Puzzle cu peţitoare

"E de remarcat detenta narativă erudită, tipică autoarei, precum şi enorma plăcere, similară cu a unui Pygmalion, de a construi tramă, de a pune carne pe oasele poveştii, de a o scoate la plimbare printr-un Bucureşti care miroase a tei şi a liliac. Cartea aceasta, prin care se aud mixaje subtile de Cat Stevens şi Radiohead, prin care trec oameni definiţi sinestezic, croiţi din sincretisme şi veridicităţi delicioase, se plăsmuieşte în jurul unei cereri în căsătorie care, dincolo de piesele de puzzle din care ia formă intriga, îşi invită cititorii să circule nestingheriţi prin literatura lumii, să examineze motive şi procedee deghizate în subiecte de conversaţii, să disece mitologii fascinante cu ochiul unui detectiv lingvistic predispus ludicului. Ce urmează e o probă de excelenţă auctorială şi de apetit epic - o şampanie romanescă savuroasă până la ultima picătură."(Ioana Bâldea Constantinescu, jurnalistă)

"Puzzle cu peţitoare este al doilea roman al Oharei Donovetsky, după Casting pentru ursitoare (2018), şi el continuă linia tematică a celui dintâi: prietenia feminină (văzută ca un soi de confrerie secretă a personajelor feminine: Mira, Lenca, Ava, naratoarea sunt femei excentrice, pasionate de tot ce e iraţional şi ocult), explorarea psihologiei umane (în speţă feminine) - cu accent, în acest roman, pe maladiile psihice. Aşadar, femei interesante, femei stranii, femei excentrice, legate prin pasiuni comune şi fire nevăzute. Ohara Donovetsky reuşeşte de minune să creeze suspans, captându-şi cititorul până la ultimul rând şi livrându-ne o proză cu puternice note eliadeşti, la marginea straniului şi a fantasticului."(Adina Diniţoiu, jurnalistă)

"A fost odată, ca de atâtea ori, că nici nu poate omul să le numere, nu sunt atâţia oameni pe Pământ, iar aici îi ţin minte şi-i ţin suflet pe toţi cei care au fost, dintru-nceputuri, a fost, dară, odată un cerc de sare mare. Şi cercul era mare, şi sarea era mare, şi poate că era chiar născută-n vreo mare. Şi-n cercul ăla trăia povestea. Trăia, adică meşterea la oameni. Îi făcea din descântec şi din miere cu fermecătură, din coji de portocale zaharisite şi din praful de culoarea rodiei al deşertului în care cândva nabateenii au ridicat din cunoscutul şi, poate mai mult, din necunoscutul lor cetatea Petra. Povestea îşi ducea mileniile între singurătate şi însingurare şi, pentru că nu e uşor să ştii care-i una şi care-i alta, s-a apucat să facă oameni şi le-a pus în mintea din spatele minţii, în gândul din spatele gândului, de cuvânt n-am zis nimic şi nici nu zic, şi-n sufletul din faţa sufletului credinţa că ei o fac pe ea. Aşa se face că oamenii reuşesc să(-şi) supravieţuiască până în zilele noastre şi, doar pentru că îşi duc vieţile în acest cocon din flori de fum, vor trăi neapărat şi mai departe. Legănându-se pe pânza de păianjen a convingerii că ei creează poveşti, pendulând între hotarele ştiutului şi ale neştiutului, căutând porţile dezlegării. Ohara Donovetsky este aici însăşi povestea. O poveste cu oglinzi curgătoare şi fremătânde, în care te găseşti de fiecare dată altcineva. Aşa, ca-n viaţă. Ohara, această Şeherezadă şi Duniazadă deopotrivă, dând omenescului ofrande parfumate."(Ana Barton, scriitoare)

