***
Capitolul I
Sub scaunul nelăcuit demult e un covor tocit. Adâncitura lăsată de picioare aproape că a trecut de ţesătură, doar câteva fire mai ţin la distanţă piciorul scaunului de parchetul din camera lui Karan. Hanoracul lui stă atârnat de spătar, gata să cadă oricând. Este îmbrăcat într-un tricou negru, cu vreo trei mărimi mai mare. Părul şaten este slab luminat de lampa de pe birou. Privirea îi este aţintită la foile cu pătrăţele, pe care a scris zeci de calcule din care nu înţelege mai nimic, nu pentru că ar fi un prostănac, ci pentru că nu i-a păsat vreodată de numere. În ochi i se poate distinge o privire rece, ce pătrunde dincolo de simpla dezordine de pe birou. Observă vaza ale cărei flori sunt schimbate de mama cel puţin o dată pe lună, dar astăzi pare mai aproape de colţul mesei, simte că are să cadă în orice moment.
*
Nu pot înţelege de ce mama a început să îmi pună crini de plastic în vază. Simt că aerul din cameră devine din ce în ce mai sufocant. Ar trebui să aerisesc, dar dacă e frig afară? Dacă răcesc? Dacă nu răcesc şi mă supraîncălzesc. La urma urmei ar putea lua foc şi casa de la înăbuşeala asta. Dacă îmi arde casa, îmi arde şi cartierul, poate şi şcoala. Dacă privesc cu atenţie pendulul ceasului, îmi dau seama că sunt asemenea lui, mă zgâlţâi pe scaunul ăsta de ore în şir, zile întregi, săptămâni de-a rândul... Am să mă zgâlţâi toată ziua? Nu m-am întrebat niciodată cum funcţionează un ceas, dar sunt sigur că dacă opresc pendulul din mişcare, o să se oprească şi limbile ceasului şi, odată cu ele, poate şi timpul. Ar trebui doar să îmi întind mâna şi să ţin tija aia de metal în loc, pentru o secundă, nimic mai mult. Şi timpul s-ar opri.Cum pot să fiu atât de idiot!? Timpul nu se opreşte şi cu certitudine nici lumea. Cu mine sau fără mine lumea merge înainte. Lumea nu mă urăşte, nu ar vrea să scape de mine, dar eu aş vrea să scap de ei? Ai mei cel puţin nu mi-au spus niciodată că mă urăsc, dar nu înţeleg dacă asta mi-ar putea da certitudinea că mă iubesc. Ştiu că ei nu spun niciodată ce simt, iar de multe ori simt că iubesc doar pentru că aşa ar trebui să facă, nu pentru că aşa simt.
*
- Dragă, masa e gata. Aprinde-ţi un bec, de ce stai pe întuneric?- Bine, vin.
Tatăl lui Karan era deja aşezat în capul mesei, cu furculiţa în mână. Mama punea liniştită supa în boluri, din al băiatului ieşeau deja aburi. Aici era acelaşi aer înecăcios pe care îl simţea şi în cameră. Aşezat la masă, Karan pune mâna repede pe lingură şi începe să mănânce în grabă supa, este fericit că astăzi nu trebuie să aleagă ce mănâncă. Tatăl său schimbă cu resemnare furculiţa cu lingura şi mănâncă leneş din ciorbă.
Toată lumea tace, singurul sunet, care devine chiar enervant este felul în care mâncarea este mestecată, lingurile lovesc cu un sunet metalic fundurile bolurilor, pâinea este ruptă şi muşcată, firimiturile ei se întind pe faţa de masă. Mama gustă în silă din mâncarea pregătită de ea, bea apă des, atât de des încât şi sunetul pe care îl face apa atunci când este turnată în pahar devine enervant.
- Ce ai făcut la şcoală, dragule?
- Ce am făcut şi ieri. Am ceva de făcut, nu mai vreau felul doi.
