Lumi eterice

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020). În această fascinantă colecţie de povestiri, dorinţa arzătoare de a transcende existenţa obişnuită deschide calea către lumi magice, străvezii. Tatăl decedat populează visele fiicei şi îi dă indicii despre viaţa de apoi; o profesoară din Rusia aflată într‑un mic orăşel american construieşte fantezii complicate în timpul pauzelor de cafea; un bărbat se îndrăgosteşte de o statuie de marmură, în timp ce familia i se destramă; un copil întrezăreşte raiul prin sticla colorată a unei ferestre. Îmbinând profunzimea lui Cehov, satira fantastică a lui Gogol şi un amestec personal de umor şi lirism, Tolstaia preschimbă cotidianul în alternative diafane, eterice. Aceste povestiri despre politică, identitate, dragoste şi pierdere surprind esenţa sufletului slav. Protagoniştii Tatianei Tolstaia - toţi, nişte căutători - sunt copii care visează cu ochii deschişi, adulţi singuratici, oameni înstrăinaţi de locurile de baştină, ajunşi pe teritorii nefamiliare. Indiferent de obiectul contemplaţiei - fie că e vorba despre strategiile complicate de livrare a telegramelor în Leningrad sau despre melancolia meditativă a piftiei pregătite de sărbători -, trăirile interioare vibrante şi elementele nemiloase ale existenţei sunt redate cu aceeaşi minuţiozitate, într-o viziune sumbră, dar plină de compasiune a vieţii pe pământ.

"Ludică şi poetică... O scriitoare versatilă şi originală. Memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia." (The Wall Street Journal)

"Plină de viaţă, armonizată perfect... Tolstaia este cunoscută în Rusia ca un critic politic extrem de inteligent şi caustic, dar amintirile copilăriei sale sovietice au un caracter tandru, personal." (The New York Times Book Review)

"Tolstaia are fraze memorabile - argotice, de indignare, entuziaste, grosolane. Totul e sublim: devierea de la subiect şi flecăreala, voioşia şi adâncimile întunecate, torentele limbajului şi atingerea perfectă. A fost comparată cu Cehov. Dar e absurd. Tolstaia trece în viteză pe lângă el şi îl răstoarnă în şanţ. (...) De o ilaritate amară... În mâinile acestei scriitoare generoase, totul prinde viaţă, devine scânteietor." (Bookforum)


Sinceră să fiu, mi‑e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi‑au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare an, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem... nici pe asta nu o ştim.

Dar, pentru un motiv sau altul, sacrificiul trebuie îndeplinit.

Eşti dator să mergi pe frig la piaţă - unde e mereu frig, şi niciodată bine luminat. Apoi trebuie să treci de butoaiele cu murături, de smântâna şi frişca de o prospeţime feciorelnică, de fostele depozite de artilerie pline acum de cartofi, ridichi şi varză, de grămezile de fructe aranjate în piramide, dincolo de clementinele strălucitoare ca nişte semafoare şi să ajungi până în cel mai îndepărtat cotlon. Acolo şade butucul de măcelar; acolo se găsesc sângele şi toporul.

"Rusia e chemată la topor." E chemată la acesta anume, care îşi are lama împlântată în ciotul de lemn. Rusia e aici, Rusia îşi alege bucata de carne.
- Igor, taie nişte picioare pentru doamna!

Igor îşi ridică toporul şi haţ! Întinde pe masă genunchii albi de vită, fileurile şi pulpele. Unii cumpără bucăţi de cap, mai precis, de bot. Amatorii de ciorbă de porc cumpără picioare de purcel, cu tot cu copită. E tulburător să ţii aşa un picior în mână şi să‑i atingi pielea gălbuie... Dacă îţi scutură mâna înapoi?

Niciunul dintre aceste animale nu este cu adevărat mort, tocmai asta e taina. Moartea nu există. Sunt tranşate, mutilate, nu mai pleacă nicăieri, nici măcar târându‑se. Au fost ucise, însă nu sunt moarte. Ele ştiu că ai sosit să le faci de petrecanie. Apoi vine rândul unor alimente mai uscate şi mai curate: ceapă, usturoi, rădăcinoase şi ierburi aromatice. După aceea, pleci acasă prin zăpada care îţi scârţâie sub picioare. Vezi intrarea în scara blocului îngheţat. Iar a fost furat becul. Orbecăi pe întuneric după butonul de la lift; ochiul roşu i se aprinde. Mai întâi îşi fac apariţia intestinele cuştii de fier forjat a liftului, apoi cabina. Lifturile străvechiului nostru Sankt Petersburg se mişcă încet. Pârâie la fiecare etaj, punându‑ţi răbdarea la încercare. Ciolanele tranşate din sacoşă îţi atârnă greu în mâini şi pare că vor refuza să se urce în lift în ultima secundă. Vor zvâcni, se vor elibera din strânsoare şi vor tropăi pe gresie: ţoc‑poc, ţoc‑poc, ţoc‑poc. Poate că ar fi mai bine aşa? Nu. E prea târziu.