"Dacă m-ar întreba cineva ce se întâmplă în romanul Oharei Donovetsky, aş spune că se întâmplă o prietenie. Dar aş simţi nevoia să adaug imediat după aceea: se mai întâmplă şi un dialog perpetuu într-un soi de oglindă literară, în care femeile s-ar putea privi cu rândul. Şi apoi: se mai întâmplă şi o alienare. O scobire de emoţii din prea multă sensibilitate. Ohara priveşte trauma într-un fel care nu seamănă deloc cu tristeţea. O priveşte detaşat, fără să fie impersonal, o priveşte cultural, fără să fie pretenţios, o priveşte masculin, fără să fie dur - şi asta, culmea, într-o carte cu şi despre femei. Romanul ei se ţese într-o broderie de idei aşezată în multe straturi de pe care aluneci fără să ştii, până în abisurile insondabile ale sufletului pierdut (regăsit?) al Avei. Te însoţesc personaje din alt roman, din altă prietenie, şi de aceea poţi parcurge mai uşor acest drum complicat ca un labirint, un "puzzle", cum zice chiar autoarea, un drum unde, pentru fiecare etapă, primeşti indicii sub formă de motto, care de care mai surprinzătoare. Mi-o închipui pe Ohara scriind acest roman. L-a zămislit, probabil, dintr-o singură bucată de stâncă, atât e de solid şi de maiestuos, atât îi este dantelăria de tandră."(Mihaela Apetrei, scriitoare)


În ziua în care am înţeles că se afla în spital, întâi am crezut altceva. Că vizitează vreun cunoscut, în fine. Nu pricepeam de ce a fost nevoie să-mi atragă atenţia că se găsea acolo, în definitiv, nu eram legate printr-un jurământ de credinţă. Nu am exclus pentru câteva secunde nici posibilitatea unei farse şi nici pe cea a vorbitului în doi peri, mai ales că era grozavă la amândouă, dar am renunţat imediat la explicaţiile de acest tip, fără să am habar de ce am făcut asta totuşi.

Mult mai târziu mi-am dat seama că nu-i înţelesesem pe deplin temerile. Puteam spune, în apărarea mea, că se pricepea să le ascundă destul de bine. Am dat filmul înapoi şi am încercat să-mi amintesc. De la cuvântul singură mi s-a tras, îmi rămăsese rătăcit în minte.

Mă duc singură la spital, să ştii.

Încercând să înţeleg, m-am întrebat oare de ce a spus singură. M-au apucat regretele. Poate chiar era ceva serios. Mai mult ca sigur că ar fi vrut s-o însoţesc, cum de nu pricepusem rugămintea mută, cum de nu băgasem de seamă că n-a avut chef sau curaj s-o exprime? Am sfârşit prin a mă sufoca în reproşuri. Trebuia să mă fi gândit că, deşi nu vorbiserăm despre asta niciodată, ştiam prea bine câtă nevoie avea de mine. În general, eram mereu atentă la tot felul de amănunte, dar de data asta, într-un fel de neînţeles, nu fusesem deloc.

Poate şi pentru că experienţa mea cu spitalele fusese îngrozitoare de fiecare dată. Despre a ei nu ştiam mare lucru, am presupus că nu avusese niciuna chinuitoare, deşi, dacă stăteam bine să mă gândesc, una sau alta tot îmi spusese. Îmi era groază să le pun cap la cap pe toate.

Că i s-ar fi făcut rău până şi la gândul de a păşi într-un spital, că i s-ar fi părut înspăimântător, să meargă singură, fie şi doar pentru a vizita pe cineva (oare pe cine?), la toate astea şi la multe altele nu mă gândisem deloc, dimpotrivă.

M-a năpădit părerea de rău că nu fusesem mai... of, ce cuvinte îmi trec prin cap, dar da, astea erau poate cele mai potrivite, că adică aş fi vrut să fiu mai empatică, mai intuitivă, ce mai, ratasem momentul, părea clar. Şi nu aveam altceva de făcut decât să aştept să-mi explice. Când se va fi întors, voi afla la cine a fost sau ce a vrut, de fapt, să-mi spună.

Amintirea tonului cu care o auzeam în cap şi mai ales cuvântul singură m-au chinuit ceasuri întregi, iar reproşul că fusesem lipsită de intuiţie, ca un bocanc sau, şi mai rău, ca un bocanc de cătană, mi-a dat târcoale aproape toată ziua. Mi-am făcut fel de fel de gânduri. S-au adăugat apoi din ce în ce mai multe regrete, întâi ca nişte cercuri de butoi abandonate, largi şi inutile, apoi ca nişte chingi de piele peste piept şi braţe, ca, în cele din urmă, să le simt ca pe nişte menghine primitive, din ce în ce mai strânse, prinse peste frunte şi tâmple. Aproape că mi s-a făcut rău. Pe limbă am început să am un gust sălciu şi o senzaţie de strepezeală, ca după ce mănânci sâmburi de rodie, dulci, dar şi vag-amărui, iar îngrijorarea că nu fusesem suficient de atentă să mă fi oferit s-o însoţesc mi-a adus o moleşeală aproape de leşin. A urmat o amărăciune surdă.

