7 minute într-un dulap

Notă: Această povestire a fost scrisă în cadrul atelierul de scriere creativă al festivalului Super 2020, coordonat de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor, şi a apărut în antologia de povestiri a festivalului, numită 7 minute într-un dulap. LiterNet va prezenta o parte din aceste povestiri în această rubrică, câte una pe săptămână. Prefaţa antologiei, scrisă de Iaromira Popovici şi intitulată Cum să scriem, în linii foarte mari se poate citi aici.

***

Un dulap nu e doar un dulap, nu în cazul ăsta cel puţin. Un dulap e un loc al amintirilor, cu cutii prăfuite, cu obiecte pierdute ce uită să fie găsite; un loc luminat obscur, ce duhneşte a aer stătut. Uşa este zgâriată de linii paralele, culoarea ei demult transformată dintr-un maro briliant, şlefuit şi strălucitor, în galbenul caracteristic obiectelor ce trebuie înlocuite, căci sunt îmbătrânite.

Afară din dulap, e ca iadul dezlănţuit.

Fata putea deja să simtă petrecerea până la oase, emoţiile ei fiind pe cale să dispară odată cu prima băutură pe care o luă; toţi păreau să bea de parcă era sfârşitul lumii, oricum. Luminile colorate din sufragerie se reflectau pe cuplurile ce dansau cu mâinile în aer pe ringul de dans, făcând câteva fotografii pe care le vor regreta mâine dimineaţă, cu siguranţă. Bucăţi de sticlă spulberată sclipeau pe podea de la o fereastră spartă, sticla ce o ducea cu gândul la multe petreceri pe care a ajuns să le regrete... A jurat că nu va mai bea niciodată, dar asta era atunci. Îşi închide ochii încet, în timp ce restul petrecerii merge mai departe în jurul ei şi se lasă dusă de val pe cântecul ce exploda prin difuzoare.

Oricât de multă energie i-ar fi oferit băutura, dinamica luminilor, zgomotul muzicii, agitaţia din jur şi tocurile - mai ales tocurile -, au făcut-o pe fată să tânjească cu disperare la un spaţiu oricât de mic care să-i permită să-şi întindă picioarele.

Astfel a ajuns într-un colţ al camerei pline de haos. Aimee privea spre oamenii din jurul ei - oameni pe care îi ştia de mici, iar acum erau la limita dintre adolescenţă şi maturitate. Încearcă să-şi amintească cum a ajuns în situţia de faţă; înghesuită pe o canapea din care ieşeau arcuri, lângă un cuplu care se săruta fără să bage în seamă privirile pironite ale petrecăreţilor deranjaţi de afecţiunea afişată.

Săturată să fie lipită de perete, se ridică şi plecă în căutarea unei camere. Rochia de culoarea liliacului se unduia în spatele ei, iar cu fiecare pas făcut parfumul purtat de ţesătură era răspândit în aerul ticsit de fum de ţigară şi băutură. Părul negru-tăciune îi acoperea precum o cortină spatele gol, înnobilat de aluniţe. Mâinile se legănau cu eleganţă pe lângă corpu-i voluptuos.

Îşi aminteşte cu siguranţă că a ajuns în bucătărie, însă modul în care a ajuns în subsolul casei este o întrebare care rămâne fără răspuns. Propriile ei picioare au adus-o acolo, sau a fost mulţimea de adolescenţi piliţi din cauza băuturii? Nici nu mai conta, până la urmă. A fost prinsă în jocul lor.

La intrarea ei în mica încăpere, Luben se înroşeşte şi pleacă ochii în pământ. Începe să îşi aşeze cravata, să netezească cutele de pe pantaloni, să verifice butonii de la încheieturi. Când şi-a făcut curaj, un ocean de emoţii i-a înceţoşat privirea de cristal. Imaginea ei concura în frumuseţe cu însăşi Venera. În timp ce el era întruchiparea lui Vulcan, cu un păr de un nisipiu mediocru, cu un corp mai mult scheletic, accentuat de mărimea costumului gălbejit.

Luben a fost trezit din visare de murmurul colectiv al petrecăreţilor. Privi cu uimire sticla de pe parchet, care arăta cu un capăt spre el şi cu celălalt spre Aimee. Nici nu a avut timp să îşi adune gândurile, că au fost înghesuiţi în dulapul vechi. Părul ei negru se revărsa în valuri peste umeri, iar Luben îşi ţinu respiraţia pentru câteva secunde. Se gândi cum ar fi să o sărute - cum ar fi să-i dea şuvitele de întuneric de pe obraji, să-i simtă parfumul floral pe gâtul cald şi să-i atingă buzele pline cu ale lui.
- Eşti ok?

