Zâtul

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia.

Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus volumul de povestiri Lumi eterice (2019).
Peisajul magic al basmelor ruseşti şi realităţile luptei pentru supravieţuire constituie fundalul căutării de sine şi al aventurilor tânărului Benedikt, într-o lume postapocaliptică, în care un regim totalitar a preluat puterea.

Moscova se află într-o nouă Epocă de Piatră, unde birocraţia şi tirania sunt regulile fundamentale cărora trebuie să se supună oricine ţine la viaţa lui. Benedikt lucrează ca scrib, copiind manuscrise atribuite unui singur om - dictatorul aflat la putere -, singurul care are voie să scrie cărţi şi care are acces la operele clasicilor, considerate periculoase pentru oamenii de rând. Astfel, sistemul totalitar pune ghearele pe artă, o transformă în capital şi face ca în numele ei să se comită crime. În acest context, Benedikt descoperă plăcerea lecturii şi ajunge să ucidă pentru a mai citi o Carte şi pentru a avea acces la un trai mai bun, dobândit prin căsătoria cu fiica unuia dintre oamenii puternici ai statului.

Dar toate acestea până când? Care este preţul care trebuie plătit pentru artă? Unde începe şi unde se termină libertatea atunci când ai acces la Carte? Cum arată puterea atunci când unitatea ei de măsură este arta? Tatiana Tolstaia dă glas acestor întrebări în Zâtul şi ghidează cititorul spre răspunsurile posibile, pe care să le găsească, însă, de unul singur.

"O capodoperă postmodernă de talia Sufletelor moarte, de Gogol, şi a Focului palid, de Nabokov." (The Times Literary Supplement)

"Zâtul are câte ceva din toate: este deopotrivă brutal şi generos, particular şi universal, sumbru şi ilar, clasic şi absolut inedit." (Jonathan Safran Foer)

"Tragic şi amuzant, tulburător şi plin de speranţă, Zâtul este un excepţional şi temerar portret al Rusiei, o naţiune ce poartă blestemul conducătorilor săi şi binecuvântarea literaturii. Tatiana Tolstaia este una dintre aceste binecuvântări." (Gary Shteyngart)

"Vitalitatea explozivă a imaginaţiei şi luciditatea debordantă o plasează pe Tatiana Tolstaia pe acea unică descendenţă de autori satirici şi suprarealişti care se întinde de la Gogol până la Bulgakov." (The New York Times Book Review)


Pe şapte coline se întinde orăşelul Fiodor‑Kuzminsk, înconjurat de câmpii nemărginite, de pământuri neştiute. La nord sunt păduri dese, cu arbori doborâţi de furtună, cu ramurile atât de împletite între ele, că n‑ai cum să treci; tufele spinoase ţi se agaţă de haine, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî‑hîîîî! Zî‑hî‑hîîîîî! Nu‑l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii - hârşti! - şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi, nici ochii nu‑i mai sunt la fel şi merge la întâmplare, fără să ştie încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii, cu mâinile întinse, mişcându‑şi degetele: dorm, dar în acelaşi timp merg. Oamenii îl iau şi‑l duc în izbă şi, din când în când, ca să se distreze, îi pun în faţă un blid gol, îi vâră o lingură în mână şi îi spun: mănâncă; şi el se face că mănâncă din blidul gol, râcâie cu lingura în el şi bagă lingura în gură şi mestecă, apoi se face că şterge blidul cu o bucată de pâine, deşi n‑are nicio bucată de pâine în mână; amicii, bineînţeles, se tăvălesc pe jos de râs. Ăsta nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să‑i arăţi. Ei, şi dacă nevesti‑sii ori maică‑sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu‑i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare.

Asta face zâtul.

Nici în vest nu e bine să te duci. Există un fel de drum într‑acolo - nu se prea vede, e mai degrabă o potecă. Mergi ce mergi, până când orăşelul dispare la orizont, dinspre câmp se simte o adiere dulce, totul e bine, totul e frumos şi deodată, se zice, tresari. Şi te opreşti. Şi te întrebi: încotro mă duc? Ce‑mi trebuie mie? Ce n‑am văzut acolo? E ceva mai bine acolo? Şi te apucă jalea! Îţi zici: în spate e izba mea şi nevestica, probabil, plânge şi se uită în zare cu mâna streaşină la ochi; prin curte aleargă păsările, şi ele îmi duc dorul; în izbă soba‑i caldă, şoriceii ies la plimbare, patul e moale... Şi parcă un viermoloi ţi‑ar tot roade inima... Scuipi şi porneşti înapoi. Câteodată o iei la fugă. Şi când îţi vezi în depărtare oalele atârnate pe uluci, îţi ţâşnesc lacrimile. Zău, pân' la un kilometru ţâşnesc! Fără exagerare!