Spre seară, am acceptat gândul care mă bântuise toată ziua şi pe care îl alungasem ori de câte ori dădea să se contureze. Nu avusesem curaj să-l duc până la capăt, pentru că avusesem dintotdeauna credinţa că orice gând, odată formulat, ar atrage întâmplarea de a-l face posibil, or, a pune un scenariu nefast în cuvinte ar fi echivalat cu gestul de a fi deschis, cu bună ştiinţă, uşa în faţa dezastrului. Până la urmă a trebuit s-o fac, pentru că temerea că nu aş fi acolo când avea mai mare nevoie de mine a fost mai puternică. La fel, spaima pe care o bănuiam ascunsă în cuvântul singură.

S-a dus singură la Obregia, dar nu ca să viziteze pe cineva, ci ca să se interneze acolo.

Singură. Spitalul clinic de psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia.

Mi-au venit în minte figura ei palidă, pielea aproape translucidă, pe care, oricât m-aş fi străduit s-o văd altfel, n-o puteam asocia decât cu aburul care iese din paharele în care se pune multă gheaţă sau cu imaginea unei licori alb-lăptoase, ca rezultată din dizolvarea unei mari cantităţi de sare în apă. Am pus-o pe socoteala simţurilor amorţite şi a groazei mele de spitale. Mi s-a părut stupid că nu eram în stare să mi-o amintesc mai limpede, dar, pe de altă parte, ştiam prea bine că, într-o situaţie-limită, imaginile rezultate din mecanismele de apărare pot fi aberante.

Poate a fost vorba despre un control de rutină, mi-am spus, ca să mă liniştesc.

Ce rutină să ai la Obregia, Doamne-apără? Posibilitatea ca ea să mai fi fost şi altă dată acolo nu mi s-a mai părut dintr-odată atât de hazardată. Am încercat să mă consolez cu gândul că, până la urmă, când va găsi de cuviinţă, o să-mi spună, trebuia doar să am răbdare, chiar dacă aşteptarea mă chinuia. Ştiam şi că, ori de câte ori o întrebam ceva direct, nu-mi răspundea decât evitând răspunsul, îmi povestea cu totul altceva, fără legătură. Nu obţineam aproape niciodată nimic făţiş, învăţasem, aşadar, să o las să povestească ce voia şi doar când voia. Mă obişnuisem deja.

În cele din urmă, scenariul cel mai probabil mi s-a părut cel în care prezenţa ei într-un spital de boli nervoase, indiferent de motivele pe care le-ar fi avut, nu putea fi decât parte a unui experiment benevol. M-a liniştit momentul în care am tras concluzia că trebuie să fi fost o precauţie de ordin medical (sau ştiinţific, m-am grăbit să adaug, cunoscând-o).

Certitudinea că se internase acolo şi că despre ea, nu despre altcineva, fusese vorba a venit cu o paralizie momentană a corpului şi a minţii. Am simţit-o întâi ca o negură care îmi cobora peste creştet, apoi peste ochi, ca mai apoi s-o simt cum îmi pătrunde în gât, ca o mână care mă sufocă presându-mi treptat laringele. Am descoperit dintr-odată că spaima are culoare fumurie, gust de pâclă şi miros de păcură şi că te împiedică să înghiţi şi să respiri, de parcă îţi dispare instinctul de supravieţuire. Mi-am spus că, indiferent cât de greu îmi era, trebuia să fiu cu ea.

M-am pregătit să-i zic ceva deştept, dar aveam senzaţia că vorbele nu-mi vor ieşi din gură, că nu vor putea străbate aerul de vată murdară (o, ce clişeu) dintre noi.
- Nu e nicio problemă dacă nu vii, cred că mi-a spus.
- Nu, nu, o să vin. Sigur o să vin, n-am cum să nu vin, mi s-a părut că i-am răspuns.
- Nu ştiu încă în ce secţie, dar o să găseşti tu, am simţit că a adăugat şi am bănuit că zâmbea.


Experienţele cu spitalele din România, iar cele din Bucureşti nu făceau excepţie, nu fuseseră prea fericite. De fiecare dată când intram într-un spital, mă strecuram într-un mecanism cu roţi dinţate. Trebuia să ştii când să te mişti şi mai ales cum să te orientezi, ca să nu te strivească, să nu te prindă la mijloc. Ştiam deci că soluţia cea mai bună era să fii tot timpul în legătură cu un medic important al spitalului. Era secretul care te ajuta să navighezi în ape tulburi. O cheiţă care îţi dădea încrederea sau iluzia că poţi, dacă nu să înveţi cum să manevrezi abil mecanismul, măcar să afli cum să-i opreşti sau să-i porneşti anumite componente care se gripau.

