Şcoala din Topeka

Ben Lerner (n. 1979) este prozator, poet, eseist şi critic literar, finalist al Pulitzer Prize, National Book Award şi al National Book Critics Circle Award. În 2011 a câştigat Preis der Stadt Münster für Internationale Poesie, fiind primul poet american laureat al acestui premiu. A publicat patru volume de poezie, un volum de eseuri şi trei romane, iar în prezent predă literatură engleză la Brooklyn College.
*
Roman finalist al Pulitzer Prize 2020, National Book Critics Circle Award şi câştigător al Los Angeles Times Book Prize.

Alternând cu repeziciune perspectivele şi planurile temporale, Şcoala din Topeka spune povestea unei familii, cu punctele forte şi luptele din interiorul ei: împăcarea lui Jane cu amintirea unui tată abuziv, adulterele compulsive ale lui Jonathan, provocarea de a creşte un fiu în plină cultură a masculinităţii toxice. Romanul lui Ben Lerner este, de asemenea, o cutremurătoare preistorie a prezentului: el urmăreşte degradarea graduală a discursului public, naşterea trollilor şi tiranilor noii drepte, continua criză identitară a rasei albe.

"Dacă mai putem vorbi despre un viitor, cred că viitorul romanului se află aici, în Şcoala din Topeka." (Sally Rooney)

"Ben Lerner a redefinit condiţia scriitorului american din prezent, arătând cum o familie se poate împăca cu propriul trecut. La el, planul personal şi cel politic se împletesc cu măiestrie. Şcoala din Topeka este un roman curajos, furios şi, nu în ultimul rând, o operă închinată iubirii." (Ocean Vuong)

"Ben Lerner este un romancier sclipitor, căruia nu îi este frică să transforme romanul în ceva cu totul nou... E unul dintre scriitorii mei contemporani preferaţi." (Rachel Kushner)

"Şcoala din Topeka a ridicat foarte sus ştacheta prozei americane contemporane." (The New York Times Book Review)


Darren şi-a imaginat cum sparge oglinda cu scaunul lui metalic. Ştia de la televizor că în întunericul din spatele acesteia s-ar fi putut afla oameni care îl urmăresc. I se părea că simte pe faţă apăsarea privirii lor. Cu încetinitorul, o ploaie de sticlă, prezenţa lor dezvăluită. Darren a pus pauză, a derulat, s-a uitat din nou la cioburi cum cad. Bărbatul cu mustaţă neagră îl tot întreba dacă nu doreşte ceva de băut, aşa că în cele din urmă Darren a răspuns "apă fierbinte".

Bărbatul a plecat să aducă băutura, iar celălalt bărbat, care nu purta mustaţă, l-a întrebat pe Darren dacă mai rezistă. Simte-te liber să-ţi întinzi picioarele.

Darren stătea nemişcat. Bărbatul cu mustaţă s-a întors cu paharul aburind, din carton, şi cu o mână de paie roşii, alături de mai multe pliculeţe: Nescafé, Lipton, Sweet'n Low. Alege-ţi otrava, a spus el, însă Darren ştia că e o glumă; nu l-ar fi otrăvit.

Pe perete se afla un afiş: CUNOAŞTE-ŢI DREPTURILE, apoi urma un text tipărit cu litere mici, pe care Darren nu-l putea distinge. Altfel, nu exista nimic altceva la care te-ai fi putut holba în vreme ce bărbatul fără mustaţă continua să vorbească. Luminile din încăpere semănau cu cele de la şcoală. Dureros de strălucitoare în rarele ocazii în care era strigat. ("Pământul către Darren", vocea doamnei Greiner. Apoi râsul familiar al colegilor lui.)

Şi-a coborât privirea şi a zărit iniţiale şi stele şi cifre zgâriate pe furnirul din lemn. Şi-a trecut degetele peste ele, ţinându-şi încheieturile lipite, de parcă încă ar fi fost încătuşate. Atunci când unul dintre bărbaţi l-a rugat să se uite la el, Darren a făcut-o. Mai întâi s-a uitat la ochii lui (albaştri), apoi la buze. Ceea ce l-a făcut pe Darren să repete povestea. Aşa că le-a descris din nou cum aruncase cu bila de snooker la o petrecere, însă celălalt bărbat l-a întrerupt, cu toate că a făcut-o cu delicateţe. Darren, vrem s-o iei de la început.

