Monopoly

Notă: Această povestire a fost scrisă în cadrul atelierul de scriere creativă al festivalului Super 2020, coordonat de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor, şi a apărut în antologia de povestiri a festivalului, numită 7 minute într-un dulap. LiterNet va prezenta o parte din aceste povestiri în această rubrică, câte una pe săptămână. Prefaţa antologiei, scrisă de Iaromira Popovici şi intitulată Cum să scriem, în linii foarte mari se poate citi aici.

***

Bariera se ridică, iar maşina de tichete scuipă un bileţel cu ora intrării şi preţul pe oră. Se întrebă cât o va costa timpul petrecut la cumpărături. Se gândi că va fi rapidă.

Îşi parchează Fiatul cel verde. Trânteşte uşa în urma ei. Încuie apăsând pe butonul cheii. Alarma maşinii sună, ea se sperie şi se întoarce din drum. Încuie manual. Merge dreaptă, îşi ţine geanta strâns între braţ şi corp. Scoate o fisă aurie din buzunarul exterior al genţii, fără să se uite nicio secundă în jos. Cu privirea fixă la cărucioarele de cumpărături şi pasul apăsat al tocurilor joase, pare că defilează în parcarea semi-luminată.

Împinge fisa cu precizie în căruciorul tapetat cu bonuri abandonate de alţi clienţi. Se poate citi o anume înverşunare în felul în care se mişcă, felul în care scoate căruciorul din miriapodul de cărucioare în care se află, felul în care face o jumătate de piruetă încercând să mişte căruciorul grosolan spre intrare.

Aşteptând să se deschidă uşile automate, ştie însă că, odată intrată, va trebui să adopte ritmul impus de magazin: lent, de o calm fals, care te obligă să priveşti tot ce este expus - fie că îţi permiţi sau nu să cumperi.

Se opreşte la fructe şi priveşte paleta de culori: roşu, oranj, galben, verde, albastru. Ridică o caserolă de smochine. Fructele îi aminteau de prânzurile pe marginea piscinei, de mirosul clorului şi camerele de fotografiat ce îi prindeau doar unghiurile bune, toate aparţinând acum trecutului. Femeia clipeşte, iar amintirile dispar, fiind înlocuite cu luminile neoanelor supermarketului. Privirea ei se fixează asupra unui detaliu de pe ambalaj: reducere 50%.
- Azi este ziua mea norocoasă, îşi spune.

***

- Îţi spun, Frank. Azi este ziua mea norocoasă. Pot să simt asta, i-a spus George entuziasmat amicului său.

George şi Frank coborau scările pentru a ajunge la casa unde declarai pariul valabil pentru următoarea cursă. Ambii înalţi, plinuţi, puţin aduşi de spate, trecuţi bine de 40 de ani. Faţa lui George era brăzdată de câteva riduri fine, în timp ce pungile de sub ochi trădau oboseala acumulată în ultimele zile. Purta un costum bej, plictisitor, ce îl făcea să pară parte din decor, întrucât pereţii clădirilor erau de aceeaşi culoare spălăcită. Frank, pe de altă parte, alesese un turcoaz menit să îl scoată din monotonia de zi cu zi.

În dreapta lor, pe hipodrom, era în desfăşurare o altă întrecere. Jocheii îşi împingeau tocul ascuţit al cizmelor în lateralele cailor pentru a-i încuraja să prindă viteză. Cei mai competitivi îşi foloseau biciul subţire şi loveau fără milă, însă nechezatul plin de durere al animalelor era acoperit de uralele şi oftatul mulţimilor atât de diverse: de la oameni ai înaltei societăţi, pe care îi puteai observa după hainele mult prea formale, ce căutau puţină distracţie, la cei care îşi căutau norocul cu doar doi dolari în mână, întreaga lor avere. Cu toate acestea, aveau aceleaşi expresii faciale şi experimentau, împreună, aceleaşi sentimente. Oameni transpiraţi de emoţii, oameni plini de speranţă, oameni sceptici, care cred că cei din jur sunt doar nişte hoţi care încearcă să-i păcălească, oameni care au pierdut tot şi oameni care s-au îmbogăţit pentru prima oară în viaţa lor.

S-au oprit în faţa casei de pariuri. George s-a întors, apoi, spre doamna blondă şi tânără din spatele geamului. Cochetă, jucăuşă, tasta neîncetat la calculatorul de modă veche, mestecând o gumă aromată. Bărbatul a scos din buzunar o hârtie mototolită pe care era trecut un cont bancar şi i-a aruncat-o pe tastatură.
- Toţi banii din acest cont pe Lucky, păpuşă.
- Eşti nebun? întreabă Frank, luându-l pe George de umăr şi întorcându-l spre el. Gândeşte-te bine ce faci, George! Banii nu se mai întorc.
- Da, da, da. Ai încredere în mine, bine? şi l-a bătut atotştiutor pe umăr.

