Justiţie

Notă: Această povestire a fost scrisă în cadrul atelierul de scriere creativă al festivalului Super 2020, coordonat de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor, şi a apărut în antologia de povestiri a festivalului, numită 7 minute într-un dulap. LiterNet va prezenta o parte din aceste povestiri în această rubrică, câte una pe săptămână. Prefaţa antologiei, scrisă de Iaromira Popovici şi intitulată Cum să scriem, în linii foarte mari se poate citi aici.

***

I

Nu mai condusesem niciodată pe o vreme atât de înceţoşată, încât nici măcar farurile nu mă ajutau să văd mare lucru, iar simpla prezenţă a tipului legat fedeleş de pe bancheta din spate nu îmbunătăţea lucrurile.

Mi-am luat pentru puţin timp ochii de la drum şi am zărit o strălucire ciudată venind dinspre bordul maşinii. Nu-mi aminteam exact când sau cum ajunsese ciobul acela de oglindă acolo, dar tot ce ştiam era că trebuia să-l folosesc.

În acel moment am oprit maşina şi, cu o ultimă privire aruncată lui peste umăr, am coborât, iar apoi l-am târât şi pe el după mine, ţinându-i ciobul la baza gâtului. Uitându-mă precaută în jur şi sigură fiind că nu era nimeni pe acolo, am văzut întâmplător un luminiş. Bun! Locul perfect!

Cu ultimele mele puteri, l-am luat de mâini şi am încercat să-l târăsc după mine până în luminiş, dar a opus rezistenţă. Fiind deja destul de nervoasă pe situaţia aceea în sine, i-am înfipt ciobul în stomac, reuşind să-l fac să înceteze şi să mă urmeze docil.

Odată ajunşi acolo, l-am legat de un copac cu o sfoară găsită în portbagaj, pentru a mă asigura că nu avea să scape de dorinţa mea de răzbunare. A deschis gura, cel mai probabil ca să implore milă, dar singurele sunete pe care le-am auzit au fost nişte şoapte hârşâite. Pentru a termina cât mai repede cu drama asta ieftină, i-am înfipt ciobul în gât, prin minte trecându-mi vag întrebarea dacă ar fi trebuit să-i amintesc să-şi pună ultima dorinţă. Dar mi-am dat seama ulterior că asta ar fi fost în zadar, din moment ce, cu siguranţă, nu avea să i se mai împlinească.

Cu mâinile îmbibate în sângele lui, l-am dezlegat şi l-am târât în centrul luminişului, pentru a fi cât mai departe de vegetaţie. Privind intens cadavrul de pe pământ, am realizat că, pentru a duce treaba la bun sfârşit, era nevoie să elimin orice urmă a existenţei sale în acel loc. Am început să adun câteva crengi şi să le aştern deasupra corpului neînsufleţit al băiatului, iar apoi m-am întors la maşină ca să iau sticla de vodcă pe care o cumpărasem cu câteva ore înainte de uciderea tatălui meu.

Am desfăcut-o şi am băut din ea în timp ce mă întorceam, iar restul conţinutului l-am vărsat peste corp. Am luat o distanţă sigură faţă de el, mi-am aprins o ţigară, iar bricheta am aruncat-o peste mormanul de crengi. Până să ajung la ultimul fum de ţigară, tot ce mai rămăsese din ceea ce fusese cândva o fiinţă umană era doar un morman de cenuşă.

*

- Bun, îţi mulţumim că ne-ai ajutat să rezolvăm cazul. Dar... de ce?, întrebă poliţistul, uimit de uşurinţa cu care femeia bizară din faţa lui îşi spusese povestea...
- De ce... ce? De ce v-am ajutat sau de ce l-am ucis?
Poliţistul oftă adânc, îşi ascunse faţa în palme, iar apoi răspunse:
- De ce l-ai ucis?, pregătindu-se pentru încă o conversaţie lungă în compania tulburătoare a criminalei.