Se trezi brusc din reverie. Nici el nu ştia. Era absorbit de imaginea ei diluată de negura dulapului. Aimee se descălţă de pantofii incomozi şi, pentru o secundă, îl privi drept în ochii migdalaţi de un albastru spălăcit şi se gândi la cât de frumos era. El se aplecă spre ea. Inima i se strânse, crezând că avea să o sărute. Dar nu. Se întinse şi apucă un obiect argintiu, gravat cu viţă de vie în interior, ce strălucea uşor. Îi prinse mâna fină şi-i întinse inelul cu o privire serioasă.
- Vrei sa fii umeraşul meu?

Izbucniră în râs, atmosfera tensionată spârgându-se ca un clopot de sticlă. Aimee luă inelul şi zâmbi, aplecându-se încet spre buzele lui. Mirosea a brad şi a portocale. Aimee se întrebă ce gust avea. Buzele ei le atinseră pe ale lui într-un vârtej de imagini, senzaţii şi gânduri.

Luben îşi trecu mâna prin părul ei mătăsos, crezând ca visează. I se părea ireal tot ce se întâmpla. Totul plutea odată cu el. Aimee se simţi ruptă de timp, aruncată într-un colţ al galaxiei, în timp ce se juca cu gulerul cămăşii lui. Se desprinse din sărut, simţind cum plămânii îi explodează din cauza emoţiilor.

Părea că respiraţiile lor grele scot aburi în spaţiul acela închis, părea că mâinile ei nu se pot dezlipi de gulerul lui, atrase precum nişte magneţi. Când Aimee reuşi să îşi liniştească vuietul aproape muzical din urechi, îşi scutură capul, o mică încruntătură între sprâncenele ei.
- Cred că au trecut şapte minute, a zis ea, lipindu-şi buzele între ele pentru a nu îşi da de gol adevăratele dorinţe.
- Cred că ai dreptate, a dat el solemn din cap, dar faţa îi era prea roşie pentru a face o impresie reală.

Uşa s-a deschis cu uşurinţă sub mâna lui Aimee, dar ceea ce a văzut în spatele ei nu a fost la fel de uşor de perceput. Părea că toţi petrecăreţii au intrat în pământ, devenind praf ce acoperea orice suprafaţă pe care se putea aşeza. De-abia acum realiză că până şi muzica se oprise, zumzetul din urechile ei fiind mai mult un zgomot distorsionat al petrecerii.

Îl simţi pe Luben în spatele ei, respiraţia sa caldă pe umărul ei. Nu voia să se întoarcă spre el, să îi vadă ochii precum o mare în care parcă nu i-ar fi frică să înoate la nesfârşit. Ştia că dacă se va întoarce spre el, totul ar fi real, aşa ca preferă să îşi fixeze privirea asupra cioburilor de sub fereastra spartă, singurul lucru ce a rămas la fel în această lume cu susul în jos.

Când îndrăzni să îl privească, sări, speriată, în sus, căci modul în care arăta Luben era mult mai înfricoşător decât cum arăta casa. Chipul său ce cu un minut, o secundă, o respiraţie înainte, era roşu de stânjeneală, era acum... era...
- Ce naiba se întâmplă? întrebă Luben, iar vocea îi tremura, parcă stinsă.
- Eşti... eşti...

Nu a putut să termine fraza pentru că s-a văzut pe sine în ochii lui, şi-a văzut propria faţă ridată şi părul transformat dintr-un negru şocant într-un gri rece. Acela a fost momentul în care l-a apucat pe Luben de umeri, iar mâinile ei erau îmbătrânite, pielea lăsată pe antebraţele ei.

Cumva, au păşit în dulap tineri şi luminoşi şi au ieşit bătrâni şi zbârciţi. Era aşa de rău încât ar fi vrut să ţipe, dar a râs în schimb. A râs şi a râs, iar Luben nu a făcut nimic, nici când unghiile îngălbenite în umerii lui îşi înfigea, iar lacrimi furioase pe obraji ea avea.

Este ca o avalanşă. Este ca o furtună în mijloc de toamnă, este urât şi de data asta deloc poetic. Pete roşii i-au apărut pe pomeţi, pe frunte, în timp ce bătea cu pumnii în el. Mâinile lui Luben atârnau pe lângă corp; nu ştia ce să facă cu ele, cum să o poată calma, când tot ce făcea Aimee era să lovească şi să murmure neinteligibil în gol.
- Uită-te la mine, Aimee, spune el, iar ea pare să nu-l audă, ochii mergându-i în toate părţile şi mâinile-i tremurându-i.
- Nunununununu, răspunse ea şi când se calmă destul încât să se îndepărteze de el, intră înapoi în dulap, zguduind uşa după ea.