- După supa asta cred şi eu că nu îţi mai vine să mănânci altceva, maică-ta uită că mâncarea de spital ar trebui să rămână în spital.
Mama surâde afectată şi continuă să bea apă.
Karan fuge pe scări, nu are nimic de făcut, vrea doar să plece cât mai repede. Intră repede în cameră şi, mai mult din grabă decât din nervozitate, trânteşte uşa. Vaza cade şi se face ţăndări. Se uită cu atenţie şi fascinaţie la cioburile de pe podea, la petalele rupte ale florilor. Ştia că vaza are să cadă cândva, că are să se spargă, iar cioburile ei să fie aruncate la coş. Dar nu ştia că asta avea să se întâmple fix acum. El ia un ciob mic în mână, sare în pat şi începe să analizeze ciobul asemenea unui diamant care ar costa mai mult decât viaţa lui. Mângâie ciobul cu un deget, iar un firişor de sânge se iveşte pe buricul degetului şi începe să curgă în jos până la palmă. Adoarme cu ciobul în mână...
Capitolul II
Karan se trezeşte cu ochii umflaţi, fără prea mult chef de viaţă şi cu o poftă de pâine prăjită. Se ridică din pat şi cu o voinţă impersonală trece pe la bucătărie şi îşi ia o felie din pâinea prăjită de către mama sa cu o oră în urmă. A prăjit-o ca de obicei, înainte să meargă la muncă. Acelaşi hanorac care stătea să cadă ieri de pe scaun a fost îmbrăcat de el pentru şcoală. Pe străzile gri din Praga, cu blocurile ei gri şi cu zăpada transformată în mocirlă, era o vreme mai bună de murit decât de trăit.
Drumul către şcoală a fost la început asemenea unui labirint, dar acum ştia toate scurtăturile şi putea ajunge la şcoală în doar 10 minute. Trebuia să traverseze fix 3 străzi, era destul de simplu, se uita în stânga şi în dreapta şi trecea. Dar Karan uita de multe ori să privească în faţă, iar acum când îşi îndreaptă ochii spre cealaltă parte de drum observă că tot asfaltul de sub picioare a căzut într-un abis, mai puţin dungile albe pe care păşeşte acum, e deja la jumătatea trecerii, doar norocul l-a făcut să nu cadă.
Trece pe Strada Franz Kafka cu un ritm sacadat al inimii, care se calmează treptat. Doi oameni, bine făcuţi, cu paltoane negre, până la genunchi, cu mănuşi din piele, cu pălării care le acoperă ochii şi cu un zâmbet absent vin din celălalt capăt al străzii. De la depărtare păreau că sunt nişte gândaci negri şi mari. Karan i-a observat, şi din prima secundă şi-a dat seama că trebuie să treacă strada. Nu a apucat să treacă strada, dar nici nu mai avea rost, bărbaţii erau deja în faţa lui, îi putea vedea întinzându-şi mâinile şi înşfăcându-l. Se opreşte în loc şi îşi aşteaptă soarta. Dar ei trec nepăsători pe lângă el. Pentru o secundă, Karen se gândeşte să îi urmărească, se întoarce din drum, păşeşte înspre ei şi observă că nu erau chiar atât de bine făcuţi precum credea, erau chiar slabi, cu serviete în mână, îşi spuneau glume unul altuia, probabil mergeau la muncă. Karan îşi continuă drumul spre şcoală, şi vede veveriţa moartă de la colţul străzii, care era astăzi mai putrezită ca ieri; îi aruncă un colţ din felia de pâine.
Karan ajunge în sfârşit la şcoală, drumul a părut asemenea unui coşmar.
- Dacă sunteţi de părere că ce simţiţi şi ce vedeţi există cu adevărat, atunci să îmi explicaţi voi de ce doi oameni care privesc acelaşi obiect văd totuşi lucruri diferite. Este vorba de perspectivă aici, unii vedeau lumea aceasta ca un râu, un râu în continuă schimbare. Chiar schimbarea era ce ţinea lumea în echilibru şi în ordine.