La sud nu se poate. Acolo sunt ceceni. Mai întâi numai stepă, stepă şi iar stepă, cât vezi cu ochii, iar dincolo de stepă, cecenii. În mijlocul orăşelului e un turn de veghe cu patru ferestre, şi pe toate patru privesc ostaşi de gardă. Pândesc cecenii. Sigur, nu atât se uită, cât fumează ţigări de stuf şi joacă paie. Unul ia în pumn patru paie: trei lungi, unul scurt. Cine îl trage pe cel scurt primeşte o castană în cap. Dar se întâmplă să se mai uite şi pe fereastră. Dacă văd ceceni, au poruncă să strige: "Cecenii! Cecenii!" Şi atunci oamenii ies în fugă din toate aşezările şi încep să bată cu beţe în oale, ca să‑i sperie pe ceceni. Şi cecenii se îndepărtează.

Odată, dinspre sud a apărut o pereche: un bătrân şi o bătrână. Batem noi în oale, tropăim, strigăm; cecenii nimic, ei se tot uitau în jur. Noi însă - ăia mai curajoşi - le‑am ieşit înainte cu furci, cu fusuri, care cu ce puteam. Să vedem, adică, cine sunt şi ce vor.
- Noi, guguştiucilor, suntem din sud. De două săptămâni mergem, nu mai putem de oboseală. Am venit să vindem piei tăbăcite, poate aveţi şi voi ceva de dat la schimb.

De unde să avem! Noi mâncăm şoareci. "Şoarecii - sprijinul nostru", aşa ne învaţă Fiodor Kuzmici, slăvit fie‑i numele. Dar oamenii la noi sunt milostivi, au adunat de prin case ce‑au putut şi le‑au dat cecenilor în schimbul pieilor, lăsându‑i să plece cu Dumnezeu. După aceea s‑a vorbit mult despre ei: toţi îşi aminteau cum erau, ce poveşti spuneau, cum s‑a făcut că veniseră la noi.

De arătat, arătau ca noi, nimic ieşit din comun: bătrânul era cărunt, bătrâna cu basma, ochi albaştri şi corniţe pe cap. Şi spuneau poveşti lungi şi triste: deşi pe vremea aceea Benedikt era mic şi prostuţ, asculta cu urechile ciulite.

Cică ar fi la sud o mare azurie, şi pe marea asta o insulă, şi pe insulă un turn, şi în turnul ăsta se află un cuptor de aur. Pe cuptor stă întinsă o fată cu părul lung - un fir de aur, unul de argint, unul de aur, altul de argint. Îşi împleteşte şi‑şi tot împleteşte cosiţa şi, când o termina de împletit, atunci o fi sfârşitul lumii.

Ai noştri ascultă, ascultă, şi‑apoi zic:
- Da' ce‑i aia "aur" şi ce‑i aia "argint"?

Şi ei:
- Aurul e un fel de foc, iar argintul e ca lumina lunii sau, de exemplu, ca foculeandrii când se aprind.

Şi ai noştri:
- A, e clar. Dar mai povestiţi.

Şi cecenii:
- E un râu mare, pe jos ajungi în trei ani. În râul ăsta trăieşte un peşte cu aripioară albastră. Vorbeşte cu glas omenesc, plânge şi râde şi tot înoată încolo şi‑ncoace prin râu. Dacă vine dintr‑o parte şi începe să râdă, zările dansează, pe cer apare soarele, începe o nouă zi. Dacă o ia înapoi, plânge, aduce după el întunericul şi târăşte luna de coadă, iar stelele îi sunt solzi.

Ai noştri:
- Da' n‑aţi auzit cumva de ce e ba iarnă, ba vară?

Şi bătrâna zice:
- N‑am auzit, guguştiucilor, de ce să vă mint, n‑am auzit. E drept, poţi să te întrebi: de ce‑i nevoie de iarnă când vara‑i mai dulce? Pentru păcatele noastre, pasămite.