După ce au plasat pariul, cei doi şi-au ocupat locurile în loja de la etajul doi, ce avea cea mai bună vizibilitate.
- Îl vezi pe cel în verde? l-a întrebat George pe Frank, îndreptându-şi arătătorul spre grajduri şi fixându-şi ochii mici pe unul dintre cai. E singurul pur-sânge. Rapid ca fulgerul. Are un început mai greu, însă, uite, a câştigat toate cursele din această dimineaţă.

Se uitau amândoi la tabela de scor, ce aproba ceea ce spusese George.
- Eşti sigur că vrei să faci asta?
- Faptul că te îndoieşti de alegerile mele, mă nelinişteşte teribil. Eu câştig mereu, Frank, n-ai învăţat? Şi-a scos din buzunar un bănuţ auriu şi a început să-l frământe între degete.
- Să îţi aduc aminte când te-ai căsătorit?
- Într-adevăr. O "investiţie" ratată. a răspuns George râzând.

Alarma a sunat şi, imediat, şase cai au început să galopeze. Şase culori diferite se întreceau pentru amuzamentul maselor de oameni ce priveau încrezători de pe margine un curcubeu incomplet: roşu, oranj, galben, verde, albastru şi violet. Conducerea jocului se schimba rapid: roşu, galben, verde, iar roşu, iar galben, albastru, oranj, ca apoi verde să-şi revină şi să preia conducerea. George era în extaz, jongla cu fisa norocoasă din ce în ce mai repede, pulsul îi crescuse, respiraţia i se accelerase. Strângea cu mâna dreaptă bara de fier din faţa lui şi rânjea aproape demonic, gândindu-se la banii pe care avea să îi câştige. Să fi fost neşansa, să fi fost un plan dinainte stabilit, să fi fost nepriceperea jocheului sau poate că bietul cal se săturase să fie alergat, însă Lucky s-a oprit în mijlocul pistei, şi-a aruncat călăreţul în iarbă şi a plecat, nonşalant, înapoi la grajduri. Comentatorul, ce turuia pe fundal întreaga cursă mult prea repede ca cineva să înţeleagă, a fost cuprins de o dezamăgire cumplită, încercând să o mascheze cu o glumă nesărată. Speranţele celor ce îşi puseseră încrederea în armăsar dispăruseră, lăsându-i deznădăjduiţi. Plini de ruşine, părăseau stadionul în grabă.

George a încremenit, expresia sa fiind un monument al dezamăgirii, al fricii, al realizării că a pierdut tot ceea ce avea.
- Urăsc să-ţi spun că te-am avertizat, a zis Frank, cu trabucul în gură. Şi-a scos bricheta din metal şi şi l-a aprins. Dar... te-am avertizat.

Bărbatul în costum bej se uita pierdut în gol. Brusc, s-a întors spre prietenul său fără să îl privească.
- Iar eu ţi-am zis să nu mai fumezi lângă mine.

I-a luat trabucul dintre buze şi a început să tragă din el, în timp ce păşea încet spre ieşire.
- Unde te duci? a strigat Frank.
- Să-i spun neveste-mi că e falită.

***

Se uita la clădire ca şi cum ar fi fost prima oară când o vedea. Se mira de dimensiunile propriei case. Înaintând spre uşa roşie, simţea că intră de bună voie în gura balaurului. Îşi spuse că n-are de ce să se streseze, dar era conştient că se minte singur. Puse mâna pe clanţa aurie şi îşi simţi inima pulsându-i în buricele degetelor - ezită.
Intră în foaier şi fu orbit de podeaua proaspăt spălată. În casa lor, podeaua e mereu proaspăt spălată. Un străin nu şi-ar putea da seama că aici trăieşte o familie, căci toate urmele vieţii domestice sunt atent şterse de cele trei menajere.

Se descalţă, îşi scutură umerii, se uită într-o oglindă gigantică menită să te retuşeze sau admire înainte de a părăsi casa - îşi relaxă muşchii feţei pentru o secundă, după care se încordă în aşa fel încât să-ţi dai seama de seriozitatea mesajului care urma să fie spus doar privindu-l.

Nimeni nu băgă de seamă atunci când George ajunse acasă. Vila era prea mare, iar maşina sa sport prea silenţioasă. George se îndreptă direct spre biroul lui, unde îşi turnă un pahar de whiskey şi se aşeză pe un fotoliu de catifea. Îl strigă pe valetul familiei să o cheme pe soţia sa, Melinda, pentru o importantă întâlnire privată.

