Dragoste... sau nu prea?

Notă: Această povestire a fost scrisă în cadrul atelierul de scriere creativă al festivalului Super 2020, coordonat de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor, şi a apărut în antologia de povestiri a festivalului, numită 7 minute într-un dulap. LiterNet va prezenta o parte din aceste povestiri în această rubrică, câte una pe săptămână. Prefaţa antologiei, scrisă de Iaromira Popovici şi intitulată Cum să scriem, în linii foarte mari se poate citi aici.

***

Petale de trandafiri, lumânări, muzică romantică, mireasma dulce a trandafirilor învăluie încăperea în care se află Nina. Îl aşteaptă. E mult-visatul, omul de care are ea nevoie în acest moment. Se simte în siguranţă în preajma lui.

Hrrşşt! Scârţâitul roţilor maşinii care opreşte la semafor îi întrerupe reveria, trezind-o la realitatea mai puţin utopică. Se află în maşina poliţiei, în drum spre penitenciar. Nu îşi dă seama cum s-a aflat de afacerea ei, ea a avut mare grijă cu toţi clienţii, pe toţi îi ştie demult. Şi câştiga tare bine din droguri, aşa se întreţinea, ea singură. Sigur a dat-o careva în gât. Acum priveşte străzile oraşului de pe bancheta maşinii şi se întreabă cât timp va trebui să stea acolo.

Maşina parchează în faţa intrării, iar ea este trasă afară de poliţişti, pentru a fi dusă înăuntru; nu se zbate, nu se împotriveşte, îşi ştie deja soarta şi merge cu mâinile încătuşate la spate şi capul plecat să fie încarcerată. Îşi primeşte uniforma portocalie, şifonată şi un gardian o conduce spre celulă. O voce în capul ei răsună: "Ce ai făcut, Nina? Cum ai ajuns tu în locul ăsta? Ce ar zice ai tăi?" La naiba cu ei. Dacă nu ar fi părăsit-o, nu ar fi ajuns astăzi aici. E numai vina lor. E numai vina...
- Boarfo, nu mai vorbi singură şi ridică-te! Se dă masa şi tre' să ne strângem toţi! se răţoi femeia din patul celălalt, colega ei de celulă. Ce te uiţi aşa mirată? Hai repejor, gărzilor nu le place să aştepte.

Ia o tavă şi, printre îmbrânceli, îşi primeşte porţia. Arăta greţos şi respingător, dar nu a mai mâncat de ieri şi nu are încotro. Întâi trebuie să îşi găsească un loc, totuşi. O vede pe femeia arţăgoasă de adineauri şi merge lângă ea, dar este repede respinsă, fiind nouă şi neştiind cum funcţionează lucrurile în grupul ei. Îşi ridică privirea şi se uită pierdută în căutarea unui loc, dar toate par ocupate.

În fundul sălii, vede o mână ridicată. Îşi mijeşte ochii şi vede un băieţaş de culoare, cam de o vârstă cu ea. Stă singur într-un colţ al unei mese şi îi face cu mâna. Are pielea măslinie, dar pare palid şi stacojiu. Părul scurt lasă la vedere o faţă uşor încruntată, dar care vrea să pară veselă şi prietenoasă.

Nina se apropie încet de el, nesigură pe intenţiile lui, iar acesta îi face loc la masă, lângă el. Are ochii verzi, foarte intenşi, iar ea se simte imediat intimidată, dar încearcă să deschidă o discuţie.

El o priveşte curios, fericit că are companie, dar în sinea lui se teme că ea ar putea afla marele lui secret. Nu spune prea multe, se prezintă ca Toby, un nume banal, şi încearcă să afle ce ştie ea, daca bănuieşte cumva cine e el. Speră că nu, altfel apropierea celor doi ar fi fost compromisă. De fapta lui. De dorinţa lui de a o avea alături, în închisoare.
- Toby, hm... Am avut un hamster numit Toby - face o scurtă pauză în care râde -, dar a murit la scurt timp... N-am prea ştiut să am grijă de lucrurile din jurul meu, am grijă strict de mine. Aşa m-am învăţat de mică... Am avut mereu modurile mele de a mă descurca. Tu? Cum ai ajuns aici?