Dar bătrânul dă din cap:
- Nu, cică în natură pentru toate există explicaţie. Mi‑a lămurit mie asta odată un trecător. La nord e un copac care creşte până la nori. E negru şi noduros, dar are nişte floricele albe, mărunte‑mărunţele ca nişte firicele de praf. În copacul ăsta locuieşte gerul, bătrân, bătrân, cu barba îndesată în chimir. Ei, şi cu iarna uite cum e: când păsările se adună şi o pornesc spre sud, atunci gerul se apucă de treabă: începe să sară din cracă în cracă, bătând din palme şi strigând: du‑du‑du, du‑du‑du! Şi pe urmă fluieră: fiiiuuuuu! Şi atunci se ridică vântul şi ninge peste noi cu floricelele alea albe: asta‑i zăpada. Şi voi mai întrebaţi de ce e iarnă.

Şi guguştiucii noştri zic:
- Da, asta‑i drept. Ei, aşa trebuie să fie. Da' matale, moşule, nu ţi‑e teamă să umbli pe drumuri? Cum e noaptea? N‑ai întâlnit vreun duh al pădurii?
- Ei, ba am întâlnit! răspunde cecenul. L‑am văzut foarte de‑aproape, uite, ca pe voi acuma. Ascultaţi la mine. Băbuţei mele i s‑a făcut poftă să mănânce foculeandri. Nu şi nu, că să‑i aduc. Şi‑n anul acela foculeandrii erau copţi, dulci, moi. Şi m‑am dus. Singur.
- Cum singur? întreabă ai noştri uluiţi.
- Uite‑aşa! se făleşte străinul. Ei, şi ascultaţi mai departe. Merg eu de unul singur, merg şi începe să se întunece. Nu chiar de tot, aşa, un pic, se făcuse mai cenuşiu. Merg eu pe vârfuri, să nu sperii foculeandrii, şi deodată: şu‑şu‑şu! Ce să fie? Mă uit, nimeni. Iar merg. Şi iar: şu‑şu‑şu. Parcă ar fi umblat cineva cu mâinile prin frunziş. Mă uit, tot nimeni. Mai fac un pas. Şi deodată, mă trezesc cu el în faţă. Adineauri nu era nimeni şi‑acuma, uite‑l. La niciun braţ distanţă. De mare, nu‑i prea mare. Să‑mi fi tot ajuns până la brâu, sau poate pân' la piept. Parcă ar fi fost făcut din fân şi avea nişte ochi roşii ca focul, iar la picioare avea palme. Şi bătea cu palmele alea în pământ şi cânta: tap‑tap, tap‑tap, tap‑tap... Doamne, şi unde n‑am luat‑o la fugă!... Nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Şi uite‑aşa a rămas băbuţa mea fără foculeandri.

Copiii care ascultau au întrebat:
- Povesteşte‑ne, moşule, ce necuraţi ai mai văzut prin pădure?

I‑au turnat bătrânului nişte cvas de ouă şi el a început:
- Eram tânăr pe‑atunci, cu sângele fierbinte. Nu mă temeam de nimic. Am înfăşurat de trei ori un curmei în jurul unor buşteni şi le‑am dat drumul pe apă - şi la noi râul e repede, larg -, m‑am aşezat pe ei şi am plutit. Adevărat vă spun! Femeile pe mal au început să alerge, să strige, să urle, cum era de aşteptat. Unde s‑au mai văzut oameni plutind pe râu? În zilele noastre, aud că se scobesc buştenii şi li se dă drumul pe apă. Dacă n‑o fi cumva minciună, bineînţeles.
- Nu‑i minciună, nu‑i minciună! Asta a inventat‑o Fiodor Kuzmici al nostru, slăvit fie‑i numele! strigă ai noştri şi Benedikt mai tare ca toţi.
- Fiodor Kuzmici ori ba, noi nu ştim. Nu suntem oameni cu carte. Nu despre asta‑i vorba. Cum vă spuneam, nu mă temeam de nimic. Nici de rusalce, nici de bulbucii de apă, nici de creaturile care trăiesc pe sub pietre. Ba chiar am prins un peşte colţ‑învârtejit într‑o vadră.
- Ei, asta‑i chiar..., zic ai noştri. Hai, moşule, că născoceşti.
- Zău că nu vă mint! Uite, vă spune şi baba mea!
- Aşa‑i, zice bătrâna. Aşa a fost. Şi ce l‑am mai certat! Mi‑a stricat vadra, a trebuit s‑o pun pe foc! Şi până să scobeşti una nouă, s‑o dai cu smoală, s‑o usuci de trei ori, s‑o afumi cu ruginţ, s‑o freci cu nisip albastru, doar că nu mi‑am rupt mâinile de cât m‑am spetit. Şi lui îi ardea de făloşenie! După aia tot satul venea să‑l vadă. Unora le era şi frică.
- Cum să nu le fie, zic ai noştri.