Cu toate că îl cam ardea, a luat două sorbituri din apa fierbinte. Oamenii s-au adunat în spatele oglinzii din mintea lui: mama, tata, Dr. Jonathan, Mandy. Ceea ce Darren nu-I putea face să înţeleagă era că el nu ar fi aruncat-o niciodată - doar că o făcuse dintotdeauna. Cu multă vreme înainte ca boboaca să-l asalteze cu acele cuvinte jignitoare - înainte s-o scoată din buzunarul din colţ al mesei de snooker, să-i simtă greutatea, răceala şi netezimea răşinii, înainte s-o arunce în întunericul plin de oameni - bila de snooker plutea în aer, rotindu-se încetişor. Asemenea lunii, aceasta se aflase acolo de-a lungul întregii lui vieţi.

Pluteau în derivă cu ambarcaţiunea tatălui ei vitreg, în mijlocul unui lac artificial, altminteri pustiu, înconjurat de case standard mari. Era un început de toamnă, iar ei beau Southern Confort direct din sticlă. Adam se afla la prora, privind peste apă la o lumină albastră schimbătoare care provenea probabil de la un televizor văzut printr-o fereastră sau printr-o uşă de sticlă. A auzit zgomotul făcut de bricheta ei, apoi a zărit fumul plutind deasupra lui, răsfirându-se. Vorbise vreme îndelungată.

În clipa în care s-a întors să vadă ce efect avuseseră vorbele lui, ea nu se mai afla acolo, iar blugii şi puloverul ei alcătuiau o grămăjoară, alături de pipă şi de brichetă.

I-a rostit numele, brusc conştient de liniştea din jur, şi şi-a vârât mâna în apă, care era rece. Fără să premediteze, a luat puloverul ei alb şi a tras pe nări mirosul de lemne arse în care se îmbibase la începutul serii, lângă Lacul Clinton, precum şi pe cel de lavandă sintetică despre care ştia că provine de la gelul ei de duş. I-a rostit din nou numele, mai tare de data aceasta, apoi s-a uitat în jur. Câteva păsări atingeau uşor suprafaţa liniştită a lacului; nu, de fapt erau nişte lilieci. Când s-o fi aruncat sau când o fi coborât în apă şi cum de nu s-a auzit niciun plescăit şi dacă cumva s-o fi înecat? De data aceasta a strigat-o; un câine i-a răspuns din depărtare. Tot sucindu-se şi răsucindu-se căutând-o, a ameţit, aşa că s-a aşezat. Apoi s-a ridicat din nou în picioare şi a început să cerceteze marginile ambarcaţiunii; poate stătea lipită de barcă, înăbuşindu-şi râsul, însă nu era nici acolo.

Va trebui să ducă ambarcaţiunea înapoi la ponton, acolo unde ar putea s-o găsească aşteptându-l. (Exista câte un ponton la fiecare două-trei case.) I s-a părut că zăreşte un licurici sclipind stins de undeva de pe mal, însă anotimpul licuricilor trecuse de multă vreme. A simţit cum îl cuprinde un val de furie, pe care l-a primit cu braţele deschise, pentru că dorea ca acesta să-i copleşească şi să-i domolească sentimentul de panică. Spera ca Amber să se fi băgat în apă înainte ca el să fi început să-i facă acea incoerentă confesiune sentimentală. Îi spusese că ar fi trebuit să rămână împreună şi după ce ar fi plecat din Topeka la studii, însă acum ştia că nu vor rămâne; acum el avea de gând să-şi manifeste indiferenţa de cum ar fi regăsit-o, vie şi nevătămată, pe uscat.

