu ruşinea." (Bárka)

"Cartea lui Péter Demény combină misticul şi sensibilitatea, creând astfel vocea inconfundabilă a romanului. Tematica ei, lumea cărţii în care ne afundăm este cumva străină de noi, dar în acelaşi timp ne intrigă ca orice lucru exotic. Stilul pare câteodată de factură barocă, ne aminteşte de caracterul stufos şi rapsodic al limbajului viu, dar trimiterile în toate direcţiile înconjoară cititorul, care ajungând la final simte că s-a distrat mai copios decât ar fi crezut când s-a izbit de tematică." (Várad)


Asta înseamnă pentru voi fericirea? Să miros duhorile unui bătrân? am strigat şi mi‑am luat zborul prin fereastră. Asta era unica posibilitate înainte de a mă constrânge la ceva cu care nu aveam nicio legătură, la fel cum m‑au obligat cândva la viaţa asta, când m‑am născut; era unica posibilitate, miraculoasă însă, m‑au şi admirat destul pentru ea şi, de ce aş nega, chiar că trebuie să fi fost uluitor, trebuie să fi fost uimitor cum, deşi om, dar pe jumătate pasăre deja, binecuvântată cu darul zborului, am ieşit pe fereastră şi acolo, cu ajutorul curenţilor de aer, mi s‑a despletit treptat părul minunat, ţinut mereu în strânsoarea cozilor în castel, deşi în realitate îşi dorea necontenit să scape din frâu, şi m‑am despletit şi eu, eul meu adevărat, pentru că întotdeauna am considerat că eul meu adevărat e această minunată pasăre aurie, cea care se poate bucura, deşi nu are niciun motiv de bucurie, poate fi liberă, deşi viaţa nu‑i altceva decât robie legată de glie, care îngăduie doar infima fericire a fâlfâitului de aripi; pluteam, pluteam spre cer, de parcă nici ca pasăre nu eram una, stol întreg, aşa cum nici ca om nu eram unul, iar astăzi am ajuns să cred că şi din pricina asta nu puteam fi fericită şi poate de aceea am avut parte de o fericire de alt fel, una cum nu pot resimţi cei în care nu locuieşte o pasăre.

În mine, de multă vreme deja, e o sfâşietoare, o imensă linişte.

Bietul meu Diego! De când nu te‑am văzut, nu mai zbor.

La început doar mă zbăteam, loveam aerul, deşi aş fi vrut să lovesc cerul, dacă tot nu puteam s‑ajung până la Dumnezeu, căci distanţa până la el e de nestrăbătut, nu există atâtea bătăi de aripi câte te‑ar putea duce până la el, deşi câteodată, ca şi acum, chiar că m‑aş fi aşezat măcar pe pervazul lui, dacă nu mi‑ar fi îngăduit să intru în cameră; dacă până la el nu‑i chip s‑ajung, măcar până la cer, imploram şi strigam, în sinea mea, desigur, şi puteam fi cu adevărat fericită dacă, precum regele de odinioară, care a pus să fie biciuită marea, puteam face acelaşi lucru cu cerul, deşi cu certitudine marea a tălăzuit în continuare de parcă nici nu i‑ar fi plesnit suprafaţa; mă zbăteam ca o muscă într‑un pahar, şi cu adevărat eram prinsă înăuntru, n‑aveam nici aer, mă simţeam de parcă aş fi fost într‑adevăr într‑un pahar imens, oricât de mare ar fi spaţiul interior, omul simte totuşi că se sufocă, îl apasă ceea ce nu există, care există prin faptul că lipseşte, care există cumva prin contururile sale, prin faptul că‑i zăreşti limitele; mă zbăteam şi mă zbăteam, şuieram ca pădurea în furtună, şi n‑a rămas copac neatins în mine, totul era mâzgos, fulgere îmi brăzdau noaptea, trosneau şi pocneau crengile, apa de pe frunze cădea cu stropi mari, animalele fugeau îngrozite; a venit apoi vremea liniştirii, furtuna se domolea treptat, poate am înţeles că nu se poate face nimic, pentru că cine vine pe lume, acela trebuie să trăiască în această lume, în acest pahar mizerabil, cu pereţi de sticlă, din care poţi privi în afară, dar n‑ai cum să ştii spre ce şi mai ales de ce, de ce, de ce, dacă tot nu poţi zbura afară din el.