II

- Ah, asta e o poveste prea lungă, d-le poliţist... Nu-mi permit să vă irosesc şi mai mult timp cu asta decât aţi pierdut deja...
- Stai liniştită, oricum avem tot timpul din lume, zise el pe un ton tăios, ce indica faptul că nici unul dintre ei nu avea să plece până când lucrurile nu erau complet clare.
- Ei bine..., începu fata, înţelegând determinarea poliţistului. Acum câteva seri, mă întorceam de la o petrecere. Era trecut de miezul nopţii şi, pe de o parte, mă aşteptam ca în casă să fie linişte. Dar în acel moment, era mult prea multă linişte. Ca în orice seară normală în care mă întorceam târziu, am vrut să merg la baie, să fac un duş, iar apoi să mă culc.
Deodată, am simţit ceva umed sub tălpile mele goale, dar m-am gândit că e doar apă, aşa că nu i-am acordat prea multă atenţie. Am ajuns la baie, am aprins lumina şi mi-am lăsat privirea să-mi alunece pe podea. Încercam să-mi dau seama dacă băusem prea mult alcool, sau ceea ce vedeam pe jos chiar era sânge.
După câteva momente petrecute privind în gol, am realizat că în mod sigur ceva nu era în regulă. Disperată, l-am strigat pe tata, însă aceeaşi linişte care m-a întâmpinat la intrare mi-a răspuns şi acum.
Am început să-l caut prin casă şi am ajuns în sufragerie. Cu mâinile tremurânde, am aprins lumina şi m-am uitat împrejur. Primul lucru pe care l-am observat în acea dezordine generală, a fost oglinda cea mare de pe perete, acum făcută ţăndări şi împroşcată cu sânge. Din cauza fricii şi poate mai mult din instinct, am luat de pe jos un ciob suficient de mare încât să mă pot apăra cu el, în cazul în care cineva nedorit ar mai fi fost încă acolo.
Cu încă o privire aruncată prin cameră, am descoperit o dâră de sânge pornind din faţa oglinzii şi oprindu-se în spatele canapelei. Urmând-o, am dat, şocată, peste o imagine pe care nu cred că voi avea puterea de a o uita vreodată: cadavrul tatălui meu, având urme de gloanţe în multiple locuri, dovadă a faptului că ucigaşul era foarte speriat în momentul comiterii crimei.
Nelăsându-mi timp să jelesc (cel puţin nu încă) şi observând că sângele era proaspăt, mi-am zis că tipul nu putea fi foarte departe. Am alergat în biroul tatei şi m-am uitat pe camerele de supraveghere. Urmărind cu atenţie înregistrarea, mi-am dat seama că băiatul acela îmi părea familiar. Deodată, mi-a picat fisa. Ştiam totul despre el, inclusiv unde să-l găsesc. Încă având în mână ciobul de oglindă, am luat din fugă cheile de la maşina tatei şi, nemaiţinând cont de faptul că eram beată, am pornit după el, condusă de o sete oarbă de răzbunare.
Am parcat maşina în faţa casei atât de cunoscute mie a fostului meu iubit. Iar restul îl ştiţi...

Dându-şi ochii obosiţi peste cap, poliţistul spuse, pe un ton puţin agresiv:
- Vrei să-mi explici de ce naiba nu ai sunat la poliţie în prima secundă în care ai văzut cadavrul tatălui tău, d-ră Astrid?
- Tata era singura şi cea mai importantă persoană din viaţa mea! Evident că voiam să-i fac dreptate cu mâna mea!
- Ce vrei să spui prin "singura"?, o întrebă poliţistul, privind-o puţin mai relaxat acum.
- Simplul fapt că merg des la petreceri nu înseamnă şi că sunt o persoană extrem de sociabilă, ştiţi... Iar mama mea s-a sinucis când eu aveam 12 ani. Al doilea cadavru găsit de mine al unui părinte era deja mai mult decât puteam agrea!