Femeia urcă scările, sceptică la gândul că soţul ar putea-o surprinde cu anunţul pe care voia să-l facă. Simte că-l cunoaşte îndeajuns după 17 de ani de căsătorie şi nu ar fi prima oară când consideră el că are de zis ceva interesant când, de fapt, nu e absolut nimic interesant la ce se gândeşte, zice sau face el, în general.

Holul e lung, merge dreaptă şi gata să dea ordine.

***

Ţipătul Melindei s-a auzit atât de tare din birou, încât i-a speriat pe cei trei copii care trăgeau cu urechea la uşă: Ashley şi Emma, ce aveau 16 ani şi Peter, care abia împlinise 10.
- Lasă-mă şi pe mine să ascult, i-a spus Peter supărat surorii lui, Ashley, care ţinea paharul mult prea sus ca el să ajungă.
- Shhh. Ne vor auzi, dacă nu te opreşti din sărit, i-a răspuns Ashley răstit.

Şi-a micşorat ochii, de parcă asta ar fi ajutat-o să descifreze cuvintele rapide ale mamei sale. După tonul vocii, era supărată. Şi nu acel supărată cum este întotdeauna, ci mânioasă, într-o manieră de "te-aş omorî în somn dacă aş scăpa basma curată".
- Cred că tata a pierdut averea, a spulberat Ashley liniştea ce se aşternuse în hol. Fugiţi, vine!

Cei trei au luat-o la fugă pe coridoarele lungi, decorate cu oglinzi, cu tablouri ale unor strămoşi neştiuţi de cei rămaşi în viaţă, cu statui împodobite cu foiţă de aur şi cristaluri inutile, al căror rost era să strângă praful.
Melinda a ieşit furioasă în hol. S-a întors şi i-a strigat soţului ei:
- Nu îmi vine să cred că ai putut să-mi... să ne faci una ca asta! De ce m-am măritat cu tine chiar nu ştiu.

A trântit uşa din lemn masiv şi a stat pentru câteva secunde nemişcată în faţa ei. Buclele roşcate îi cădeau perfect pe umeri, creând o armonie cromatică alături de cămaşa din satin şi halatul cu mâneci din dantelă violet pe care le îmbrăcase în acea după-amiază. Părea tânără, abia trecută de 35 de ani, cu trăsături fine, piele aparent translucidă, la cât de albă era, buze pline şi înroşite de cât le strânsese de nervi. A inspirat adânc, şi-a netezit hainele şi, deşi acest efort îl depusese pentru a se calma, cu ochii albaştri aproape ieşiţi din orbite şi o figură isterică, s-a răstit la cei trei servitori ce apăruseră în spatele ei:
- De ce mă urmăriţi? Nu aveţi nimic de făcut? Puteţi începe prin a pune masa pentru diseară. Cinăm cu toţii.

Apoi a luat-o înspre camerele copiilor pentru a-i anunţa marea veste. În orice altă familie, acesta ar fi fost un obicei comun, obişnuit. Pentru familia Helding, însă, ceva clar nu era în regulă când avea loc o cină festivă, observă Ashley, fiica cea mare, imediat ce mama ei deschise larg uşa dormitorului. O surprinse pe tânăra de 16 ani întinsă pe pat, lângă prietena ei, Emma, cu un laptop deschis între ele.
- La masă, este urgent, spuse Melinda.
- I-am spus şi Emmei să stea în seara asta pentru cină, zise Ashley încercând să pară sfidătoare.

Privirea Melindei se opri pe cealaltă fată pentru o secundă. Emma nu provenea dintr-o familie bogată, dar, cumva, cele două tinere se împrieteniseră făcând amândouă parte din echipa de volei a şcolii, după cum arătau şi pozele de pe pereţi.
- Fata asta nu are casă, sau de ce tot stă la noi... murmură femeia pentru ea, înainte să i se adreseze tinerei. Ni te poţi alătura şi tu, dar trebuie să veniţi urgent.

Ultimul membru al familiei era tânărul Peter, care, la cei 10 ani ai săi, stătea închis în dormitor, exersând la pian. Melinda deschise uşa ce dădea spre o cameră de un alb palid, presărată cu diverse: cărţi, manuale, hărţi şi globuri pământeşti întinse pe toate rafturile, şevalete cu picturi ce aşteptau să se usuce, o vioară atârnată de un cuier, un flaut aşezat pe un birou si, desigur, pianul ce trona în mijlocul încăperii. În spatele acestuia, un copilaş scund, cu ochi speriaţi, părul tuns scurt şi un cap rotund ce conţinea mai multe informaţii decât ar poseda un copil de vârsta sa.
- La masă, vino repede, spuse Melinda grăbită, îndreptându-se deja spre scările ce duceau spre propria cameră.