Acasă, le speli şi le arunci în oală. Dai focul mare. Acum apa fierbe, clocoteşte; curând se acoperă de o pojghiţă de bulbuci gri, murdari. Tot ce‑i rău, tot ce apasă, toată frica, toată suferinţa a ţâşnit şi a încercat să scape, a guiţat şi a mugit, n‑a înţeles, s‑a împotrivit şi a gâfâit. Însă totul s‑a transformat într‑o substanţă vâscoasă. Toată durerea şi moartea s‑au topit, închegate într‑o pâslă pufoasă respingătoare. Finito. Pace, îndurare.

Apoi vine momentul să arunci această apă a morţii, să clăteşti bine la robinet bucăţile sedate şi să le pui într‑o oală curată şi plină cu apă proaspătă. E doar carne, e doar mâncare. Tot ce era înfricoşător s‑a curăţat. E nevoie doar de o floare calmă şi albastră de gaz, un foc mic. Lasă totul să fiarbă încet. E un demers de cinci‑şase ore.

În timp ce oala bolboroseşte, te poţi apuca de pregătitul cepei şi al ierburilor. Le vei adăuga în oală sub forma a două mănunchiuri. Primul, cu două ore înainte ca fiertura să fie gata, iar al doilea, o oră mai târziu. Nu uita să pui şi sare suficientă. Şi iată că truda ta a luat sfârşit. La sfârşitul procesului de gătire, carnea va fi suferit o metamorfoză completă: în oală, carnea aromată va pluti într‑o supă aurie şi nimic, absolut nimic nu ne va mai aminti de Igor.

Copiii sunt aici; fără pic de teamă, privesc conţinutul vasului. Nu e niciun pericol să le arăţi această supă - nu vor pune nicio întrebare dificilă.

Strecoară zeama, desprinde carnea de pe os, feliaz‑o cu un cuţit ascuţit, cum se făcea pe vremuri, când trăia ţarul, şi celălalt ţar, şi cel de‑al treilea ţar, înainte de apariţia maşinii de tocat carne, înainte de Vasile cel Orb, de Ivan Kalita, de cumani, de Rurik, Sineus şi Truvor care, pare‑se, nici n‑au existat.

Pregăteşte castroanele şi farfuriile şi pune nişte usturoi zdrobit în fiecare. Adaugă carnea feliată. Toarnă peste ea, cu polonicul, zeama groasă, aurie şi gelatinoasă. Gata. Ţi‑ai îndeplinit sarcina. Acum e rândul gerului să‑şi facă treaba. Du cu grijă castroanele şi farfuriile pe balcon, acoperă coşciugele cu capace, peste care pui o folie de plastic, apoi pune‑te pe aşteptat.

Ai putea foarte bine să aştepţi chiar pe balcon, înfofolită în şal. Fumează o ţigară şi priveşte stelele polare, fără să poţi identifica măcar una. Gândeşte‑te la musafirii care vor veni mâine, adu‑ţi aminte că trebuie să calci faţa de masă, să amesteci hreanul cu smântână, să încălzeşti vinul şi să răceşti votca, să razi nişte unt rece, să pui varza murată într‑un vas, să tai nişte pâine. Trebuie să te speli pe cap, să te îmbraci frumos, să te machiezi - fond de ten, rimel şi ruj.

Şi dacă‑ţi vine să plângi fără niciun rost, fă‑o acum, când nimeni nu te poate vedea. Plângi cât se poate de tare, fără nicio noimă şi fără motiv, cu sughiţuri, ştergându‑ţi lacrimile cu mâneca, încercând să‑ţi stingi ţigara de grilajul balconului. Dar grilajul nu e acolo, iar tu îţi arzi degetele. Fiindcă unde se află acest acolo sau cum îl poţi găsi... asta nimeni nu o ştie.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.