III

- Astrid Sophie Williams, recunoşti că l-ai ucis pe Josh Andrew Pratchett?, întrebă judecătorul la finalul procesului.
- Da, răspunse ea, vocea sau expresia ei netrădând nicio emoţie.

Nu avea foarte clar în minte ceea ce se întâmplase în timpul procesului, dar nici nu-i păsa, având în vedere că deja ştia ce urma să facă, indiferent care ar fi fost sentinţa.

- Regreţi faptele comise?, mai întrebă judecătorul, dorind să surprindă o emoţie cât de mică în expresia ei, însă neavând succes.
- Nu, răspunse ea sigură pe sine. Era convinsă că făcuse ceea ce trebuia să facă pentru a-i face dreptate tatălui ei.
- O clipă, domnule judecător, interveni avocatul ei. Clienta mea nu este complet conştientă de lucrurile pe care le spune. Dacă doriţi, îl pot chema pe psihologul ei să confirme tulburarea bipolară de care suferă.
- Ba sunt complet conştientă de lucrurile pe care le spun. În plus, dl. Judecător mi-a adresat mie întrebările, nu ţie, adăugă ea pe un ton tăios către avocatul său.
- Taci odată şi lasă-mă să fac treaba pentru care sunt plătit! Încerc să te ajut, iar tu nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile!, îi spuse avocatul în şoaptă, după care adăugă, tare:
- V-am oferit un motiv psihologic destul de bun pentru care ar trebui să fiţi indulgent în ceea ce priveşte sentinţa clientei mele, d-le judecător. Dosarul ei psihologic poate atesta.
- Personal, nu-mi pare că fata aceasta este bolnavă mintal! Apreciez că încercaţi doar să vă faceţi treaba, însă şi eu trebuie să o fac pe a mea! Astrid Sophie Williams, te condamn la închisoare pe viaţă cu executare pentru omor calificat!

În mintea ei, ceea ce urmă, se derulă cu încetinitorul: un poliţist îi prinse mâinile la spate cu cătuşe, iar apoi fu escortată până la penitenciar într-o maşină de poliţie şi încă o echipă de supraveghere, ce stătea în apropiere. Plecând de la tribunalul Ashton, tocmai treceau pe deasupra Podului Suspendat Clifton, când lui Astrid i-a venit în minte o idee strălucită de a scăpa de toţi şi toate. Însă nu apucă să se gândească prea mult la asta, că dintr-o dată se opriră.
- Ce s-a întâmplat? De ce ne-am oprit?, întrebă ea pe un ton inocent.

Poliţiştii o ignoră şi coboară din maşină, lăsând-o pe ea înăuntru. I-a auzit vorbind despre cum au făcut o pană şi a început să zâmbească, mândră de felul în care decurgea planul ei. Apoi, pur întâmplător, a realizat că poliţiştii i-au uşurat neintenţionat munca, prin a lăsa uşile descuiate.

Ea ieşi rapid din maşină şi îl lovi pe primul poliţist care a încercat să-şi scoată arma, dându-i un şut între picioare. Ceilalţi poliţişti îşi scoaseră armele şi le îndreptară asupra ei, încolţind-o între ei şi marginea podului. Făcând un pas înapoi, zâmbi maliţios şi spuse:
- Voi credeţi că toate astea au fost întâmplătoare? Oprirea asta, eu stând aici... Îmi pare rău, dar nu am de gând să ispăşesc o pedeapsă atât de colosală, doar fiindcă mi-am protejat familia!, Iar apoi ceva zornăi între mâinile ei legate şi, aruncând cătuşele înspre poliţişti, plonjă în râu.
- Şi mai spunea judecătorul că fata asta nu pare bolnavă mintal! Uite că tocmai a ales să se sinucidă, în loc să îşi ispăşească pedeapsa de bunăvoie...

Dar urcându-se în maşini, poliţiştii nu avură cum să observe că sinucigaşa lor, acum cu numele de Jacqueline Walker, era la adăpost sub podul de pe care ei tocmai plecau...