Nefiresc e şi faptul - dar, în fond, nu‑i deloc nefiresc, ci mi‑e caracteristic, dar dacă ceea ce mi‑e caracteristic era numit până şi de părinţii mei ca fiind neobişnuit, dacă nu de‑a dreptul straniu! - deci e nefiresc că nu mi‑a fost niciodată teamă, deşi cetatea noastră, acest întunecat cuib de ciori, era aşezată la înălţimea de 2.973 de picioare pe Wunde, cum plin de mândrie le spunea tatăl meu tuturor, deşi puţin ruşinat oarecum faţă de cei cărora le spunea, de parcă mândria şi vulnerabilitatea n‑ar fi interdependente, deci nu mă temeam, nici prin cap nu‑mi trecea să mă tem, şi dacă cineva mi‑ar fi spus că ar trebui să mă tem, m‑aş fi uitat la el cu mirare, căci ce contează dacă sunt 1.000 de picioare, 500 sau 2.000, şi, de altfel, dacă cineva e menit zborului, cum să nu supravieţuiască prăbuşirii?

După această zbatere neliniştită, îngrozită, rebelă, a urmat un zbor domol, cu leneşe bătăi de aripi; nu neg, începea ca o resemnare, aş fi plâns, dacă o pasăre ar şti să plângă, aş fi zburat o vecie aşa!; dar nu, nu aşa, totuşi, a venit clipa liniştirii, inima nu mi se mai zvârcolea atât de sălbatic, ar fi vrut numai să se rupă, apoi nici măcar asta, am scăpat, definitiv, revenind cu totul acolo de unde mi‑am luat zborul, nu mai eram eu, ci pasărea aceea care puteam să fiu şi care sunt din ce în ce mai mult, deşi e şi asta împotriva mea, simt că voi înnebuni, aud şuierând aripile corbilor mei, dar ce să însemne acest împotrivă, cine spune că omul e om până nu i se întunecă mintea, oare nu tocmai această întunecare e adevărata ascuţime de minte, nu ştiu, ştiu doar că în clipa aceea, pe care o aştept cu prea multă nerăbdare ca să nu mă tem de ea, nu numai că le voi auzi aripile, dar vor încerca să mă şi ciupească cu pliscul, iar acest ceva care e important numai pentru mine, dar mai important decât orice, nu voi reuşi să‑l descriu, pentru că nu voi mai fi în starea aceea, când eram eu, care sunt acum, deşi cât de mult mi‑ar plăcea să nu fiu eu. Şi tocmai acest lucru îmi plăcea la zbor, că uitam atât de repede că trăiesc, într‑un ceas, două, deşi acolo, în apropierea cerului, în acel infinit inaccesibil, totul se schimbă, inclusiv timpul, să rămânem la ce am spus, am uitat repede că trăiesc o viaţă de om, croită de deciziile altora, o iluzie îngrădită de jur împrejur, în care minciuna e numită iubire, şi fac asta cu atâta ardoare, încât îl pot păcăli până şi pe cel care ştie ce minciună gogonată spun, deşi în cazul acesta nici n‑a fost vorba despre iubire, ci doar despre splendidul peţitor, care e pe placul părinţilor mei, deci e evident că va fi potrivit pentru mine, se punea zălog pe calea fericirii mele principele unei ţări îndepărtate, mică, dar independentă şi înfloritoare, de parcă eu aş fi jinduit la ţări independente şi înfloritoare în loc să‑mi doresc ca fiinţa care mă mângâie s‑o şi simt acolo, în locul acela, despre care nici nu ştiam că există, că se află în mine, în trupul acesta trecător şi schimbător, în această pasăre umană, ca să pot zbura, în sfârşit, nu numai de la vreo cruntă dezamăgire, ci şi de la cu totul altceva.