Copii din spatele clasei şuşoteau, împărţeau sandwich-uri, îşi adresau cuvinte urâte, se scuipau, scriau revoluţii. Atmosfera se modifica gradual din faţa până în spatele clasei, în faţă copiii care stăteau asemenea unor sfinţişori se rugau să nu adoarmă, iar cei din spate începeau un nou război mondial, pentru ei cele de până acum nu erau de ajuns.
- Alţii spuneau că nici măcar nu există mişcarea, că este doar o iluzie având în vedere că, dacă un obiect nu poate ajunge dintr-un loc în alt loc în care nu e nimic, nimicul nu există...
O criză de căscat molipsitoare a împânzit toată clasa, până şi profesorul a trebui să se abţină din a căsca. Unul din colegii lui era victima principală acestui război, un creion l-a lovit în cap. Altul i-a zgâriat urechea cu o riglă.
- Dar să trecem peste toate astea, şi să ne gândim la noi, mai bine spus la voi. Ce sunteţi voi? Cum ştiţi că faceţi bine, cum ştiţi că faceţi rău? Cred că a fost demonstrat şi răs-demonstrat că Dumnezeu nu există, şi atunci totul e permis, totul care este pentru binele tuturor. Oamenii ar trebui să fie în stare şi să se sacrifice pentru cei din jurul lor, pentru cehi... şi pentru... (arătând cu degetul înspre portretul lui Gustáv Husák poziţionat deasupra tablei).
Karan şi-a dat seama că asta făcea şi colegul său, se sacrifica pentru plăcerea celor din jurul său, era rănit, batjocorit, însă îşi îndeplinea datoria morală de a îi face fericiţi pe ceilalţi.
- Nu uitaţi, nu e suficient să gândiţi fără să acţionaţi, existenţa voastră precede esenţa voastră, care pragmatic vorbind nu există.
Şcoala se terminase, el se îndrepta spre casă, de data aceasta pe alt drum, mai lung, dar mai pitoresc. Dacă am putea vorbi de pitoresc totuşi, având în vedere că peisajul era format din moină, blocuri gri şi copaci lipsiţi de orice formă de viaţă.
Dintr-o dată, târându-se cu greu pe şosea, o veveriţă bulversată de schimbarea anotimpurilor nu apucă să se ferească din faţa unei maşini. Karan observă cum coada şi picioruşele veveriţei au fost călcate de maşină. Pe asfalt, un firicel de sânge se întindea. Şi-a amintit de sângele care îi curgea aseară pe deget, uitase să îl şteargă, era încă acolo. Acum se apropie de veveriţă şi o vede chinuindu-se, o aude schiţând un sunet jalnic, asemenea unui chiţăit. Nu mai avea mult de trăit şi, chiar dacă mama îl învăţase tehnici de prim-ajutor, ele nu se aplicau pe veveriţe. Tot ce putea el să facă era să îi curme suferinţa. Ridică o piatră, îşi ridică privirea spre cer, se încruntă şi stă în dubii.
Strada se cufundă într-o linişte milenară, vântul nu mai bate, e doar frig, foarte frig. Karan se uită când la piatră, când la veveriţa care avea convulsii cât mai dese şi mai puternice, asemenea unui epileptic ce este lovit de o criză. Pentru o secundă îşi aţinteşte privirea spre adidaşii uzi, ce îi provoacă un disconfort. Liniştea este spartă de un claxon, Karan se sperie, scoate un chiţăit asemenea veveriţei, iar piatra din mâini îi cade. Creierul îi spune că trebuie să fugă sau să se apere, dar uită cu desăvârşire de veveriţă, care acum era doar o grămăjoară de blană şi viscere sub pietroi.
- Dă-te din faţa mea, ia şi pietroiul ăla.