În fine, nu-mi plăcea ideea de a merge la spital fără să ştiu pe cineva care să mă ajute. Nu te poţi duce într-un spital şi să te descurci singur, din prima. E mai bine să cunoşti pe cineva, care cunoaşte pe cineva, care, la o adică. În niciunul dintre spitalele în care am fost, şi le exclud cu bună ştiinţă pe cele particulare, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată vreo recepţie de la care să pot obţine informaţii. Fireşte că ele există, doar că nu s-au arătat ochilor mei, orbiţi de rătăcirea momentului. De fiecare dată, fie am bântuit ca o nebună pe holuri şi etaje în căutarea secţiei, a doctorului sau a asistentei cu care aveam treabă, fie n-am fost lăsată să intru încă de la poartă.

Motivul pentru care am căutat-o pe Simona Antoni a fost, întâi de toate, să mă asigur că nu intru între roţile dinţate. Să fiu sigură că nu mă voi rătăci de una singură.

De Simona Antoni, medic psihiatru la Spitalul Obregia, mama unei foste studente, mă lega o amiciţie interesantă. Simona scria poezii şi, în urmă cu mulţi ani, mă rugase să-i citesc un volum de versuri şi să-i fac un cuvânt de întâmpinare. Ne-am împrietenit, într-un fel. Nu ne vedeam prea des, dar, când o făceam, stăteam de vorbă cu orele. În rest, ne dădeam mesaje de sărbători sau de aniversări. Eram sigură că Simona Antoni era cel mai potrivit om în acele momente. Straniu, nu-mi rămăsese din colecţia ei de versuri decât un vers-întrebare care pe-atunci mă făcuse să râd, Ce contează să ştim ce contează?, dar şi pasiunea ei pentru polcă.

Simona m-a lămurit.
- Da, aşa este, sunt şi pacienţi care se prezintă singuri. Nu vă îngrijoraţi. După tot ce mi-aţi povestit despre prietena dumneavoastră, hm, bănuiesc că este vorba despre o tulburare psihotică. Dar nu ştiu încă dacă una acută sau una de tip maniaco-depresiv. Aş spune că nu este exclusă nici tulburarea psihotică indusă, vom vedea, e totuşi prea devreme. Nu exclud nimic în acest moment, mi-a spus Simona Antoni.

Mi-aş fi dorit să nu fi fost nimic adevărat din ce tocmai aflasem de la doctoriţa Antoni, aşteptam, din moment în moment, să-mi spună că era o glumă.

Îmi doream să fie o farsă de-a Avei. Sunt farsă la varze, mi-am amintit-o spunând la una dintre întâlnirile noastre, atunci când, intenţionat sau nu, încurcase consoanele. Sunt varză la farse. Am râs atunci ca nebunele, pentru că Ava continuase să se întrebe cum o fi "varză" în farsi, dar "farsă" în farsi, ei, ia zi, să te văd, lingvista lu' peşte.
- Puteţi să veniţi oricând, a adăugat Simona Antoni, fără s-o întreb. Pentru orice, sunaţi-mă. O să v-ajut ori de câte ori pot. A, şi să spuneţi la poartă numele meu, a încheiat doctoriţa eficient.

***
Am uitat restul. Sunt episoade pe care nu mi le mai amintesc deloc şi altele din care mi-au rămas fragmente disparate. Am luat un taxi şi am ajuns la spital. La poartă am zis numele doctoriţei Antoni. Tot atunci sau poate altcândva, la un moment dat, pe drum, am întrebat un bărbat în halat alb unde se găsea Pavilionul 9. Dar sunt şi unele amintiri pe care mintea le-a păstrat în cele mai mici detalii.