E bine, secretul lui e în siguranţă. Conversaţia lor decurge normal, ea îi confirmase numele, atât de bine cunoscut lui. Nina, Nina. Un nume pe care el îl rostise atât de mult, aşteptând-o, ca pe prada lui. Încă de când a aflat cine e ea, cum e ea, că nu are pe nimeni care să îi poarte de grijă, să îi ducă dorul. Că nimeni nu poate fi rănit de ego-ul lui... Căci pentru el e atât de convenabil. Un efort atât de mic ca să scape mai repede din locul ăsta îngrozitor. Nici ea nu va trebui să îndure prea mult, pentru genul ăsta de infracţiuni oamenii scapă uşor, iar ea se descurcă. Măcar pe el îl scapă.... ea. Nina. Buzele lui măslinii se modelează atât de firesc când îi pronunţă numele, îi place, mai repetă o dată. Nina.
- Heeey! Te-am întrebat cum ai ajuns aici, la ce filozofezi aşa? Eşti ok?
- Ehh, hai s-o lăsăm pe altă dată. E târziu şi lumea se strânge, ne întoarcem la celule. Gărzile nu aşteaptă până termină toţi de mâncat. Nu te îngrijora, o să ai ocazia să mă cunoşti. Se vede cât eşti de curioasă.

El îi face cu ochiul şmechereşte şi iese pe uşă, spre corpul băieţilor. Ce ascunde tipu' ăsta de se fereşte să vorbească despre el? Picioarele lungi şi corpul bine făcut, dar nu într-un mod grosolan, îi dau aer familiar; cine e el de fapt?

Următoarele zile au fost liniştite, Nina încercă să se acomodeze pe cât posibil la un asemenea loc. Ştia că nu are mult de stat, o contactase un avocat să o anunţe că va avea parte de un proces cât de curând, să i se hotărască soarta în continuare. Avea doar de aşteptat. Şi încercă, aşa cum se obişnuise în ultimii ani, să nu atragă atenţia prea mult, să nu aibă contact cu prea multă lume. Doar Toby îi mai străbătea mintea din când în când. Nu mai vorbiseră, nici la prânz el nu îi mai făcuse cu mâna de la masa din colţ, acum goală. Nu îl mai văzuse nici în curte, nici pe puţinele holuri comune, despărţite cu pereţi de sticlă. Dar poate doar nu îl vedea ea. Sau poate că el nu voise niciodată să fie mai mult decât prietenos. Deşi ea îşi dorea mai mult, o intriga aerul său misterios şi totuşi atât de cunoscut.

Se gândea destul de mult la el, voia ca el să o caute. De obicei ieşea în curte, în orele în care avea voie, şi se uita prin gardul de mijloc în partea băieţilor, căutându-l cu privirea. Se uita atent la fiecare pereche slabă şi înaltă de picioare, se uita la toţi cei cu pielea brăzdată de soare, se uita după părul scurt, brunet, căuta printre atâtea priviri ciudate chipul lui senin, dar niciunul nu semănă suficient de bine cu el.
- Aloo, dă-te din drum, prospătură! Te-ai blocat? Ce stai aşa, ca o momâie?! zbieră din spatele ei o tipă încruntată, mai scundă dar bine făcută. Avea părul scurt, conturând atitudinea masculină, agresivă.
- Ce-ai cu mine, n-ai loc să treci? Dă-te, tu, că este mult spaţiu! Sau e ego-ul tău prea mare şi nu încape în curtea asta! Nu îi plăcea să fie întreruptă, deranjată, aşa că a reacţionat. Firea impulsivă i-a dictat cuvintele acide.
- Poftiim?? Îndrăzneşti să mai şi comentezi? Păi tu nu ştii cum merg lucrurile pe aici? Capul plecat, curvo! -îi trase o palmă zdravănă.- Şi să nu deschizi gura să comentezi! -îi mai trase o palmă, să se facă înţeleasă.
- Cine te crezi tu, proasto? -ripostă şi Nina cu un pumn.
- Crezi că îmi poţi da tu mie ordine? Da' lasă-mă naibii în pace să stau unde vreau eu! Crezi - îi mai trase un pumn şi o răsturnă pe spate - că eşti la mă-ta pe tarla?

Bătaia lor începea deja să ia proporţii, intervenind şi alte prizoniere care primeau şi încasau lovituri. Toby, acum prins de gardul de mijloc, privea toată scena îngrijorat. Văzu că Nina e implicată, şi că şi-o lua rău, aşa că o luă la fuga, îmbrâncind şi izbind tot ce îi ieşea în cale, în căutarea unor gărzi care să oprească bătălia.

Când, într-un final, lupta dintre prizoniere a fost oprită, Nina şi cealaltă tipă care începuse scandalul fură despărţite şi repartizate pentru ispăşirea faptelor prin muncă. Nina fu repartizată la bucătărie, să ajute la pregătirea mâncării, pe toată perioada până la procesul care urma. Ajungând în bucătărie, îşi primi sarcinile de îndeplinit şi se apucă de lucru, resemnată.