Bătrânul arăta mulţumit.
- Păi cred că eram singurul, se laudă el. Să vezi aşa de aproape peştele colţ‑învârtejit - ca pe voi acuma, de pildă - şi să rămâi în viaţă! Nu‑i puţin lucru! Eram un voinic. Puternic tare! Şi cum mai strigam! De se spărgeau geamurile. Şi ce de ruginţ puteam să beau dintr‑odată! Un butoi întreg goleam.

Şi mama lui Benedikt, care şedea şi ea acolo, strânge din buze şi zice:
- Dar aţi avut şi un folos concret de la forţa dumneavoastră?

Ceva folositor pentru obşte, pentru comuna dumneavoastră, aţi făcut?

Bătrânul s‑a supărat.
- Eu, drăguţo, în anii tinereţii mele, puteam să sar într‑un picior ca de‑aci pân' la deluşorul ăla! Ce folos! Îţi spun eu, câteodată dădeam un strigăt şi cădeau paiele de pe acoperiş. La noi toţi sunt aşa. Neam de voinici. Uite, să vă spună şi baba mea: dacă fac o bătătură ori o băşică, e cât pumnul de mare. Nu glumesc. Îţi spun eu, am avut nişte coşuri uite‑atâta. Uite‑atâta. Şi mata vorbeşti. Dacă vrei să ştii, când se scărpina în cap tătuca, scutura mătreaţă ca la o jumătate de vadră.
- Ei, ajunge! murmură ai noştri. Ne‑ai promis că ne spui de necuraţi, moşule.

Dar moşului, pasămite, nu‑i ardea de glumă.
- Nu vă mai spun nimic. Ai venit să asculţi, atunci ascultă! Nu te tot vârî. Că‑mi pierd şirul.
Asta pesemne‑i dintre Foşti, o văd după grai.
- Aşa‑i, zic ai noştri, uitându‑se pieziş la mama lui Benedikt. E dintre Foşti... Hai, moşule, zi.

A mai povestit cecenul despre grozăviile pădurii, despre cum să deosebeşti cărările: care sunt de‑adevăratelea şi care‑s doar beznă, abur verde, câlţi de iarbă, vrăjitorie şi miracol, enumerând toate semnele; despre cum cântă rusalca în zori, cum se rostogolesc cântecele ei de apă: mai întâi nişte sunete joase, adânci - î,î,î,î,î, apoi mai sus - ouaaa, ouaaa şi‑atunci să te ţii, să caşti ochii, altfel te trage în râu, iar când cântecul devine ţiuit - iiiiih! iiih! - atunci ia‑o la fugă, băiete, şi nu te mai uita înapoi. A povestit despre curmeiul fermecat şi cum trebuie să te fereşti de el; despre Rât, care apucă oamenii de picioare; şi despre cum să găseşti cel mai bun ruginţ.

Aici s‑a iţit Benedikt:
- Moşule, dar zâtul l‑ai văzut...?

Toţi s‑au uitat la el ca la un prost. Au tăcut. Nimeni nu i‑a răspuns nimic.

L‑au petrecut pe bătrânul fără de frică şi peste sat s‑a lăsat din nou liniştea. Au întărit paza, dar din sud n‑a mai venit nimeni la noi.

Nu, noi toţi mergem mai mult spre răsărit când ieşim din sat. Acolo sunt păduri luminoase, iarbă multă, lucioasă. În iarbă sunt floricele delicate, azurii: dacă le rupi, le speli, le baţi şi le împleteşti, poţi să torci fire şi să ţeşi pânză din ele. Mămuca, răposata, nu se pricepea deloc la meşteşugul ăsta, toate i se încurcau în mâini. Dacă răsucea firul, plângea, dacă ţesea pânze, le uda cu lacrimi. Se zice că înainte de Prăpăd totul era altfel. Cică te duceai la mogozin - luai ce doreai şi, dacă nu‑ţi plăcea, strâmbai din nas, nu ca acum. Mogozinul ăsta al lor era ca un fel de Depozit, numai că acolo erau mai multe lucruri şi nu se dădeau doar în zilele de Depozit, ci stăteau uşile deschise în fiecare zi.