***

- Vine tata? a întrebat, nerăbdător, Peter, ce voia să se atingă de friptura suculentă de curcan, de sucul proaspăt de portocale şi, mai ales, de tarta cu lime de la desert.

Masa era, însă, prea lungă pentru a se auzi ceva, cei cinci care urmau să cineze împreună fiind nevoiţi să ţipe pentru a se auzi. Nu primi niciun răspuns, aşa că Peter repetă întrebarea mai tare. Cu toate acestea, fetele şi mama lui păreau să îl ignore. Luă şerveţelul de pe masă şi începu să creeze figurine din hârtie.

Melinda stătea tolănită pe scaun şi citea revista Vogue, de data aceasta într-o rochie galbenă din mătase, cu decolteu adânc. Era singura din casă ce îşi schimba ţinutele din oră în oră. Apariţia sa din această seară era contrastată de tălpile goale pe care şi le etala stând picior peste picior. Cu un ochi la ceas şi unul la revistă, bătea ritmic din degete secundele ce treceau. Unghiile roşii se loveau de faţa de masă albă şi creau un zgomot ce putea să te înnebunească dacă nu ai fi auzit sincronul cu ticăitul orologiului. Ashley şi Emma stăteau faţă în faţă şi aşteptau şi ele sosirea lui George. Ashley era vizibil îngrijorată. Auzise în birou despre ce era vorba şi ştia că urma o ceartă monstru.

George intră, în sfârşit. Era amuzat, fericit. Emoţii false, menite să nu descurajeze membrii familiei şi invitata. A pupat-o cu sunet şi salivă pe Melinda, aceasta ştergându-şi repede obrajii şi eschivându-se la gestul neaşteptat, a bătut palma cu Peter şi le-a îmbrăţişat pe Ashley şi pe prietena ei. Comportamentul său era cu totul neaşteptat, de parcă încerca să ascundă gravitatea situaţiei în care se aflau.

La început se auzeau doar clinchetele tacâmurilor, câte un oftat sau vreo tuse spontană, un scârţâit de cuţit pe veselă, însă, curajoasă, fiica a deschis conversaţia.
- Şi... deci... ce s-a întâmplat mai exact?
- Ce să se întâmple? a încercat George să pareze întrebarea.
- Păi de ce luăm cina împreună? a continuat ea nelămurită.
- Doamne Dumnezeule! E o crimă să iei cina cu familia? Avem nevoie de un motiv să luăm cina împreună?
- În cazul nostru, da. Ultima dată, a murit bunica, i-a amintit Ashley.
- Ah, păi, atunci s-au aliniat foarte bine momentele
- Doar spune-le odată, George! s-a răstit Melinda, scoasă din sărite de amânarea veştii.

Toţi s-au oprit din mâncat şi se uitau acum la tatăl din capul mesei.
- Iubito, nu e timpul. Întâi să mâncăm, să...
- Suntem faliţi, l-a întrerupt din nou Melinda, aruncând furculiţa în farfurie şi ascunzându-şi faţa în şerveţel. Nu mai avem niciun ban şi în câteva zile va trebui să părăsim casa şi DUMNEZEU ŞTIE UNDE SĂ MERGEM.

Melinda a început să suspine puternic în batistă. George a lăsat tacâmurile rezemate de margine. Îi privea acum pe copiii ce se uitau îngrijoraţi la el. Nu mai spunea nimeni nimic.
- Copii, nu trebuie să vă faceţi griji. Probabil vom sta la vreo rudă o perioadă, iar tata şi mama se vor ocupa de această problemă. Nu tre...
- Da? La vreo rudă zici? La sora ta, care nu ne suportă pentru că Peter mereu îi corectează gramatica? Sau poate la unchiul James, care ne-a dat afară pentru că îl băteai la poker? Stai, ştiu, să ne mutăm la ai mei! Ah, am uitat! Sunt morţi de 15 ani, a spus sarcastic Melinda, printre lacrimile ce îi inundau faţa. Era roşie şi avea spasme incontrolabile.
- Întotdeauna este vina mea, nu? Să îţi aduc aminte că tu eşti cea care face fiţe de fiecare dată? De aceea nu ne suportă nimeni. Din cauza ta! i-a răspuns tăios şi ferm George.