Luben rămâne pe loc, în timp ce Aimee iese şi intră înapoi în dulap, închizând şi deschizând uşa de fiecare dată cu mai multă forţă decât precedenta. A lăsat-o să o facă de o duzină de ori înainte să o prindă în braţele sale, unde a căzut cu fruntea pe umărul lui şi a lăsat să-i iasă un plânset aproape asurzitor, de animal rănit.
- Nu, asta sigur nu poate fi adevărat... Sigur visez...

Trecu de la furia aceea sălbatică la răbufnirea durerii. Aimee devine din ce în ce mai confuză, aruncându-se într-un abis de disperare şi incertitudine. Se gândeşte să o sune pe prietena ei. Telefonul nu sună, aşa că intră pe Instagram cu gândul de a-i da mesaj. Ceea ce vede o aduce în pragul colapsului, nefiind capabilă să realizeze ceea ce i se întâmpla: profilul ei era plin de poze cu ea bătrână, împreună cu nepoţii săi. Cea mai recentă postare era de acum 2 ani, la ziua ei de naştere. Împlinise 73 de ani. Înseamnă ca Aimee are acum... 75 de ani? Asta este imposibil. Ieşi în fugă din cameră şi deschise toate uşile casei - totul era vechi şi prăfuit.

Plânsul ei surd se transformă într-unul isteric, înecându-se în suspine şi cuvinte gângurite, care pentru Luben nu aveau niciun sens. Până să îşi adune el gândurile, Aimee se ridică de pe podea şi pleacă. Pentru o secundă, Luben ar fi putut uita că sunt cu 50 de ani mai bătrâni decât acum un sfert de oră. O vedea doar pe ea, mică, fragilă, zdrobită de tot ce au aflat. Aceeaşi rochie liliachie flutura haotic de la stânga la dreapta în ritmul paşilor ei apăsaţi şi greoi.

Urcă înapoi la parter, fuge spre uşă, trezindu-se direct în mijlocul străzii. Nu poate să creadă cât de mult din oraş a rămas la fel. Începe să alerge pe străzile din cartier, cu lacrimi curgându-i pe faţă. După un timp, ajunge în faţa unei case ce-i atrage atenţia. Casa în care locuia părea neschimbată. Aceeaşi poartă care se deschidea într-o parte, aceleaşi tufe de trandafir, aceeaşi vopsea crem. Parcă putea să-şi vadă părinţii înauntru, aştepând cu un ultim sâmbure de speranţă întoarcerea ei.

Felinarele care iluminau strada clipesc, iar Aimee consideră asta un semn. Se apropie de uşă, aşteptând să prindă curajul de a ciocăni. Când ridică braţul, o adolescentă o întâmpină.
- Bună seara, vă pot ajuta cu ceva?
- Bună, eu... eu... ezită şi se gândeşte să îşi ceară scuze şi să plece. Mă întrebam, locuieşti aici?
- Da, de ce?

Răspunsul simplu a luat-o prin surprindere. Şi nici întrebarea ce a urmat nu a ajutat-o.
- Obişnuiam să locuiesc aici, cu mult timp în urmă, adăugă. Ai fi atât de amabilă încât să mă laşi să arunc o privire în jur?
- Nu ştiu ce să zic, părinţii mei nu sunt acasă. Nu cred că ar trebui să vă las înăuntru, îmi pare rău!
- Te rog, imploră Aimee cu ultima fărâmă de putere pe care o are, s-a întâmplat ceva neobişnuit şi acest loc este singurul care m-ar ajuta să găsesc din nou o parte din mine.

Tânăra priveşte cu atenţie spre bătrânica din faţa ei ce pare inofensivă, şi fără să spună niciun cuvânt, o invită pe străină în casă.

Aimee intră şi primul lucru pe care îl vede este cum fiecare fotografie a familiei sale a fost înlocuită cu o alta a lor; şi cum au pictat peste semnele de pe uşa din sufragerie ce marcau cât de înalte ajungeau ea şi sora ei. Urcă pe urmă la etaj şi merge spre camera ei veche. Încăperea era un dezastru, iar asta a făcut-o pe bătrână să se întoarcă spre noua proprietară şi să o privească mai cu atenţie.
- Îmi place rochia ta.

Surprinsă de compliment, tânăra roşeşte şi se bâlbâie.
- Mulţumesc, am de gând să o port în seara asta la balul de absolvire.
- Purtam exact aceeaşi culoare de liliac în noaptea de bal de acum ceva timp...
- Cum a fost? A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa ta?