Parcă nu‑ţi vine să crezi. Cum adică, fiecare venea, lua şi pleca? Şi nu tăbărau gărzile pe el? Păi dacă ne lasă înăuntru, noi facem praf totul. Şi câţi oameni călcăm în picioare? Că şi la Depozit când te duci, îţi roteşti ochii în toate părţile: cine ce a primit, cât, şi eu de ce nu? Da' şi de uitat ne uităm în zadar: mai mult decât ţi se cuvine nu capeţi. Şi nu te uita prea mult la norocul altuia: odată te înşfacă de ceafă Muncitorii Depozitului. Ai primit, cică, ce‑i al tău, acuma şterge‑o! Altfel, îţi luăm înapoi şi ce ţi se cuvine.

Şi ieşi din Depozit cu coşul, te grăbeşti să ajungi la tine în izbă şi tot pipăi prin coş: sunt toate acolo? N‑or fi uitat ceva? Sau s‑o fi strecurat careva prin spate, pe ulicioară, şi o fi şterpelit ceva?

Se întâmplă. Odată, a ieşit mămuca de la Depozit, îi dăduseră pene de corb. Pentru perne. Şi astea‑s uşoare, le duci şi nici nu simţi. A ajuns acasă, a desfăcut pânza şi ce să vezi? Nici urmă de pene, şi‑n locul lor - scârnă. Mămuca a izbucnit în lacrimi, dar tata râdea în hohote. Ce şuţ glumeţ, n‑a ajuns c‑a furat, i‑a mai ars şi de şotii, şi încă unele cu tâlc: uite, adică, atâta preţuiesc penele tale. Poftim!

Au apărut penele, la vecin. Tata îl tot trăgea de limbă: de unde le‑ai luat? De la târg. Ce‑ai dat pe ele? Pâslari. De la cine le‑ai luat? Vecinul a început să se încurce: ba că una, ba că alta, ba că a băut prea mult ruginţ, ce să‑i mai faci! A lăsat‑o baltă.

Dar ce se dă la Depozit? Obişnuitul salam din carne de şoarece, seu de şoarece, făină de neghină, pene din acelea, pâslari, bineînţeles, furci, pânză de saci, vase din piatră - tot felul de lucruri. Altădată ţi se pun în coş foculeandri răscopţi - s‑au stricat pe undeva, aşa că se dau degeaba. Dacă vrei foculeandri buni, trebuie să‑ţi faci rost singur.

Chiar la marginea dinspre răsărit a orăşelului, încep nişte păduri de spiripini. Spiripinul este cel mai bun copac. Are tulpina deschisă la culoare, netedă, mustind de răşină, frunzele sunt frumos tăiate, în formă de labe, cu nervuri, şi emană un miros sănătos, într‑un cuvânt - spiripin! Are conuri mari cât un cap de om, iar seminţele se mănâncă! Dacă le moi înainte, bineînţeles. Altfel nu‑s de pus în gură. În cei mai bătrâni spiripini, în adâncul pădurii, cresc foculeandrii. O delicatesă: dulci, rotunzi, moi. Foculeandrul copt e de mărimea unui ochi de om. Noaptea, foculeandrii strălucesc cu o lumină argintie, de parcă luna şi‑ar strecura razele printre frunze; ziua nici nu‑i observi. Oamenii se duc în pădure pe lumină, iar când se întunecă, toţi se iau de mâini şi merg în lanţ, să nu se piardă. Şi ca foculeandrul să nu‑şi dea seama că sunt oameni prin preajmă. De cules, trebuie să‑i culegi repede, altfel se sperie şi încep să ţipe. Şi îi avertizează şi pe ceilalţi, şi brusc se sting toţi. Sigur, poţi să‑i culegi şi pe pipăite. Dar nu face nimeni aşa ceva. Şi cum să‑i deosebeşti de cei falşi? Cei falşi, când se aprind, parcă ar ieşi un foc roşu din ei. Uite, cu de‑ăştia falşi s‑a otrăvit mămuca la vremea ei. Altfel, ar mai trăi şi‑acuma.

Două sute treizeci şi trei de ani a trăit mămuca pe lumea asta. Şi n‑a îmbătrânit. Când i‑au închis ochii, era rumenă în obraji şi cu părul negru‑negru. Aşa stau lucrurile: cine n‑a crăpat la Prăpăd, pe urmă n‑a mai îmbătrânit. Asta era Urmarea. Ca şi cum ar fi înţepenit ceva în ei. Dar pe ăştia îi puteai număra pe degete. Toţi sunt în pământul umed: care sfâşiaţi de zât, care otrăviţi cu iepuri, mămuca, uite, cu foculeandri...