Tensiunea atinsese deja cote extreme. Cei doi soţi se priveau intens. Ochii înlăcrimaţi ai Melindei, cu gene lungi, i-au întâlnit pe cei înflăcăraţi ai lui George.
- Puteţi să staţi la noi, a spus timid Emma. Mama şi tata nu s-ar supăra. Mai ales că eu stau mereu pe capul dumneavoastră.
- Emma, ce faci? a întrebat Ashley şocată.
- Cum adică să stăm la voi? a zis nedumerită Melinda.
- Conform dicţionarului, a sta la cineva înseamnă a te muta pentru o perioadă nedefinită, a răspuns Peter, însă nimeni nu l-a luat în seamă.
- Nu, nu putem face asta. Este o casă prea... mică. Nu am avea loc pentru...
- E o idee foarte bună. Îţi mulţumim, Emma! Am putea veni de mâine? a întrerupt-o George pe Melinda.
- Dar..., a obiectat mama.
- Ai spus şi tu, nu avem unde să ne ducem.

George s-a ridicat hotărât de la masă şi a plecat din sală, lăsându-i pe toţi să se gândească la decizia pe care tocmai a luat-o singur.

***

Se trezesc devreme. Holul era plin ochi cu valize, podeaua nu strălucea pentru prima oară în 17 ani. În momentul mutării, casa arăta ca şi cum cineva chiar a trăit în ea. Ashley şi Peter se plimbau fără scop, parcurgând toate camerele; îşi luau un "la revedere" tăcut, doar din ochi.

Melinda nu mai suporta melodrama plecării. Îşi petrecuse întreaga dimineaţă pe verandă cu un pachet de ţigări şi cafeaua apoasă pe care a trebuit să şi-o facă singură, servitorii fiind ocupaţi cu bagajele.

George şi valetul au pus cutie după cutie în monstruozitatea de dubă ce urma să le transporte obiectele fragile şi scumpe.

Ajunşi pe peluza familiei Fresser, simt cum panica li se cuibăreşte în suflet. Acesta este momentul când îşi dau seama de realitatea zdrobitoare a veştii de seara trecută.

Înconjuraţi de bagaje, membrii familiei se uită lung la casa de 5 ori mai mică decât a lor, ce avea să îi găzduiască pentru următoarele luni, până vor strânge suficienţi bani ca să îşi permită să se mute. George, îmbrăcat într-un tricou polo maroniu, cu pantaloni albi, îşi duse mâna la ochi pentru a analiza mai bine casa, din spatele căreia tocmai răsărea soarele. Melinda, excentrică prin culorile ţipătoare, purta o salopetă portocaliu deschis cu perle aplicate şi flutura neîncetat un evantai, nu pentru că era cald, lucru observat la îmbrăcămintea copiilor, ci pentru că dacă nu îşi făcea vânt avea să leşine pe peluză şi să se murdărească. Liniştea dimineţii a fost sfâşiată de soţie care a afirmat cu dispreţ:
- Să nu credeţi că o să-mi încapă toate hainele în casa asta.

Melinda a pornit, apoi, ţanţoş spre casă pentru a suna, lăsând căratul în seama celorlalţi. Uşa s-a deschis şi în prag au apărut, zâmbitori, părinţii Emmei.
- Bună! Eu sunt Anna, întinde mama Emmei mâna.

Înainte de a accepta gestul de politeţe, Melinda a analizat-o pe Anna - mică de statură, puţin plinuţă, cu părul blond strâns într-o coadă decorată cu un cleştişor argintiu. Stilul ei lăsa de dorit - o salopetă din blugi sub care avea un tricou galben. Expresia de pe faţa Melindei trăda ceea ce credea despre gazda ei. Cu toate acestea, i-a strâns mâna femeii şi i-a admirat, impresionată, unghiile îngrijite.
- Henry, a spus bărbatul de lângă ea, pe care Melinda l-a cam ignorat, fiind pierdută în gânduri. Te simţi bine? întrebă el, imediat ce îi observă privirea fixă.
- Ha, mi-am pierdut casa şi averea. Tu ce crezi?

George a rupt momentul stânjenitor din faţa uşii printr-un strigăt răstit, adresat soţiei lui.
- Pentru Dumnezeu, Melinda, vino să le dai o mână de ajutor copiilor. Nu pot căra tot singuri.