În curtea spitalului era linişte. Mi-a trecut prin cap că, dacă aş fi scris o carte, ar fi fost un moment bun să strecor o descriere de natură, una care, neapărat, să fie în acord cu starea personajului. Sau în dezacord, în antiteză cu starea. Ar fi ieşit aşa: "Deşi era o zi de sfârşit de noiembrie (sau era deja decembrie?), nu era frig, iar soarele încălzea blând. Părea încă toamnă, o toamnă târzie. Timpul înţepenise între anotimpuri". Sau cam aşa ceva, un pasaj descriptiv în contrapunct cu ordinea narativă poate ar fi scris criticii, unul bine plasat pentru ca personajul să aibă timp să-şi înţeleagă locul şi rostul, adică unde se afla şi ce avea de făcut, în regulă, pauza de decodat cronotopul s-a terminat, deja mă simţeam mai bine.

În drum spre pavilion, mi-a venit să mă aşez pe una dintre băncile care străjuiau aleile din loc în loc. Era frumos parcul. Dacă nu ştiai unde te afli, ai fi putut crede că eşti altundeva, în parcul unei vile de munte sau într-o rezervaţie naturală. M-am oprit până la urmă pe una dintre bănci. M-am gândit la Hans Castorp. Poate pentru că mi-am imaginat că aşa ar arăta liniştea din sanatoriul lui. Sau poate pentru că el zicea că, atunci când nu te afli în mişcare, timpul curge mai încet. Îmi mai trebuia puţin timp să mă gândesc, să mă pregătesc de întâlnirea cu Ava. Descrierea de natură trebuia să-şi facă efectul. În plus, roţile dinţate parcă se opriseră (aveam cheiţa de la Simona), îmi puteam trage sufletul. Mai era ceva care nu-mi dădea pace. Nu anticipasem în niciun fel faptul că Ava ajunsese la spital, nu pricepusem la vreme semnele şi rostul, cu atât mai puţin prezenţa mea acolo.

Aş fi vrut să apară de nicăieri cineva care să-mi spună că nu Ava este cea internată acolo, ci altcineva, poate o colegă sau o cunoştinţă şi că, de bună seamă, nici eu nu mă găsesc în realitate acolo, că e doar un scenariu de-al nostru. Nu-mi plăcea deloc gândul internării, şi-ncă de bună voie, la nebuni şi mă temeam de ce avea să urmeze. Căutam un semn, măcar unul, după care să mă mai pot orienta.

Ar trebui să fie bine, mi-am zis, uite, pe cer lucrurile sunt neschimbate, e limpede, nu e pic de nor. Am stat pe bancă până când am reuşit să respir firesc, nu ca un iepure prins în capcană, şi să-mi amintesc de ce eram acolo, de parcă uitasem. A fost mai uşor când am zărit pe cineva apropiindu-se de mine, un infirmier am bănuit, care mi-a arătat drumul spre pavilion. În mers, am auzit din nou zgomot de roţi dinţate în mişcare.

Uşa pavilionului era deschisă. Am intrat în holul întunecos. Am mers înainte până am ajuns în dreptul unei uşi.

Secţie închisă.


- N-o să staţi mult, mi-a spus în grabă asistenta care a descuiat uşa. Sunt bolnavi ţinuţi sub cheie.

Bolnavi ţinuţi sub cheie. Am trecut pragul. În spatele meu, am auzit-o cum încuia la loc uşa.

În cameră se aflau nouă sau zece femei, îmbrăcate în cămăşi de spital, unele descheiate larg. Li se vedeau sânii şi pântecele. Mirosea a urină, a transpiraţie, a parfum stătut şi a încă ceva. A căldură de femeie. Rezerva era plină de o forfotă surdă, ca într-o sală de aşteptare. Ca să-şi treacă timpul, unele se plimbau agale, fără ţintă precisă, altele stăteau tolănite, chircite sau pe ciuci în paturile cu aşternuturile aflate în neorânduială.
- Am venit, i-am spus, doar ca să spun şi eu ceva şi m-am aşezat pe marginea patului, cu capul în mâini, ca un om obosit.

Îmi venea să plâng.
- Uite, ia asta, mi-a zis ea repede şi mi-a strecurat un obiect mic şi ascuţit în palmă, închizându-mi apoi pumnul.

A adăugat, aproape de urechea mea:
- N-o să mai aibă nevoie de ea. Şi nici eu n-o să am. Cel puţin, nu aici.

N-am ştiut ce să fac. Gândul că făcuse ceva rău, deşi nu-mi era limpede ce putea fi, m-a paralizat. Mi-a trecut prin minte că furase obiectul mic şi colţuros pe care-l aveam deja în palmă. Poate chiar de la cineva din salon...? M-am speriat de propriile mele suspiciuni, dar gândul îmi mergea paralel şi nu-l puteam opri: Dacă mă foloseşte pe post de cărăuş? Am strâns pumnul instinctiv. Mi s-a făcut ruşine de mine.
- Dac-aş avea un glob de cristal ca al ghicitoarelor... ce caraghios, uite la ce mă gândesc, i-am spus.