Aimee este luată pe nepregătite de întrebarea entuziasmată.
- A fost... interesantă. Cu siguranţă îţi vei aminti de asta toată viaţa, îi explică, un zâmbet melancolic jucându-i pe buze.

Fata o conduce pe Aimee la parter când termină să se plimbe prin casa ce a fost, nu demult, acasă. Ajunse în faţa uşii, îşi spun salutările de rigoare.
- Noapte bună, dragă, şi distrează-te în seara asta!
- Mulţumesc, noapte bună!

Aimee priveşte pentru câteva clipe în gol înainte să se întoarcă spre şosea să plece. Se aşază pe marginea trotuarului, pierdută în gânduri. După un timp, Luben apare gâfâind lângă ea.
- Aici erai! Te-am căutat peste tot!

Bătrâna doar îl priveşte pe cel care se află în faţa ei. Deşi nu a formulat nicio propoziţie, ochii ei sinceri, îndureraţi, spun atât de multe...
"Îmi pare rău că am ieşit aşa. Am avut nevoie de ceva timp pentru a gândi şi pentru a pune lucrurile în perspectivă. Voiam să mă conving că nu visez. Nu ştiam unde altundeva să vin. Îmi pare atât de rău, Luben..."
- Cineva nou s-a mutat? întreabă el, respirând încă destul de tare.
- Da, şi par o familie minunată.

O linişte grea se aşterne. Amândoi vor să vorbească, să îşi verse sufletul încărcat, însă cuvintele parcă au dispărut toate în a nopţii negură. În final, Aimee îşi înghite emoţiile şi şopteşte:
- Dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, mă bucur că ai fost tu.

Privirea lui Luben este plină de nedumerire şi curiozitate atunci când o întâlneşte pe a ei; aceiaşi ochi de un albastru spălăcit o încurajau să continue.
- Mă bucur că ai fost tu cel care e alături de mine acum, în momentul ăsta.

Copleşit de emoţii, Luben se lungeşte şi o cuprinde în braţele sale, sărutându-i apăsat fruntea.

Când s-au întors acasă, obosiţi şi confuzi, Aimee a observat uşa deschisă a dulapului. Putea să jure că o lăsase închisă, însă în fuga ei din casă şi confuzia generală pe care o simţea, nu ar fi putut să îşi dea seama dacă doar i s-a părut. Înaintă spre dulap şi observă că una dintre cutiile de pe rafturile de sus era pe podea, capacul de carton prăfuit descoperind ce era înăuntru.
- Alea sunt... bijuterii? întrebă Luben, iar Aimee se lăsă pe vine pentru a lua unul dintre colierele de modă veche.
- Poate că dulapul ăsta e o naşă-zână din poveşti, a glumit Aimee, fără umor însă.

Totuşi Luben i-a zâmbit, iar pentru o fracţiune de secundă a avut încredere în acel surâs.
Le-a luat mult să îşi revină, dacă starea în care se aflau acum e măcar o revenire. După ce au schimbat bijuteriile la amanet, au avut destui bani încât să poată supravieţui pentru aproape o lună în casa cu dulapul ce i-a îmbătrânit 50 de ani. O lună în care au dormit în acelaşi pat, pentru a se asigura că trupurile lor rămân calde în timpul nopţii. Nu ştiau ce o să facă la iarnă, dar asta era o problemă pentru altă dată, dacă ar mai fi supravieţuit până atunci.

***

Luben a venit când ea făcea ramen la fierbător cu baterii, prânzul lor uzual. Îi auzi paşii în spatele ei, dar nu se întoarse din ibricul în care se pregătea mâncarea. Încă aveau o relaţie ciudată, parcă reticenţi înainte de a-i arăta celuilalt afecţiune. Faptul că ultimii lor bani urmau să se ducă după ce îşi luau proviziile săptămâna asta nu făcea lucrurile mai bune.
- Am făcut o chestie, zice el punând pungile de cumpărături lângă uşă, iar ea s-a întors într-un final.
- Aş fi surprinsă dacă nu ai face chestii, veni răspunsul.
- Haha, Aimee, aşa amuzantă eşti, mă omori cu zile, ah inima stop cardiac, tuse, tuse.
- Nu glumi cu asta.
- Indiferent de cât de drăguţ ar fi să te privesc încercând să ascunzi cât de mult ţii la mine, nu asta e chestia pe care am făcut-o.