Dar nu Melinda a fost cea care a venit în ajutorul lor, ci familia Fresser. Ea stătea pe verandă şi-i privea pe ceilalţi cum se chinuie. La un moment dat, văzându-l pe George cum îi apucă fără milă geamantanul cu cristaluri se repezise spre el, însă s-a oprit de teamă să nu-şi rupă tocul pe aleea pavată. 'Prost gust' s-a gândit, dar nu avea aşteptările setate prea sus oricum. Începuse să se simtă prost că stătea degeaba, aşa că a intrat în holul de primire al casei Fresser. Uşa a scârţâit puternic, iar ochii Melindei s-au închis strâns, fiind vizibil deranjată de zgomot. 'Unde am ajuns?' şi-ar fi dorit să ţipe, însă omul care nu mai are nimic (numit şi sărac, cuvânt pe care încercă însă să-l ocolească) nu avea dreptul să se plângă, iar de acest fapt era pe deplin conştientă.

Casa arăta normal, dar femeia bogată şi excentrică, adică Melinda, cu nici 24 de ore în urmă, nu ar fi acceptat niciodată să petreacă o noapte într-un mediu normal. Doar că femeia bogată şi excentrică de acum o zi a rămas doar o femeie excentrică, care nu are unde altundeva să se ducă.

Totul părea extrem de mic în comparaţie cu vechea lor locuinţă. Foaierul era o încăpere a cărei podea nu strălucea, ci era acoperită de un covor moale pentru ştersul încălţămintei. Avea o oglindă şi câteva lalele colorate într-o vază imensă. S-a apropiat să se admire. Şi-a dat părul roşcat după ureche şi şi-a observat trăsăturile. Faptul că se enerva mereu atât de repede şi îşi încreţea fruntea făcuseră să îi apară un rid. Şi l-a atins încet şi a oftat prelung. Îmbătrânea... George a trântit uşa de la intrare în urma lui, făcând-o să tresară şi să se îndrepte de spate. El s-a uitat supărat la ea.
- Ce? a întrebat ea uimită.
- Ce să faci şi tu... şi-a dat ochii peste cap şi a plecat spre sufragerie.
- Ah, aşteaptă! i-a strigat Melinda
- Ce? a întrebat el uimit
- Pantofii, i-a gesticulat ea, mândră şi cu ochii mari, spre preşul pe care erau înşirate perechile de pantofi ale familiei Fresser.

Privirea lui George nu a părăsit-o pe a Melindei în timp ce el, vizibil deranjat de circumstanţe, s-a aşezat pe scară, şi-a scos mocasinii maro şi i-a aruncat lângă oglindă. Apoi a plecat să caute bucătăria.

Anna, roşie la faţă şi cu urme de transpiraţie sub braţe de la efortul depus cu bagajele, se apropie de Melinda cu gesturi îmbibate în entuziasm. Poate nu i-a observat expresia feţei care, involuntar, exprima dispreţ, sau poate nu i-a păsat că necunoscuta pe care tocmai a primit-o în casă o priveşte astfel. În orice caz, îmbrăţişarea spontană şi relativ stânjenitoare a luat-o pe Melinda prin surprindere.
- Cât ne bucurăm că sunteţi aici!

Curând s-au alăturat şi copiii, care, nerăbdători, au urcat cu zgomot scările să exploreze etajul superior. Henry le-a urmat, cu la fel de mult zgomot, în dorinţa de a le arăta unde vor dormi. Uşa de la intrare s-a trântit din nou. Din bucătărie se auzeau dulapurile închizându-se puternic, întrucât George nu ştia să fie blând. Prin geamurile deschise, câinii au început să latre. Amalgamul de mirosuri, de emoţii, de sunete ce păreau o orchestră ce nu ştie să se armonizeze i-au cauzat Melindei o stare de rău şi, curând, era leşinată pe covorul plin de murdăria pantofilor.

George căuta frenetic un pahar în care să-şi toarne lapte rece, când a auzit ţipătul Annei din hol. În alertă, a fugit până în foaier să vadă ce s-a întâmplat. Deloc mirat să îşi vadă soţia pe jos, s-a apropiat nonşalant de corpul inconştient, l-a ridicat cu o blândeţe nespecifică şi, mai apoi, l-a aruncat jumătate peste umăr. Anna şi Henry, care coborâse panicat, se uitau neliniştiţi la scena aproape violentă, de o dragoste falsă. Văzându-i îngrijoraţi, George s-a simţit obligat să afirme sarcastic:
- Aşa mai face ea.

***

Emma strigă din capul holului, cu putere şi entuziasm:
- Toată lumea la masă!

Toţi tresar în locuri diferite ale casei. Vestea care a călătorit sus pe scări, de-a lungul holului şi s-a răsfirat spre camera fiecăruia vine ca o palmă peste ceafă.

Pentru copiii familiei Helding chemarea la o cină în familie era ceva între 4 ochi şi adresat cu o anume gravitate în glas. O cină în familie echivala cu o veste nu prea fericită. O cină în familie i-a adus aici.