Iar cei care s‑au născut după Prăpăd au altfel de Urmări, care mai de care. Unii parcă au mâinile înmuiate în făină verde, alţii parcă s‑au tăvălit în neghină, alţii au branhii; mai sunt şi unii cu creastă de cocoş şi cine ştie ce altele. Se întâmplă şi să nu fie niciun fel de Urmări, decât poate că, la bătrâneţe, le iese un coş în ochi, sau le creşte din părţile intime o barbă până la genunchi. Sau li se lungesc nările până la genunchi.

Benedikt o descosea uneori pe mămuca: pân' la urmă, de ce a fost Explozia? Ea însă nu prea ştia. Se pare că oamenii s‑au jucat şi s‑au jucat cam tare cu armile.
- N‑am apucat nici au! să zicem, povestea ea şi plângea. Înainte, zicea, trăiam mai bine.

Iar tata - el era născut după Prăpăd - se burzuluia la ea:
- Nu‑i mai tot da cu înainte şi iar înainte! Cum trăim, trăim! Nu‑i în puterea noastră să judecăm!

Şi mămuca:
- Mojicule! Primitivule! Necioplitule!

El o apuca de păr. Ea urla, chema vecinii, dar vecinii nici pâs: aşa se cuvine, îşi educă omul muierea. Nu‑i treaba noastră. Bătaia e ruptă din rai. De ce se înfuria el pe ea? Păi ea tot tânără, tot tânără şi el deja o lua în jos; începea să şchioapete de un picior şi zicea că vede totul ca printr‑o apă întunecată.

Zicea mămuca:
- Să nu‑ndrăzneşti nici cu un deget să mă atingi! Am iducaţie universitantă!
- Îţi dau eu iducaţie! Te bat de scot untul din tine! I‑ai dat băiatului nume de câine, de‑l râde tot satul!

Şi o ţinea aşa cu ocările, cu sfada, până nu‑i era barba plină de bale nu se potolea. Era aspru moşneagul. Obosea lătrând; golea un ulcior întreg de mied şi bea până uita de sine. Şi mămuca îşi netezea părul, îşi dregea glasul, îl lua pe Benedikt de mână şi îl ducea pe dealul cel înalt de lângă râu; acolo, după cum el ştia deja, locuise ea pe vremuri, înainte de Prăpăd. Acolo fusese izba cu cinci caturi a mămucăi şi ea povestea că erau şi palate mai înalte, de nu le puteai număra caturile pe degete; ce să faci: să‑ţi dai jos pâslarii şi să numeri şi pe degetele de la picioare? Pe‑atunci, Benedikt abia învăţa să numere. Era încă prea devreme pentru el să socotească folosind pietricelele. Iar acuma, cică Fiodor Kuzmici, slăvit fie‑i numele, a inventat beţişoarele de numărat. Se zice că se găuresc bucăţele de lemn, se trece un beţişor prin ele şi apoi se plimbă de la dreapta la stânga şi înapoi. Şi aşa, se zice, socoteala merge atât de repede, să te ţii! Numai să nu îndrăzneşti să faci singur o numărătoare de‑asta, dar cui îi trebuie - vii la bazar în zi de târg, plăteşti cât ţi se cere, în pânză de sac sau în şoareci, şi socoteşti cât îţi pofteşte inima. Aşa se spune; o fi adevărat, n‑o fi, cine ştie?

Ei, şi ajungea mămuca pe deal, se aşeza pe pietriş şi plângea de se rupea, cu lacrimi amare, ba amintindu‑şi de prietenele ei, fete frumoase, ba visând la mogozinele alea. Şi povestea că toate străzile erau acoperite cu osfalt. Asta era un fel de unsoare tare, neagră, de călcai pe ea şi nu se fărâma. Iar dacă era vreme de vară, mămuca şedea şi se tânguia, iar Benedikt se juca în colb, făcând turtiţe din ţărână ori rupând galbine şi înfigându‑le în pământ de parcă ar fi ridicat un gard. Şi de jur împrejur era o vale deschisă: dealuri şi pâraie, un vânticel cald ce mişca uşor iarba, iar pe cer soarele ce se legăna ca o pâiniţă peste câmpii, peste păduri, către Munţii Albaştri.

Oraşul nostru, leagănul nostru drag, se numeşte Fiodor‑Kuzminsk, iar înainte, zicea mămuca, se numea Ivan‑Porfirinsk şi mai înainte Serghei‑Sergheinsk şi mai demult numele lui era Depozitele Sudului, iar la început de tot a fost Moscova.