Scoate un bilet din buzunarul unei haine vechi pe care a găsit-o aruncată într-un sertar, şi i-l arată fetei cu sprâncenele încruntate şi un zâmbet mic pe faţă. Ea ia bucata de hârtie cu reticenţă şi când o deschide vede înşiruirea de numere; începe să râdă slab.
- Un bilet de loterie?
- Da.
- Luben, cât a costat asta?

El se uită în stânga, stânjenit, dar ea nu îl lăsă să o ignore şi se postează fix în faţa lui. Încă e mai înaltă decât el, chiar şi când sunt bătrâni, şi se foloseşte de acea diferenţă de înălţime pentru a se uita în jos la el.
- Ultimii... noştri bani.

Aimee se dădu cu un pas înapoi, strângându-şi o mână peste inimă, lividitatea pictându-i chipul. Se calmă de una singură, iar atunci când o făcu, Luben arăta extrem de vinovat. Cu o respiraţie adâncă, Aimee îi apucă mâna şi îi zâmbi.
- Oricum s-ar fi terminat banii ăştia, e bine că ai încercat să îi înmulţeşti. Nu sunt supărată pe tine.

El o privi cu o licărire în ochi, chiar înainte să izbucnească într-un zâmbet imens.
- Şi o să iubeşti asta! Premiul cel mare sunt o groază de bani şi o excursie la Festivalul Lalelelor în Olanda!

Fata nu spuse nimic, dar se aşeză pe pat, punându-şi capul pe umărul lui.
- Dacă o să câştigăm.
- Nu-ţi face griji legat de asta, zise el. Sunt mai norocos decât am crezut.

La nu mult timp după aceea, într-un avion deasupra unor munţi, pe drum spre Olanda, Aimee şi-a dat pentru prima dată seama că are încredere în Luben.

***

Dacă ar fi întrebaţi cum au ajuns în compania unor hippioţi old-school, într-o rulotă care emana singură un miros înţepător de iarbă, cu nişte covoare colorate într-un degrade suspect şi ascultând, bineînţeles, Bob Dylan şi The Beatles, probabil nu ar fi ştiut cum să răspundă. Dar în situaţia în care se aflau, se bucurau nespus de modul în care soarta orânduise lucrurile.
- Şiiii, începu unul dintre pletoşi în timp ce se pregătea să îşi ruleze o ţigară, cum au ajuns doi bătrânei simpatici ca voi în Olanda?

Aimee se simţi jignită, însă îşi aminti că, într-adevăr, pentru cei din jurul lor nu erau mai mult decât nişte bătrânei simpatici, aventuroşi, care nu voiau să moară acasă. Pletosul îşi aprinse ţigara şi începu să pufăie din ea, mulţumit de munca sa.
- Când eram tineri, sparge Luben tăcerea care se aşternuse peste grup, nu am avut timp să călătorim. Ne-am luat târziu, apoi au venit copiii şi a trebuit să avem grijă de ei, apoi nepoţii şi abia acum, când sunt toţi mari, am găsit un moment pentru noi, termină el, privind cu multă dragoste spre Aimee şi sărutându-i mâna zbârcită.
- Şi am câştigat la loto un sejur de câteva zile pentru Festivalul Lalelelor.

Gaşca începe să râdă, pletosul îşi scapă ţigara din mână şi arde o gaură în pantalonii de in de o culoare... incertă.
- Belea, frate. Aşa aş vrea să fim eu şi Celeste la vârsta voastră!

Celeste, parcă simţind chemarea soţului, se urcă în rulota mică şi înainte să intre înauntru, dă cu capul de tavanul ei.
- Loc de dat cu capul! reuşeşte să transmită, printre râsetele copioase şi gemete, gaşca de hipioţi.

Femeia îşi masează fruntea, se apropie de pletosul care o invocase şi se aşază în poala lui. Îi fură ţigara dintre buze şi trage câteva fumuri sănătoase în plămâni.
- Am făcut rost de nişte henna şi n-am pe cine să o testez.

Aimee îl înghionteşte pe Luben, se uită îndelung în ochii lui, precum un copil care este pe cale să facă o năzbâtie. Nici nu apucă bine să îi răspundă privirii ei îndrăzneţe, că se şi află în faţa femeii cu pricina.
- Ce vrei să fie?

Fără să stea prea mult pe gânduri, spune:
- O viţă de vie.

***

După toate acele zile nebune petrecute în compania hipioţilor, veni timpul să se întoarcă acasă... Însă cei doi pierdură avionul din cauza că Aimee nu mai ieşea din baie.

După un sfert de oră în care din baie nu se auzi niciun zgomot, Luben se îngrijoră. Ar fi trebuit sa fie o baie scurtă, înainte de un zbor scurt. Bătu la uşă şi o strigă pe Aimee, însă fu nevoit sa intre în baie: Aimee stătea întinsă în cadă, fără nicio reacţie. Prin mintea lui Luben trecură mii de gânduri: poate a leşinat. Sau poate că bătrâneţea venise cu boli de inimă, în cazul ei, şi poate că baia fierbinte...