Omul acela era cu numai douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă decât mine, e formularea tatei, de parcă un cuvânt ţi‑ar putea reda speranţa de care te‑au deposedat pe veci, şi pentru nimic în lume n‑ar fi spus bărbat, pentru că atunci ar fi trebuit să se gândească, poate, că va trebui să‑i dau cuiva trupul meu, cuiva pe care nu l‑am văzut niciodată, care nu ne cunoaşte nici măcar limba şi care, după tot felul de ritualuri, va pătrunde în mine ca un proprietar de drept, nu‑l voi putea nici măcar refuza: o proprietate să nu se împotrivească, ci să se bucure că e apreciată. Am murmurat atunci lucruri de‑a dreptul groaznice în mine, în prima fază a zborului, i‑am blestemat pe tata şi pe mama care, dacă blestemul s-ar fi împlinit, ar fi murit mult mai repede decât altminteri, atunci n‑aş fi regretat dacă piereau, dar astăzi deja ştiu că din acelaşi motiv şi în aceeaşi măsură erau nevinovaţi şi vinovaţi: m‑au închis pe mine în lumea aceea prin ai cărei pereţi de sticlă ei nu puteau răzbate cu privirea, aşa că nici nu puteau avea habar că există o altă lume; iar cine nu vede nici nu vrea să vadă; am sperat, dar numai după primele zboruri, desigur, că‑mi vor observa zborurile şi astfel, chiar şi treptat, chiar şi nesfârşit de încet, vor înţelege totuşi că fata lor e altfel decât ei, şi dacă e altfel, atunci lumea aceea există, de acolo am venit în urmă cu douăzeci de ani, din lumea aceea diferită; dar nu aveam ce spera, când iubita mea guvernantă, Mademoiselle Odile, a murit, mi‑am luat şi atunci zborul din sala armelor, acolo mă duceau întotdeauna când în viaţa mea intervenea o răscruce, la moartea lui Odile şi deopotrivă moartea mea, pentru că nu puteam interpreta nicidecum altfel clipa aceea în care am aflat că voi fi mireasa principelui Nicolaus, mi‑au dat vestea şi mi‑am luat zborul pe fereastră ţiuind, nu mă interesa nimic, şi‑n nepăsarea asta, în fine, le semănam nefericiţilor mei părinţi.

Pe Odile am iubit‑o, pentru că era nebună, ca mine, umbla peste tot cu un evantai galben, nu‑i păsa de pădure, şi mai ales de oameni, căci pădurea tăcea, mai exact: vorbea cu totul altfel decât lumea, lumea aceea la care se refereau mereu mama şi părintele meu, ce o să zică lumea, ce vor spune oamenii, ce‑mi păsa mie cine ce va spune, când, în timp ce toată viaţa mea, exceptând o perioadă extrem de scurtă, se scurgea totuşi sub semnul acelor puncte de vedere cu care nu aveam nimic în comun, şi nici Odile nu avea, scălâmbă se împiedica în pădure, păsărică! striga fericită, ultima silabă o striga scurt şi înalt, niciodată n‑o părăsea dulcele ei franţuzism, şi asta îi stătea foarte bine, ferigă!, striga altădată, striga tot timpul, chicotea, chiuia de fericire, nici nu înţelegeam de ce‑i atât de fericită, poate pentru că eu nu puteam fi, Dumnezeu îi pedepseşte pe cei care aşteaptă ceva de la el, care se bazează pe el, nu‑i voie să te bazezi pe el, să aştepţi sau şi mai rău, să te aştepţi, pe el trebuie, pur şi simplu, să‑l înţelegi, şi nu doar atât, trebuie să accepţi ce ţi se întâmplă prin el, iar fericirea nu trebuie s‑o cauţi, ci s‑o întâlneşti în tine însuţi, iar Odile a găsit‑o, ştia să se bucure de orice, dar nici nu‑i bun acest ştia, nu exista în ea nimic preştiut, nicio intenţionalitate, plutea prin pădure cu micuţa pălărie albastră, se clătina pe picioare printre copaci de parcă nici n‑ar fi ştiut unde se află, dispărea câte‑o jumătate de oră, aproape muream de frică, atât de mult mă temeam pentru ea, apoi năvălea râzând şi ţipând sau mai degrabă apărea împleticită de undeva, pasărea presură!!! striga cu vitalitate, iar r‑urile erau atât de aristocrat franceze, deşi nu‑i păsa câtuşi de puţin de aristocraţi şi aristocraţia lor, cu nimeni n‑am râs mai mult de cele două figuri ridicole, care erau mama şi tata, odată şi‑a făcut apariţia din pădure gonind pe spinarea unui mistreţ, am încremenit de‑adevăratelea, colţii!!! mistreţului!!! a şuierat Odile, şi încă ceva, dar nu puteam auzi totul, niciodată n‑am mai văzut ca un animal sălbatic să fie atât de blând ca mistreţul acela, a ieşit tropotind din desiş, de parcă un trunchi de copac s‑ar fi prăvălit într‑o sală goală, şi totuşi i‑am văzut pe rât că nu vrea să rănească pe nimeni, iar pe Odile o adora de‑a dreptul, dar nici nu putea fi altfel, cine se poate bucura atât de mult de viaţă precum era în stare Odile, acela nu poate fi decât iubit, pentru că împarte dezinteresat speranţa.

