Lumi eterice (II)

Citiţi un prim fragment din această carte aici.


E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.
Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa. Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?
Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.