Ashley şi Peter coboară scările cu paşi firavi, cu un singur deget pe balustradă, ca un om mic şi diform pe un tobogan. Fiecăruia îi vorbeşte o altfel de voce în cap, o voce cu un vocabular diferit pentru fiecare şi cu feluri diferite de a accentua cuvintele; gândul este însă acelaşi pentru amândoi: "Vor să ne dea afară?"

Strigătul o găseşte pe Melinda în baie, scotocind cu privirea printre cosmeticele Annei cu robinetul pornit ca justificare a timpului pe care îl petrece în cămăruţa înghesuită cu gresie albastră. Luată pe nepregătite şi fără să proceseze zgomotul, se răsteşte involuntar:
- OCUPAT!

Răspunsul vine de la George, un mormăit de om ce tocmai a fost trezit dintr-un pui de somn:
- Hai la masă, Melinda...

Ajunşi în sufragerie dau peste o masă goală.
- Melinda, poţi să mă ajuţi cu salata?

Anna îi vorbeşte din bucătărie fără să se uite la ea, gătind la 3 tigăi în acelaşi timp. George, Ashley şi Peter se întorc spre Melinda cu sprâncenele ridicate până la mijlocul frunţii.

Iniţial crezu că e o glumă, se pregătea să râdă fals. Reacţia propriei familii şi lipsa de râsete a familiei Fresser o descurajaseră. Următoarele câteva secunde se simte pierdută, în lipsă de reacţie sau răspuns. Apoi sprâncenele i se unesc, buzele i se înroşesc, o venă mică îi pulsează pe tâmplă. Se uită la George cu aceeaşi privire din seara precedentă: un amestec de furie, dezamăgire, tristeţe, dar mai ales furie. Soţul înţelege şi se simte jenat, nu se ştie faţă de cine - de propria soţie sau de întreaga familie Fresser, care priveşte spectacolul mut, dar dramatic dintre ei? Eliberează un "Îmi pare rău" abia inteligibil în aer, dar simpla umilinţă de pe faţa lui o pune pe Melinda în mişcare, care defilează ca o câştigătoare până la bucătărie.

Celorlalţi 3 Heldingi li se atribuie rând pe rând câte o sarcină şi, astfel, se schiţează un tablou domestic haotic. Ashley se duelează cu faţa de masă, Peter tremură tot sub greutatea celor 8 farfurii, părul cărunt al lui George aproape ia foc ca urmare a încercărilor de a aprinde grătarul, Melinda de abia se atinge de mâncarea pe care ar trebui s-o prepare, decisă să nu-şi ruineze astfel ultima manichiură scumpă.

Cina este gata, familia Helding este epuizată.
Se înghesuie toţi la masa care în mod evident nu era pregătită să găzduiască o cantitate dublă de mâncare şi oameni.

***

Mezinul familiei Helding, Peter, a fost nevoit să împartă camera cu Freddie, fratele de 18 ani al Emmei. Acest lucru îl înspăimântă pe băiat din mai multe motive. În primul rând, nu mai împărţise vreodată camera cu cineva, şi se întrebă cum ar putea 2 oameni să stea într-o cameră de 3 ori mai mică decât cea cu care era obişnuit, unde se simţea oricum sufocat de toate lucrurile şi activităţile pe care le avea de făcut. În al doilea rând, Freddie era cu 8 ani mai mare decât Peter, şi avea mult mai mulţi prieteni. Cel puţin aşa i se părea tânărului; în realitate, Freddie ştia multă lume, dar nu avea decât doi prieteni apropiaţi ce îi împărtăşeau pasiunea: muzica rock. Cei trei făceau parte dintr-o trupă, în care Freddie cânta la chitară. Deşi la prima vedere, ai crede că intimidantul Freddie Fresser era un derbedeu, motiv pentru care nu multă lume trecea de stadiul de simplă cunoştinţă, dar atunci când ajungeai să îl cunoşti cu adevărat, realizai că tot ce credeai era născut din prejudecată. Eventual, convieţuind împreună, Peter a început să îşi îndrăgească noul frate.

Cel mai greu pentru Peter a fost transferul de la o viaţă de copil ce învăţa de acasă, cu meditatori privaţi, la unul ce frecventa şcoala publică, de cartier, la care mergeau sora lui şi familia Fresser. Băiatul nu avea aptitudinile sociale dezvoltate, aşa că era uşor pentru colegii săi să îl ignore. Aşa şi-a petrecut primele săptămâni, singur, speriat şi trist. Dar în timp ce la şcoală nu avea pe nimeni, măcar acasă îl putea observa pe Freddie, luându-l ca model. Deşi stăteau în aceeaşi cameră, nu comunicau foarte mult: Peter nu ştia cum, iar Freddie credea că băiatul îl urăşte, aşa cum părea că o fac părinţii acestuia.