Imaginea motorului exterior lucind în lumina lunii. Pentru oricare dintre prietenii lui, manevrarea ambarcaţiunii ar fi fost floare la ureche; cu toţii, inclusiv copiii de la Fundaţie, manifestau un talent elementar, tipic Midwest-ului, pentru mecanică, puteau să înlocuiască uleiul sau să cureţe o puşcă, în vreme ce el nu ştia nici măcar să schimbe vitezele unei maşini. A identificat ceea ce ar fi putut fi frânghia starterului, a tras de ea, însă nu s-a întâmplat nimic; a mutat ceea ce ar fi trebuit să fie maneta de acceleraţie într-o altă poziţie şi a încercat din nou; nimic. Începuse să se întrebe dacă va fi nevoit să înoate - neştiind însă cât de bine se pricepea s-o facă - când a zărit cheia vârâtă în contact; a răsucit-o şi motorul a pornit.

Cu cea mai mică viteză posibilă, a îndreptat ambarcaţiunea către ţărm. De cum s-a apropiat de uscat, a oprit motorul, însă nu a reuşit să poziţioneze barca în paralel cu pontonul; un pârâit sonor produs în momentul în care carena din fibră de sticlă s-a izbit de pontonul de lemn a amuţit broaştele-bou din apropiere; nu părea să se fi avariat nimic, nu că ar fi verificat barca cu prea mare atenţie. S-a grăbit să arunce odgoanele înfăşurate de tacheţii prinşi de covertă, a improvizat grăbit câteva noduri, apoi a ieşit din ambarcaţiune, atent să observe dacă nu cumva se uita cineva la el de la vreo fereastră. Fără să ia cu el cheile, hainele ei, pipa sau sticla, a început să fugă pieptiş prin iarba udă, către casa ei; dacă ambarcaţiunea s-ar fi dezlegat de ţărm şi ar fi eşuat în largul lacului, vina ar fi fost a ei.

Uşile mari de sticlă dinspre lac stăteau întotdeauna descuiate; le-a tras în lături fără să facă zgomot şi a păşit înăuntru. Abia acum a început să simtă sudoarea rece. Putea distinge silueta fratelui ei pe canapea, ţinându-şi perna peste cap şi dormind în lumina unui televizor mare; emisiunea de ştiri se desfăşura cu volumul dat la minimum. Altfel, încăperea zăcea în întuneric. S-a gândit să-l trezească, în schimb şi-a scos bocancii Timberland, despre care credea că ar fi trebuit să fie plini de noroi, s-a strecurat de-a curmezişul încăperii şi s-a îndreptat către treptele acoperite cu mochetă albă, pe care a început să le urce cu paşi rari.

Mai rămăsese peste noapte la ea de două sau de trei ori, de fiecare dată ea spunându-le părinţilor că băuse prea mult; aceştia îşi imaginaseră că el dormise în camera de oaspeţi; de asemenea, îşi imaginaseră - ceea ce era şi adevărat - că sunase acasă. Acum însă, ideea de a întâlni pe cineva - câtă vreme nici măcar nu era sigur că era şi ea prezentă - îl îngrozea. Mama ei lua somnifere, văzuse cu ochii lui uriaşul flacon cu pilule, ştia că le ia în fiecare seară cu vin; de curând, în timpul unei petreceri, tatăl ei vitreg dormise tun pe tot parcursul unei bătăi; nu exista nicio şansă ca cei doi să se trezească, şi-a spus el ca să se calmeze, numai să nu răstoarne ceva prin casă; era bucuros că rămăsese în ciorapi.

Ajungând la parterul casei, a cercetat cu privirea sufrageria întunecată, spaţioasă, înainte să păşească pe următorul rând de trepte, urcând către catul care găzduia dormitoarele. Aproape că putea să distingă uriaşa scenă cinegetică de pe peretele opus: câini gonind vânatul din pădurea aflată lângă un lac, la apus. Putea zări clipocind luminiţa roşie a panoului sistemului de alarmă pe care, din fericire, proprietarii nu îl armaseră niciodată - precum şi o reflexie luminoasă, palidă, venind dinspre ramele argintii ale fotografiilor de familie înşirate pe poliţă: adolescenţi în pulovere, pozând pe o peluză acoperită de frunze, fratele ei ţinând în mână o minge de fotbal. Ceva ticăia şi vibra în bucătăria uriaşă. A început să urce scările.