A murit de ciumă, în marea epidemie de ciumă a tinereţii mele, minunatul ei chip de fată s‑a transformat într‑o imagine a suferinţei, trupul ei fericit s‑a umplut de bube, puţea, şi totuşi a rămas frumoasă şi fericită, radia de fericire, gemea de durere, era leoarcă de febră, iar când suferinţa îi îngăduia, mărinimoasă, să respire, nu striga decât Katerina! cu acele r‑uri graseiate disperant, cu acel accent înălţător, Katerina!, viaţa e frumoasă, pentru că va veni moartea! atât de acută şi scurtă a fost ultima silabă a morţii, încât mi‑a provocat ura veşnică, pentru că acum am şi văzut‑o, înşelând‑o şi eu astfel pe cea pe care am iubit‑o cel mai mult la vremea aceea.

Dar nu numai că înşelăm mereu, în toate împrejurările, căci o facem deja şi prin faptul că promitem lucruri pe care e imposibil să le împlinim, iubirea n‑a fost croită după viaţa şi pe măsura omului, dragostea şi mai puţin, crezi sincer când spui asta şi nu recunoşti că te afli în afara lumii, că pentru tine pe veci e cu totul altceva, pentru că nu te afli în timpul la care faci referire, astfel că e şi nu e adevărat ceea ce spui, dar nici celălalt nu‑i preocupat de această ambiguitate, pentru că nu există pe lume nimic mai inechivoc decât iubirea şi dragostea, te dăruieşti cuiva, te dăruieşti în totalitate, nu pregăteşti liste, nu cumpăneşti, nu‑ţi iei precauţii, te arunci cu capul înainte şi nu vrei să ieşi la suprafaţă, numai că tocmai viaţa te smulge afară, nu renunţă la datul ei, ţine la drepturile ei, la timpul ei crestat cu migală, metodic, la timpul acela care ucide viaţa însăşi.

Nu voi uita niciodată ziua în care a sosit Odile, ştiam că‑mi vine o guvernantă, mi‑au anunţat şi asta cu tot atâta stângăcie ca şi vestea privitoare la nefericitul meu soţ, Katerina, trebuie să ne gândim la educaţia ta, a spus tata cu chipul grav, de parcă s‑ar fi pregătit să mă îngroape, aproape că am izbucnit în râs, s‑au îngrijit şi până atunci până peste cap, naiba avea nevoie, eu sigur nu, rugăciune înainte de fiecare masă, smerită înclinare a capului la orice întâlnire, mulţumesc după fiecare fel la masă şi, fireşte, un mulţumesc şi mai ceremonios la sfârşitul mesei, trebuia să le mulţumesc că mi‑au fript puii de găină, cum spunea tata, care n‑a fript, bineînţeles, niciun pui de găină, nu făcea decât să vorbească despre operaţii, că am prăjit ştiuca, am fiert păstrăvul, că am pregătit buretele‑babei, că am înmuiat miez de franzelă albă în supa de pui, oare dumnezeul puilor de găină se bucură la auzul acestora, am întrebat odată cu faţa inocentă, dar al păstrăvilor şi al ştiucilor, am adăugat repede, înainte de a apuca să mă întrerupă, mama aproape că a leşinat, şi‑a împreunat mâinile pentru rugăciune, tata m‑a privit chiorâş şi mi‑a răspuns că vom afla dacă‑i invităm, până atunci e de‑ajuns să‑i mulţumim pentru tot acelui unic Dumnezeu pe care îl cunoaştem noi, dar eu nu cunoşteam niciunul, îl asediam zadarnic, nu mi‑a răspuns niciodată, nu mi s‑a arătat, sau nu l‑am văzut eu când ar fi trebuit? îmi spun că dacă nu m‑am întâlnit cu el înseamnă că l‑am căutat, ceea ce înseamnă că există, uneori cugetam şi eu într‑un fel asemănător şi multă vreme am sperat, dar acum, când aştern pe hârtie această autobiografie, nu mă mai amăgesc cu nimic.