După câteva săptămâni de convieţuire în tăcere, Freddie se întoarse acasă mai devreme şi îl prinse pe Peter în mijlocul unei lecţii de flaut. Desigur, nemaiavând profesor privat, trebuia să urmărească un videoclip de pe YouTube pentru a nu-şi pierde agilitatea. Freddie văzuse în acel moment un alt Peter, un Peter încrezător, sigur pe sine şi liber. În mintea lui Freddie începu să se contureze un plan de a-l scoate pe băiat din cochilia sa, de a-l aduce pe acest Peter la suprafaţă mai des.

Şi-a pus în aplicare planul în linişte, fiind singurul care ştia ce voia să facă. Întâi, trebuiau să comunice: Freddie a început să îl întrebe despre pasiunile lui, despre cum i-a fost ziua, despre ce film ar trebui să vadă, orice îi trecea prin cap pentru a-i dobândi încrederea băiatului. Peter, deşi iniţial reticent, a început să se deschidă după mai multe zile de insistenţă din partea lui Freddie. Nu era că nu îşi dorea să fie mai social, dar îi era teamă, nu ştia cum să o facă, îi era frică să nu greşească. Nu era obişnuit cu atâta libertate, şi mai ales cu oameni care chiar voiau să îi asculte părerile, să afle ceva de la el.

Într-un weekend, Freddie l-a dus pe Peter la una din repetiţiile trupei lui. Aceasta se întrunea în garajul toboşarului lor şi exersau ore întregi. Văzând curiozitatea şi interesul de pe faţa lui Peter, cei 3 prieteni l-au invitat să li se alăture altă dată cu propriul lui instrument: flautul. După incidentul nefericit ce a cauzat forţata evacuare, băiatul a trebuit să renunţe la pianul său de stejar masiv şi la vioara pe care abia învăţase să o mânuiască. A ales să păstreze flautul, însă, pentru că era uşor de adus cu el, şi o amintire a vieţii sale vechi. Era o rămăşiţă a normalului în care a fost crescut, sacră în această nouă lume caldă şi deschisă, neobişnuită.

Cei trei membri ai formaţiei cu 8 ani mai mari, cu muzică şi glume pe care băiatul nu le înţelegea, s-au ataşat rapid de Peter. Astfel, invitaţia de a-i acompania s-a extins de la o săptămână la alta, până într-o zi în care, înainte de repetiţie, Freddie i-a spus:
-Noi vom participa la spectacolul de talente al şcolii. Ne-ar plăcea să ni te alături, împreună facem o muzică beton.

Cei 4 s-au pregătit intens, zi şi noapte, până în dimineaţa spectacolului. Acum, Peter se uita temător din spatele cortinei la marea de oameni ce intra în sala de festivităţi.
- Nu cred că vor veni, spuse el încet, astfel încât să nu fie auzit decât de Freddie.
- Vor veni, părinţii mei nu au ratat vreun spectacol în care să fie implicaţi copiii lor niciodată. Şi nu îi vor lăsa nici pe ai tai să rateze atâta timp cât locuiţi cu noi, îi răspunse încrezător celălalt băiat.

Trupa lor era ultima. Timpul părea că trecea cu încetinitorul, iar inima lui Peter bătea cu putere. Recunoscuse câţiva copii din clasa lui în public.

Rândul lor a venit şi a trecut repede... Pentru ceilalţi oameni din public, ei erau încă o trupă de elevi, nimic special. Dar pentru Melinda şi George, poziţionaţi în ultimul rând, singurul unde au mai găsit locuri, erau o revelaţie. Ştiuseră că fiul lor avea abilităţi muzicale, motiv pentru care îi aduseseră tutori.În schimb, ce i-a şocat a fost să îl vadă zâmbind atât de încrezător şi fericit. Melinda era sigură că nu îşi mai văzuse fiul astfel niciodată. George era uimit de faptul că fiul său era atât de sigur pe sine în faţa a 800 de oameni. Dacă lui Peter îi era frică, acest lucru nu i se vedea pe faţă sau în modul în care cânta.

După concert, cei doi părinţi au aşteptat că fiul lor să coboare de pe scenă, să fie felicitat de colegi şi chiar şi de profesori înainte ca ei să îl felicite personal. Bucuria din sufletul lui Peter se extinse şi pe faţa mândră a lui George, şi în ochii înlăcrimaţi ai Melindei, ambii sărind să îl îmbrăţişeze.
- Ţi-am spus că vor veni, spuse Freddie punând o mână pe umărul frăţiorului său.