Prima uşă deschisă de pe dreapta dădea în camera ei. Chiar şi fără să aprindă lumina, putea să vadă că Amber se afla în pat, sub aşternuturi, respirând regulat. A simţit cum umerii i se relaxează; o profundă uşurare, uşurarea aceasta a lăsat loc supărării, dar i-a şi permis să-şi dea seama cât de urgent devenise să facă pipi. S-a răsucit pe călcâie şi a traversat holul în direcţia băii, închizând cu grijă uşa acesteia în urma lui iar apoi, fără să aprindă lumina, a ridicat colacul closetului. Răzgândindu-se, a lăsat colacul la loc şi s-a aşezat. O maşină a trecut în ralanti prin apropiere, iar farurile acesteia au luminat interiorul băii prin jaluzelele orizontale lăsate deschise.

Nu era baia ei. Periuţa de dinţi electrică, uscătorul de păr, săpunurile acelea - nu erau articolele ei de toaletă. Preţ de o clipă a stat pe gânduri dorindu-şi cu disperare ca toate acele lucruri să aparţină mamei ei, însă existau mult prea multe discrepanţe: uşa cabinei de duş era diferită, cea de aici fiind confecţionată din sticlă mată. A început să miroasă bilele din gel aflate într-un borcan aşezat deasupra toaletei; nişte flori uscate ciudate atârnau puse într-un săculeţ purpuriu fixat în perete. Cu un singur fior retrospectiv, impresiile pe care locuinţa aceea i le creaseră s-au modificat: unde era pianul (la care nu cânta nimeni)? Nu ar fi trebuit să vadă candelabrul cu becuri? Mocheta de pe scări - oare nu era prea groasă, prea întunecată în întunericul acela, ca în realitate să nu poată fi albă?

Pe lângă groaza de a se găsi într-o casă străină, pe lângă această conştientizare a diferenţelor, mai exista şi senzaţia, datorată asemănărilor dintre locuinţe, că se afla în acelaşi timp în toate casele care împrejmuiau lacul; sublimul arhitecturii identice. Iar în fiecare dintre aceste locuinţe ea, sau cineva ca ea, se afla în pat, dormind sau prefăcându-se că doarme; părinţii sau tutorii se aflau undeva într-o cameră situată în cealaltă parte a holului, bărbaţi corpolenţi sforăiau; feţele şi atitudinile din fotografiile de familie înşirate pe policioară pot varia, însă toate aparţin aceleiaşi gramatici a chipurilor şi a atitudinilor; detaliile scenelor pictate pot de asemenea varia, însă nu şi gradul de familiaritate şi de banalitate; dacă ai deschide oricare dintre uşile de inox ale uriaşelor frigidere sau dacă ai cerceta oricare dintre blaturile de bucătărie imitând marmura, ai descoperi nişte produse modulare asemănătoare, având configuraţii uşor diferite.

El se afla acum în toate casele, însă tocmai din pricina faptului că nu mai era legat de una anume putea să şi plutească deasupra lor; era ca şi cum s-ar fi uitat la trenuleţul de jucărie pe care Klaus, prietenul tatălui său, i-l făcuse cadou în copilărie; nu-i păsase de trenuri, abia dacă le putea pune în funcţiune, însă adora peisajul, iarba verde artificială lipită pe panou, micuţii însă impunătorii pini şi stivele de lemn din esenţă tare. Atunci când se uita la copăceii aceia confecţionaţi într-o manieră incredibil de realistă, simţea că se află în acelaşi timp în două locuri diferite: se imagina stând sub crengile lor, privindu-i totodată de undeva de sus. Apoi putea trece cu rapiditate de la o perspectivă la cealaltă, de la o scară la alta, într-o ştafetă care îl extrăgea din propriul trup. Acum se simţea deopotrivă încremenit de teamă în această baie şi, simultan, în toate celelalte băi; se uita afară, printr-o sută de ferestre, la mica ambarcaţiune plutind pe apa liniştită a lacului artificial. (Tuşele de vopsea albă adăugate peste acrilicul uscat adaugă suprafeţei o senzaţie de mişcare şi de lumină-de-lună.)