Se aruncă spre ea cu disperare, zguduind-o pentru câteva secunde, iar ea se trezi.
- Eşti doar surdă, spuse Luben luând-o in braţe.

Aşa ca au fost nevoiţi sa încerce autostopul.
După ore întregi fără izbândă, au văzut apropiindu-se o Dacia 1300 de un roşu stacojiu. Aimee îşi flutură pălăria făcându-i semn şoferului să oprească. Luben îi privi părul încărunţit fluturând în toate direcţiile şi faţa ridată îmbujorată din cauza căldurii şi a furiei şi se gândi că încă era frumoasă.

Dacia 1300 opri şi tânărul din maşină le făcu semn să urce. Aimee sări în sus şi-i zâmbi mândră lui Luben, iar acesta îi întoarse surâsul.
Înainte de a coborî, binefăcătorul lor le zise:
- Mi-a plăcut de voi, bătrâneilor. Chiar sunteţi tari. Le aruncă pe bancheta din spate un pacheţel verde şi zâmbi complice, făcând cu ochiul. Aimee şi Luben schimbară o privire, trecând de la stupoare la o expresie amuzată.

***

Într-o noapte, Aimee şi Luben se hotărăsc să recreeze petrecerea de după bal. Luben o surprinde pe Aimee cu o rochie exact ca cea pe care a purtat-o în acea noapte, o rochie pe care a căutat-o zile la rând doar pentru momentul ăsta, pentru a vedea cum ochii lui Aimee se aprind.
- Este uimitoare, mulţumesc mult, spune ea şi el zâmbeşte surprins.
- Hai, hai, încearc-o, o îndeamnă el, neabţinându-şi rânjetul care-i sălta colţurile gurii.

Aimee iese purtând rochia şi Luben... Luben poate spune doar:
- Nu ştiu ce să zic, ai reuşit să arăţi chiar mai frumos decât prima dată.
- Mulţumesc, spune ea şi zâmbeşte slab. Ai vrea să dansăm?

Au pus aceeaşi melodie care se auzea în momentul când au intrat în dulap şi au dansat în sufragerie precum acele cupluri pe care le-a văzut Aimee acum 50 de ani. Momentul era magic, şi ei ştiau că acesta exista; doar erau aici.

Ies împreună afară pentru puţin aer curat şi privit de stele, când Luben scoate un pacheţel verde, vechi şi murdar, spunând:
- Ţii minte că am primit asta? Ştiu că suntem bătrâni dar... dacă ai vrea...
- Deschide-l, spune ea şi Luben nu ezită.

După câteva minute, încep să râdă necontrolat, amintindu-şi de lucruri amuzante din facultate, de petreceri şi băutură, de festivităţi şi schimbări radicale de look.
- Îmi amintesc ce amuzant arătai cu părul vopsit verde! spune Aimee, rotindu-se în braţele lui Luben în timp ce dansau.
- NU, NU, NU vorbim despre asta! răspunde el, strângând-o mai puternic la pieptul său. De asemenea, tu aveai breton vopsit în toate culorile, deci nu mă poţi judeca, Aimee!

Cei doi au continuat să râdă şi să danseze tot restul noptii. A fost o pauză scurtă, dar binevenită în nebunia situaţiei. Luben ar fi vrut să îi spună că o iubeşte, să vadă dacă ochii ei ar sclipi aşa cum au făcut când a văzut rochia, sau dacă va fugi, aşa cum s-a întamplat în prima lor zi.

E uşor să te pierzi în îmbrăţişarea cuiva, mai ales atunci când acel cineva te ţine la fel de strâns şi plin de căldură pe cât o ţinea Luben pe Aimee atunci. Ea se simţea de parcă plutea, iar sunetul tocurilor ei era ancora ce îi amintea de realitate.

S-au decis să se aşeze la un moment dat, trebuie să fi vorbit despre asta, dar totul era şoptit şi parcă şters în colţurile ochilor lui Aimee. Capul îi era plin de muzică şi mâinile mari ale lui Luben, aşa că atunci când s-au aşezat, Luben a propus să mai facă un joint şi lui Aimee i s-a părut cea mai bună idee pe care o auzit-o vreodată. Inima îi bătea extrem de tare, părea să acapareze muzica din încăpere, şi şi-a odihnit capul pe spătarul canapelei, închizând ochii pentru o secundă, în timp ce Luben fredona slab.