Tăind zarzavaturi pentru mâncare, simţi deodată că se apropie cineva de ea. Se întoarse şi o văzu pe colega ei de celulă, acum mai puţin arţăgoasă, cum îi întinde o bucăţică de hârtie, apoi se întoarce la treburile ei. Deschise bileţelul şi înăuntru scria: "Îmi pare rău pentru ce ai păţit. Ţi-am pregătit ceva, te aştept în debaraua din spate". Curioasă, se asigură că nu e nimeni care să o dea de gol, şi se strecură spre debaraua cu pricina, care nu aparţinea de corpul destinat fetelor, dar nu era departe. Ajunsă acolo, Toby o aştepta cu o ţigară furată de la una din gărzi şi o bucăţică de gumă. Deşi încă sceptică în ce-l privea, acceptă mica surpriză şi fumară împreună în debara, povestind şi râzând în şoaptă, să nu fie descoperiţi.

Scurt timp după întâlnirea din debara, el începu să îi lase bileţele amuzante, jucăuşe. Venea pe la ea la bucătărie când avea de lucru, el fiind responsabil cu curăţenia pe timpul zilei. Ea se simţea tot mai bine în preajma lui. Afară, când ieşeau, stăteau amândoi lângă gard şi povesteau, începuseră chiar să se folosească de ceilalţi prizonieri, cei de încredere, să îşi trimită bileţele în celule.

Din când în când se mai întâlneau în debara la câte o ţigară. Acolo avuseseră şi primul sărut, într-o dup-amiază când ea îi reproşase că încă nu îi aflase povestea, iar el îi promisese că i-o va spune după proces. Pentru că da, ea îi spusese de proces, şi de ce spusese avocatul. Şi tot aşa, zilele treceau, Nina se îndrăgostea de Toby, şi şi el de ea. Ea o ducea foarte bine, nu mai avea probleme cu celelalte prizoniere, şi îşi aştepta cu nerăbdare procesul, până la care mai avea doar câteva zile. Şi aşa cum îi spusese avocatul, treburile stăteau bine şi avea să iasă de acolo.

Însă Toby nu era la fel de bine. Se ataşase mult de Nina şi începea să îl roadă fapta sa. Nu se mai suporta că îi ascundea asta, însă nu îi putea spune. Ar fi ruinat totul. Se consola doar cu gândul că, după proces, ea va fi din nou liberă. Şi nu va mai trebui să îndure închisoarea, din cauza lui. Până atunci trebuia doar să păstreze aparenţele şi să se poarte exemplar, ca ea să nu bănuiască nimic.

Însă totul fu pus la încercare, când avocatul, după proces, îi spuse Ninei motivul pentru care ea va ieşi aşa de repede. Şi în ciuda faptului că ea fu eliberată din închisoare, nu ieşi liniştită, sau calmă, ci exact opusul. Pentru că acum nu era doar ea în joc, erau amândoi. Dar el nu mai era vrednic de încrederea ei, de iubirea ei. Chiar dacă încă ţinea atât de mult la el...

În acel moment ştia că sufletul nu îi mai aparţine ei, ci lui. Ştia că a ieşit din acel iad, însă sufletul ei era prins în propriul lor iad, iadul iubirilor. Îl ura, căci o târâse cu el în Infern, dar îl şi iubea. Se detesta pentru iubirea ce i-o purta, dar ştia că nu va putea să scape de ea, căci îl iubea din tot sufletul ei.

Şiroaie de lacrimi curgeau pe obraji ei, îşi plângea iubirea neîmpărtăşită şi trădarea lui. Încerca să îşi oprească lacrimile cu palma, dar în zadar. Auzi dintr-o dată un ciocănit în uşă. Deschise uşa şi în faţa ei apăru un băiat slăbuţ, mai mic decât ea, dar încrezător. Ţinea în mână un trandafir şi un pachet de ţigări.

Fata zâmbi slab. Atunci el scoase din buzunar un pachet de gume. Ea-şi dădu seama de la cine era cadoul.
- Să ştii că îi pare rău şi că ar vrea să-l ierţi. Mâine va ieşi şi el, îl lasă mai repede, a spus că ar vrea să vii să îl vezi.

Dimineaţa a sosit. Ea s-a ridicat leneşă din pat mergând cu paşi lenţi spre bucătărie să îşi facă o cafea, când, deodată, sunetul soneriei o opri. Se îndreptă spre uşă. O deschise fără a mai privi pe vizor.

Deschise uşa şi în faţa ei apăru el. Nu ştiu cum să reacţioneze sau ce să spună până când el începu să o sărute. În acel moment nu mai conta nimic. Trecutul era sumbru, viitorul era incert şi atunci conta doar clipa aceea, căci doar prezentul le mai rămăsese. Acum era momentul lor, momentul să se bucure de iubirea ce şi-o purtau.