Fără nicio noimă, mi-am amintit ce-mi povestise mama, cu câţiva ani înainte să se stingă, după ultimul cutremur pe care-l trăise. Boaşele lui Dinu. Asta era tot ce-i rămăsese în minte. Spaima terifiantă, care îi tăiase picioarele şi o făcuse să se lase pe vine lângă un stâlp după ce ieşise afară, dar şi boaşele lui Dinu. Să ajungă sub dărâmături, îngropată de vie, i se părea cel mai înfricoşător mod de a muri. La fiecare cutremur, groaza îi încurca simţurile şi îi rătăcea mintea, doar corpul singur ce mai reuşea să fugă de pericol. Înţepenea apoi pentru minute bune într-o anumită poziţie, din care înregistra doar câte un detaliu, ca şi când în loc de ochi ar fi avut dintr-odată o lupă. Dinu, îl ştii, venise să mă ajute, săracu', avea boaşe mari, vineţii, de bivol, spusese mama, le-am văzut pe sub chiloţii largi, când m-am uitat de jos în sus la el, cum stăteam io acolo chircită pe vine, aşteptând să-mi revin

În jurul ochilor lucioşi, femeia din faţa mea avea cearcăne vineţii, cum vineţii mi s-au părut şi pielea ei, dar şi feţele şi mâinile celorlalte, apoi şi aşternuturile, şi vopseaua de pe pereţi, şi lumina din jur, de parcă se înserase dintr-odată.

E iarăşi întuneric în amintire, pesemne un alt episod pe care l-am uitat sau pe care l-am blocat, pentru ca următoarea secvenţă să fie clară, ca-ntr-un film la care mă uit din sală.

...În faţa mea, femeia-nepieptănată începe dintr-odată să se dezbrace. Pare preocupată şi grăbită, de parcă îşi aminteşte că a întârziat undeva. Are privirea rătăcită. Îşi aruncă rochia mototolită pe pat şi pare îngrozită, îşi trece palmele pe braţe, vrea să îndepărteze ceva de pe pântec. Femeia-tunsă-chilug se apropie, îi apucă dezgustată hainele de pe pat şi i le aruncă pe podea, scuipând. Începe apoi să blesteme, Să n-ai parte de şi nu mai aud, vorbele se amestecă cu salivă. În spatele camerei cineva ţipă. Femeia-cu-părul-roşu şi femeia-cu-capul-mai-mare-decât-corpul încep să-şi dezbrace şi ele cămăşile lălâi, aruncându-le pe jos, haine de lepros, ptiu, repede, hai. Rămase în pielea goală, îşi spun vorbe bolborosite, repede, nu mai sta, uite, uite. Au ochi măriţi şi arşi şi trupuri flasce.

Încăperea e strâmtă. Nu există ferestre şi nu pot să respir. Sunt aici pentru ea, aş vrea s-o ajut şi mă tem că nu sunt în stare.
- Ce faci? Cum eşti? reuşesc până la urmă s-o întreb, fără să scap de senzaţia că nu eu vorbesc, ci altcineva, un spectator al unui film din care ştia replici pe de rost.

Aş vrea s-o iau acasă cu mine. Nu i-o spun, pentru că mi se pare neobişnuit de calmă şi mă gândesc că o face pentru mine, să nu mă îngrijoreze. Poate e sedată. E mai tăcută decât de obicei şi zâmbeşte mereu. Un rictus, cel mai probabil, ştiam că oamenilor li se întâmplă în momentele de panică. Mi-o imaginez ascunsă sub pat sau încovrigată şi chircită sub o pătură, stând acolo, fără să respire, până se va fi terminat filmul greu de îndurat.
- Nu e cine ştie ce, femei după fel de fel de experienţe nefericite, îmi spune şi arată camera cu un gest larg. O să treacă.
- Sigur. Să ai grijă, da?

Stupid, cum să aibă grijă, să facă ce?, nici s-o încurajez ca lumea nu sunt în stare.

Femeia-cu-părul-alb-şi-lung cântă. Are o voce groasă, de lăutar bătrân.

Bate-un vânt rece de bal-tăăă, la Chilia-n poooort / Să vezi stuful cum se-nalţăă, să-l tai nu mai pooot...