Când i-a deschis din nou, părea că încăperea e mult, mult prea luminată. Îşi dădu o mână peste ochi şi căscă, înainte să se uite la Luben, adormit lângă ea. Zâmbi şi se întrebă când au ajuns aşa, aşa inseparabili, parcă legaţi unul de celălalt de o aţă invizibilă. Îi puse o mână pe un umăr, pielea lui simţindu-se rece sub cămaşa pe care o purta.
- Luben? întrebă ea, în şoaptă.

Lumina nu mai era la fel de luminoasă acum, şi de undeva de departe, putea să audă ultimele acorduri ale unui cântec de dragoste. Îl scutură mai puternic şi îl mai strigă o dată, de două ori, pe nume. Capul lui Luben, sprijinit de spătarul canapelei până atunci, îi căzu în piept.
- Luben, asta nu e deloc amuzant, spuse ea, iar panica îi ridică fără să vrea tonul cu câteva octave. Luben, nu te mai prosti.

Cumva, a început să plângă. Nu şi-ar fi dat seama de asta dacă una din lacrimile ei nu i s-ar fi scurs de pe obraz pe buze, înecând-o. Se ridică vijelios de pe canapea şi se puse în faţa lui, oasele durând-o şi muzica auzindu-se pe fundal, un cântec fericit ce îşi bătea joc de ea.

Îi apucă materialul fin al cămăşii albe între pumnii ei pătaţi de bătrâneţe şi vru să îl zguduie, să îl lovească, să ţipe la el ca în ziua în care au ajuns în locul ăsta ce a devenit din blestemat, magic. Nu o făcu, nu putu să o facă pentru că lacrimile îi înceţoşau privirea, prinse între genele ei ca nişte dorinţe risipite. În schimb, îşi băgă capul în gâtul lui şi inspiră cu sughiţuri. Tot ce primi în schimb fu linişte. Muzica se oprise. Luben nu mai avea puls.

Căzu grămadă la picioarele lui, însă se ridică imediat după aceea. Era un vis, ăsta chiar era un vis. Era o glumă, o glumă foarte proastă. Poate dacă glumea şi ea, poate s-ar fi trezit cu un răspuns sarcastic, cu o îmbrăţişare puternică. Poate dacă îi amintea cine erau, soarta ar fi fost blândă cu ea, măcar de data asta.
- Tu nu eşti doar surd, spuse ea, şi sughiţurile o înecau şi picioarele îi cedau şi ea cădea. Tu eşti mort.

Dar Luben nu se trezi. Inima ei bătea nebuneşte, parcă încercând să-i părăsească pieptul. Totul în jurul ei părea să se învârtă cu încetinitorul. Un sunet enervant era blocat în mintea ei. Se ridică de lângă trupul lui Luben, crezând că o să leşine.

Se târî ca prin vis spre dulapul din colţul camerei, simţind că alunecă într-un întuneric rece. Deschise uşa cu un scârţâit... şi se opri. Începu să tragă de hainele vechi care erau atârnate pe umeraşe, urlând de durere. Sub pleoapele lăsate, vene minuscule îi colorau ochii într-un roşu deprimant. Ajunse să lovească cu pumnii încleştaţi şi palmele zbârcite dulapul, să-l zgârie cu unghiile, crezând că prin durerea aceea fizică, deşi nu suficientă, avea să uite de cea din sufletul ei.

Se trânti plângând ca un copil în dulap, lăsându-se pe lemnul aspru, care mirosea a mucegai. Se găsi mărturisindu-i lui Luben cel viu, cel din inima ei, cât de mult îl iubeşte. Ar fi vrut să-i strige că-l iubeşte, dacă asta l-ar fi adus la viaţă, dar se simţi părăsită de propria-i viaţă. Se agăţă de amintirile lor, strângând în pumn inelul şi îşi mărturisi iubirea la nesfârşit, de parcă ar fi fost o rugăciune, până când se desprinse de conştient.

Aimee nu ştie cât a stat acolo, legănându-se ca să se mai liniştească. Ţipetele au devenit şoapte, iar şoaptele nu mai mult decât un tremur al buzelor şi al dinţilor. Respiraţiile din ce în ce mai neregulate îi făceau plămânii să tânjească după oxigen, dar nodul din gât nu permitea aerului să intre. Mâinile ei vibrau parcă odată cu întregul corp, cu fiecare suspin, iar unghiile se înfigeau cu putere în fruntea şi obrajii fierbinţi şi roşii de la atâta plâns. Iar ochii nu ar fi văzut nimic altceva în afară de întuneric, dacă ar fi putut să îi deschidă.