Deci rugăciuni, mulţumiri, plecăciuni respectuoase, din astea se compunea educaţia mea, nu ştiu când se va înfiinţa instituţia care va interzice educaţia copiilor, sau o va constrânge măcar la cadrul cel mai restrâns, căci dacă îşi consacră viaţa educaţiei unii precum părinţii mei, atunci niciodată în viaţă nu vei afla ce este libertatea, eu am avut noroc cu mine însămi, dar şi cu Odile, iar mai târziu cu cel fără de care n‑aş fi simţit că am trăit, Odile a sosit la trei zile după anunţul făcut cu o mină sumbră de tatăl meu, o caleaşcă a adus‑o în cetate, m‑am dus în întâmpinarea ei împreună cu părinţii, George, servitorul cu origini engleze, a ajutat‑o să coboare, adică ar fi ajutat‑o dacă Odile n‑ar fi sărit jos şi n‑ar fi luat‑o la fugă cu pantofii ei roşii prin curte, bocceluţa ei galbenă plutea în vânt, s‑a uitat la cele şapte turnuri care îi făceau nemăsurat de mândri pe părinţii mei şi a izbucnit pe neaşteptate într‑un hohotit irepresibil, mama şi tata s‑au privit indignaţi, mult o să se mai roage pentru iertare, m‑am gândit obraznică, râturi, a spus Odile când a reuşit cumva să ia aer, astăzi deja ştiu că n‑a spus asta, dar atunci aşa s‑a auzit, cu un u deosebit de lung, cu r‑ul venind straniu la sfârşit, moale şi cochet, de ţinut minte pentru totdeauna, şi‑atunci deja ştiam că pe Odile nu se poate decât s‑o iubeşti, că o voi iubi pe Odile, şi cu atâta dragoste m‑am uitat la părinţii mei, încât s‑au prins unul de altul îngroziţi.

Îi denigrez, şi încă într‑un mod pe care mulţi îl simt cu siguranţă abject şi‑l condamnă dându‑şi ochii peste cap, dar atunci, când am fost constrânsă să mă despart de îndrăgostitul meu Diego, ori m‑a părăsit, sau viaţa ne‑a abandonat pe fiecare dintre noi, o, iubire, de ce eşti până şi gramatical atât de complicată?! m‑am întors fâlfâind totuşi acasă, un zbor scurt prin munţii aceia îndepărtaţi n‑ar fi fost de‑ajuns, această durere nu era, pur şi simplu, mai mare decât mine, această durere era mai mare şi decât viaţa mea, mai mare decât orice am trăit şi voi mai trăi, decât ce aş mai putea trăi, despre care vreau să dau socoteală în aceste amintiri, pentru care am început, de fapt, să scriu, numai că încă sunt prea slabă pentru asta, trupul e pregătit, dar sufletul încă e fără vlagă, nu puteam să fac nimic altceva după moartea lui Odile decât să ţin un jurnal, zborurile n‑ar fi reuşit să descarce toată tensiunea aceea care reprezenta viaţa mea, nebună printre oameni cenuşii, deposedată de unicul care era nebun ca şi mine, cu care vorbeam aceeaşi limbă, ne gândeam la acelaşi lucru, iar dacă nu, râdeam de acelaşi lucru la sfârşit, şi‑n plus, nici nu puteam să zbor tot timpul, căci zborul nu depindea numai de mine, ci mai degrabă de suferinţa aceea care‑mi dădea brusc aripi, în sensul cel mai strict al cuvântului, şi mă ridica între păsările cerului, însă lucrul acesta era cu totul sau aproape cu totul imprevizibil, şi tocmai de aceea, la vârsta de şaisprezece ani, a doua zi după moartea lui Odile, am început să ţin un jurnal, şi aceasta s‑a dovedit cea mai bună decizie a vieţii mele, şi iarăşi să nu se facă stană de piatră cel în mâna căruia va ajunge această confesiune, Diego n‑a fost alegerea mea, ci destinul meu, pe el viaţa mi l‑a scos în cale, nu eu mi l‑am ales, la fel cum şi zborul mi l‑a dăruit cerul, jurnal însă eu am început să scriu, eu m‑am gândit că nu există altă cale, aceasta e unica mea şansă de a nu înnebuni sau, ce‑i şi mai rău, de a nu fi precum părinţii mei, aceşti doi corbi bine-crescuţi, care au aripi numai ca să li se lipească de trup; când m‑am aşezat prima oară la masă, m‑am gândit, iată teribila hârtie albă, goală, pe care trebuie să scriu, a trecut mai bine de un ceas, dar după aceea se umpleau spaţiile de parcă toată viaţa n‑aş fi făcut decât asta, iar eu mă gândeam, când luam câte o pauză, cât de multe se află înlăuntru, omul nici nu bănuieşte câte pulsează în sufletul său, şi‑mi amintesc că aproape de fiecare dată când scriam în jurnal mi‑a trecut prin minte întrebarea, oare ce consistenţă are sufletul?