Aş putea să cânt şi eu, ştiu cântecul. Poate aşa o să-mi pot alunga frica şi îngrijorarea. Din spatele camerei aud un ţipăt ascuţit şi scurt, ca de pasăre de pradă. Sau de păun. Auzisem unul cândva. Păunii scot sunete bizare, de parcă ar anunţa o catastrofă. Răspund, în canon, mai multe gemete şi vaiete. Aerul se umple iar de miasme amestecate, forfota e continuă, la urechi îmi ajung indistinct fâşâieli, şoapte şi suspine. Neomenesc, cum să rezişti aici, cum te salvezi?

Simt că mintea nu poate cuprinde întregul, ca atunci când la cinematograf stai prea aproape de ecran şi anumite scene îţi scapă, n-ai profunzime de câmp, ca să înţelegi ar trebui să vezi imaginea întreagă şi mai de departe. Tânăra-smeadă (smead, ce cuvânt frumos) vine în fugă din spatele camerei, apoi se opreşte dintr-odată, pare nedumerită, se aşază pe patul din dreapta şi se apucă de legănat un prunc. Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Mi-e frică, sau milă, sau amândouă, mi-e groază şi încă ceva, nemaitrăit până atunci. E şi panică, şi compasiune, şi spaimă. O, da, şi revoltă. Cum de e îngăduit de univers, de Dumnezeu, de Allah, de Iahve, de orice sau de oricine, nu mai are importanţă nici cum se numeşte, nici dacă se găseşte pe pământ sau în cer, ca unei fiinţe să îi fie dat să treacă prin aşa ceva? Ce fel de vină sau de păcat să ai ca să poţi suporta împăcat o astfel de pedeapsă oare?

Un infern. Diurn. Despărţit de purgatoriu sau de orice altceva de o uşă. În lumea de dincolo de ea, cei neîncuiaţi umblă nestingheriţi, purtându-şi în siguranţă fantasmele lor mute. În lumea de dincoace de uşă, mai chinuitor decât infernul văzut pare cel nevăzut, cel din capul sau din sufletul fiecărei femei prinse acolo ca într-o cămaşă de forţă colectivă. Doar o uşă ne desparte, Ava, aş fi vrut să-i spun dacă aş fi putut, şi să nu crezi că cei neîncuiaţi au vreun merit.

Femeia-tunsă-chilug se lasă pe vine lângă pat şi scuipă vorbe bolborosite, să te pflumb în pfur, zice într-o parte. Din altă parte, pasărea ţipă iar scurt şi ascuţit. Tropăituri, tânăra-smeadă aleargă printre paturi, gemete, icnete, scrâşnituri se adună deasupra capului, îmi plesnesc în urechi, îmi explodează în cap. E prea mult, de nesuportat, cum să rezişti aici nesedat?

Trece trenul peste munţi ca un şarpeeeee luuung, / Încărcat cu deţinuuuţi, ah, ce dureros, măi, cântă în continuare vocea groasă.
- Să ştii că mi-a dat o piersică. A pus-o într-un şerveţel, a băgat-o apoi între sâni, după aia mi-a dat-o s-o mănânc.

Dar să ştii că n-am luat-o, îmi zice în ureche femeia pentru care venisem acolo, ferindu-se să n-o audă şi altcineva.

Nu ştiu ce să răspund. Mi se face iarăşi frică pentru ea, pentru noi, pentru femeile aflate în rezervă. Şi tâmplele îmi bubuie a durere.

Piei din ochii mei! Să te duci învârtindu-te şi să nu te mai întorci! aud de undeva.
- Cred că voia să-mi facă vrăji, îmi spune Ava, tot în ureche.

Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Vreau să spun ceva de încurajare, dar ce poţi oare să spui, învaţă-mă, Doamne.

Nu mai ştiu cât a trecut până când am auzit uşa deschizându-se şi apoi vocea hotărâtă a asistentei:
- Haideţi, trebuie să ieşiţi acum.

***
- Bine, dar de ce aici? am întrebat-o pe femeia în uniformă din faţa uşii.

Avea părul castaniu şi o bonetă de aceeaşi culoare cu uniforma şi cu ochii, oare ea ţine cheia de obicei sau o predă cuiva după, o pune undeva într-un dulap cu chei pentru secţiile-nchise?, seamănă cu Joséphine de Beauharnais, din tabloul de la încoronare făcut de Gérard, numai că, în loc de coroană, are boneta adusă pe frunte şi cu bretonul iţit de sub ea, exact figura Joséphinei.