Atingerea pe care o simţi crezu că este un joc al imaginaţiei. Atât de fină precum mângâierea unui puf din aripi de înger. Însă acea atingere s-a transformat într-o strânsoare uşoară asupra mâinilor ei, iar încetişor, perdeaua de umbră ce-i acoperea ochii a fost inundată de conturul înceţoşat al unui chip cunoscut.
- ... Luben?

Înţepeni în loc, cu inima cât un purice simţind-o în gât. Nu putea fi el. Adineauri se afla răstignit pe canapea, iar acum era în faţa ei?! Şi era tânăr, atât de tânăr, faţa strălucindu-i de cruditate. Era cu siguranţă un vis. Un vis din care, dacă ar fi putut, nu s-ar mai fi trezit niciodată. Apropierea dintre cei doi, căldura trupului său, pur şi simplu el, totul arăta ca realitatea.
- Chiar s-a întâmplat asta? ea nu a avut puterea decât să îi confirme printr-o scurtă mişcare a capului însoţită de o clipire lungă a pleoapelor.

Cuvintele nu ar fi putut exprima bucuria pe care o simţea Luben în momentul în care ochii rătăcitori ai fetei l-au privit cu o uşurare şi cu o căldură pe care nu a mai văzut-o la ea. Toată disperarea, regretul, frica s-au evaporat, iar în locul lor a rămas o copilă. O copilă speriată să crească şi să îşi piardă inocenţa.

Aimee nu a putut să îşi înfrâneze instinctul şi s-a năpustit asupra lui Luben cu o îmbrăţişare strânsă. Avântul ei l-a făcut să dea cu capul de un raft, însă nu l-a oprit din a o lipi cât mai aproape de inima lui care bătea. Care încă mai bătea.

Pentru câteva clipe, a fost linişte. Nici urletele petrecăreţilor, nici bass-ul muzicii nu mai era simţit de cei doi. Luben a fost cel care a rupt tăcerea:
- Când am murit, începu el cu o voce gâtuită, am simţit doar răcoare. Doar frig, şi întuneric, şi... şi tot ce voiam era să te văd pe tine. Să te caut pe tine.

La auzul acelor vorbe, Aimee îşi ridică chipul ascuns în gâtul său lung, iar cu vocea-i răguşită, îl însufleţeşte:
- M-ai găsit.
- Şi nu o să te mai las niciodată.

Mâinile lui mari au călătorit de pe talie spre faţă, prinzându-i cu tandreţe obrajii şi ştergând urmele de lacrimi ce i-au pătat. Toată dragostea pe care o simţea Luben a transformat-o într-un sărut lung pe fruntea lipsită de riduri a lui Aimee.

În cele din urmă, cei doi ies din dulap. Totul e la fel, luminile roşii strălucind în toată casa, dar cumva, de data asta, par mult mai colorate. Aceeaşi melodie ţipă din difuzoare - era atât de tare încât lui Luben i se făcea pielea de găină. Inima lui Aimee pare că nu poate să facă altceva decât să bată pe ritmul melodiei - amândoi puteau jura că totul e mai tare şi mai strălucitor.

Urmărind sunetele, de la etaj se puteau auzi zeci de voci neclare cântând şi ţipând, aşa că se îndreptară într-acolo. Unii stăteau pe scări, fumând, sticle şi pahare de bere erau peste tot; alţii au format o coadă în faţa băii, alţii puteau fi văzuţi pe geam, în curte, jucând ping-pong.

Primul lucru pe care Aimee îl vede la etaj este că fereastra spulberată pe podea e acum întreagă...
- Ce naiba? Puteam să jur că fereastra asta era spartă, a spus Aimee, iar Luben i-a prins mâna.

În cele din urmă, se îndreaptă spre sufragerie, unde toţi dansează, sar, se răsucesc, se sărută, cu mâinile în aer, pur şi simplu distrându-se. Podeaua e atât de plină de băuturi vărsate şi confetti, încât Luben aproape că alunecă. Fericirea tuturor se poate simţi de peste tot, aşa că Aimee se lasă liberă şi se duce pe ringul de dans, trăgându-l pe Luben de mână.
- Nu mai iau niciodată iarbă de la români dubioşi... bâiguie pe sub mustăţi băiatul; ea se face că nu îl aude, însă nu se poate abţine să nu schiţeze un zâmbet.

Corpul ei se simte ca şi cum ar pluti prin cameră, tot zgomotul umplându-i capul, aducând înapoi amintirile din noaptea asta. Îşi simte părul căzându-i pe spate în timp ce îşi aruncă mâinile în aer, iar Luben o prinde de talie şi o sărută.