Karan e prea speriat să reacţioneze, însă mecanic a apucat bolovanul în mână, s-a mânjit cu şi mai mult sânge şi a dus bolovanul în locul din care l-a luat. Se îndreaptă înapoi spre casă.
Capitolul III
Karan ajunge acasă. Părinţii erau la muncă, pe masa din hol găseşte un bileţel, nu poate înţelege nimic din mâzgăliturile scrise de mama sa. Probabil voia să spună că are să întârzie şi trebuie să îşi ia singur mâncare din frigider. Nu îi e foame, ochii lui sunt ieşiţi din orbite, galbeni. Tenul lui se aseamănă unui bolnav de ciroză, auzise multe poveşti despre bolnavi de la mama sa.
Când îşi ridică privirea, observă icoana mare ce reprezenta judecata de apoi. Trecuse de multe ori pe lângă ea, dar nu o privise niciodată ca acum. E pur şi simplu urâtă, chipurile bizantine sunt cu totul alungite şi disproporţionate, fumul de ţigară aşezat pe pânză formează un strat gros, semitransparent. Crăpăturile din icoană sunt pline de mizerie, iar foiţa de aur nu mai străluceşte, oferă o jalnică reflexie galbenă, îmbătrânită. Haina lui Iisus nu mai seamănă cu cea a unui salvator, ci cu cea a unui om al străzii, e cu totul murdar. O mâzgălitură de copil în 2D. Priveşte cuiul de care e prinsă icoana, în jurul lui faţada peretelui e cu totul crăpată. Icoana putea să cadă oricând.
Karan se îndreaptă spre camera sa, pare mai calm, ochii i se aşază înapoi în orbite. Ritmul inimii îi scade şi urcă scările, cu paşi mecanici. Intră în cameră, observă că patul îi este aranjat, cioburile de pe jos au fost curăţate, iar hainele de pe scaun au fost strânse. Inima începe să îi bată iar cu putere, se uită înspre coşul de gunoi, nu era nici un ciob acolo. Se scotoceşte prin buzunare, nu era nici o urmă de ciob. Sare nervos în pat, dă perna la o parte, loveşte ceasul de pe perete cu ea. Acesta îşi opreşte ticăitul insuportabil, iar pendulul se opreşte odată cu el. Dă plapuma la o parte, rupe violent din cearceaf, patul nu e acum decât o saltea aşezată pe un cadru de lemn, pe care fâşii rupte de material atârnau în colţuri.
Karan se încolăceşte în mijlocul patului, îşi strânge cu putere genunchii către bărbie şi din ochii săi mici firişoare de lacrimi încep să îi curgă pe obraz, le simte gustul sărat pe buze, dar nu se poate opri. Rămâne în aceeaşi poziţie, dar observă că lacrimile lui au ajuns la saltea.
Se ridică cu repeziciune din pat, ia scaunul de la birou, ultimele firicele care ţineau la distanţă piciorul scaunului de parchet sunt acum cu totul rupte, lemnul e acum zgâriat. Se uită în stânga şi în dreapta, şi observă fâşiile de cearceaf, se apucă cu meticulozitate să le lege una de cealaltă. Face un nod, înfăşurând materialul de mai multe ori, se urcă pe scaun şi leagă sforicica de lustră, lăsând bucla să atârne.
Se dă jos, admiră pentru o secundă opera sa de artă, apoi se urcă cu repeziciune pe scaun, s-a grăbit atât de tare încât era să cadă. Îşi bagă capul în buclă şi împinge cu putere spătarul scaunului cu piciorul. Simte cum nodul i se strânge de gât şi se mişcă asemenea unui pendul în faţă şi în spate. Se simte sufocat, faţa i se înroşeşte, apoi devine purpurie în timp ce pendulează. Cade cu tot cu lustră. Podeaua se umple de cioburi. Un vânt rece împinge cu forţă perdelele din geam. Se face întuneric in cameră. Va ploua curând.