Am insistat, mi-era teamă să nu dispară înainte să răspundă:
- Va fi pentru scurtă vreme, nu? Sunt sigură că e doar provizoriu.
- Nu ştiu, domnişoară, a răspuns Joséphine. Aşa a hotărât doamna doctor. E vreo dependenţă de vreun stupefiant sau ceva, că al'minteri nu e cazu' de salon sub cheie.

Înainte să plece, a mai apucat să spună, încercând un zâmbet strâmb:
- Aşa e procedura, ce poţi să faci? E primul pas în dezintoxicare. Nu cred că va fi pentru mult timp, poate o zi, două. Fiţi liniştită, a mai adăugat grăbit, cu un zâmbet de încurajare.
- Nebună de legat, am repetat în şoaptă, rămasă singură în mijlocul drumului.

***
- Da, e posibil să-ţi ceri singur internarea, bineînţeles că e posibil. Să ştiţi că nu sunt deloc dese cazurile-astea. Oricum, se procedează la o evaluare din partea medicului de gardă, ori de câte ori se prezintă cineva singur, are loc o anamneză etc., sunt proceduri standard, nu poţi să-l laşi să plece aşa, fără un control, chiar dacă a venit singur, pentru o internare voluntară, cum îi spunem noi. Partea bună, în internarea-asta voluntară, după cum sunt sigură că ştiţi deja, este că pacientul îşi poate solicita externarea. Asta, desigur, dacă nu este vorba despre un caz mai complicat, ca să zic aşa, mă-nţelegeţi. Să vedem: Simptome semnalate de pacientă, insomnie, halucinaţii vizuale şi auditive, ciclotimie. Suspectă de administrare de opiacee. Intoxicaţie medicamentoasă. Este vorba despre medicamente din spectru-ăsta, dar şi despre un medicament foarte puternic, Fortral, puteţi să-mi spuneţi ceva despre asta? m-a întrebat Simona Antoni, amica doctoriţă.

Nu aveam răspunsuri. Aşteptam din secundă în secundă să-mi spună cineva Hai, lasă, o să fie bine, nu te îngrijora, hai că...

Din cabinetul doctoriţei, vedeam deja, prin fereastră, primele umbre ale înserării. Nu-mi dau seama dacă imaginea asta e de la începutul internării sau de la sfârşitul ei, când am fost s-o iau pe Ava acasă.

De nicăieri am auzit, aiurea probabil, un urlet de lup. M-am gândit că lupii mănâncă aproape orice altă vietate, mică sau mare, de la broaşte, iepuri şi pârşi, la mistreţi sau cerbi, ba chiar şi urşi. Şi la cât de mult îmi plăceau mie lupii.

Dar să ştii că n-am luat-o, îmi zice în ureche femeia pentru care venisem acolo, ferindu-se să n-o audă şi altcineva.

Nu ştiu ce să răspund. Mi se face iarăşi frică pentru ea, pentru noi, pentru femeile aflate în rezervă. Şi tâmplele îmi bubuie a durere.

Piei din ochii mei! Să te duci învârtindu-te şi să nu te mai întorci! aud de undeva.
- Cred că voia să-mi facă vrăji, îmi spune Ava, tot în ureche.

Naa-ni, na-ni, taci cu mama, şşş.

Vreau să spun ceva de încurajare, dar ce poţi oare să spui, învaţă-mă, Doamne.

Nu mai ştiu cât a trecut până când am auzit uşa deschizându-se şi apoi vocea hotărâtă a asistentei:
- Haideţi, trebuie să ieşiţi acum.

***
- Bine, dar de ce aici? am întrebat-o pe femeia în uniformă din faţa uşii.

Avea părul castaniu şi o bonetă de aceeaşi culoare cu uniforma şi cu ochii, oare ea ţine cheia de obicei sau o predă cuiva după, o pune undeva într-un dulap cu chei pentru secţiile-nchise?, seamănă cu Joséphine de Beauharnais, din tabloul de la încoronare făcut de Gérard, numai că, în loc de coroană, are boneta adusă pe frunte şi cu bretonul iţit de sub ea, exact figura Joséphinei.

Am insistat, mi-era teamă să nu dispară înainte să răspundă:
- Va fi pentru scurtă vreme, nu? Sunt sigură că e doar provizoriu.