Tic-tac

Notă: Această povestire a fost scrisă în cadrul atelierul de scriere creativă al festivalului Super 2020, coordonat de Iaromira Popovici şi Eugen Istodor, şi a apărut în antologia de povestiri a festivalului, numită 7 minute într-un dulap. LiterNet va prezenta o parte din aceste povestiri în această rubrică, câte una pe săptămână. Prefaţa antologiei, scrisă de Iaromira Popovici şi intitulată Cum să scriem, în linii foarte mari se poate citi aici.

***

Este întuneric; într-un apartament se aude muzica de la etajul de mai sus. Boxele vibrează atât de puternic, încât apa din paharul de lângă pat tremură.

În colţul patului se vede figura ghemuită a unei persoane. Din apropiere se zăreşte chipul unei fete, a cărei privire este aţintită în gol, fiind prezentă şi absentă totodată. Gândurile i se amestecă unele într-altele, aude voci în capul său care îi strigă încontinuu numele. "Sara, Sara, Sara, Sara".

Ea priveşte speriată în jurul său, crezând că cineva este acolo, cu ea, însă în apartament nu se aud decât strigătele boxelor de la etajul de deasupra. Fata începe să-şi silabisească şoptit propriul nume. "Sa-ra, Sa-ra, Sa-ra, Sa-ra".

După un timp, şoaptele sale se estompează, iar privirea sa rătăcită coboară către pumnii încleştaţi care ascund un obiect metalic. Cu un oftat, îşi deschide pumnii, descoperind un ceas de aur, pe spatele căruia este inscripţionat anul 1930. Sara priveşte obiectul cu o expresie satisfăcută, mângâie cu vârful degetelor cadranul ceasului ale cărui limbi arată ora 3:00.

Închide ochii şi se întinde în pat, ţinând pătimaş la piept ceasul, parcă dorind să se agaţe de acesta pentru totdeauna, să adoarmă, să uite, însă gânduri peste gânduri năvălesc în mintea ei, fără a le mai putea controla, acceptă să călătorească cu ele unde o vor duce, poate în tărâmuri demult uitate sau poate într-un loc de aici, de aproape. Un râs straniu, zgomotos, aproape incontrolabil se revarsă din fiinţa ei, în timp ce cântăreşte greutatea ceasului la piept.

Fata deschide ochii, iar o lumină albă, puternică, o inundă, trezindu-se înconjurată de o mulţime de oameni, fiecare preocupat de treaba lui, unii cu familia, alţii cu prietenii, alţii singuri. Sarei parcă îi cotropesc gândurile cu murmurul lor neîncetat, cu vocile unora stridente, cu strigătele copiilor agitaţi, pare un întreg haos, însă se înţelege motivul, se află în ceea ce pare a fi centrul unui oraş, iar în jur se întind multe restaurante şi magazine de lux, din care intră şi ies oameni. Toate zgomotele şi culorile care trec grăbite pe lângă Sara îi oferă o stare de nelinişte.

Fata stă sprijinită de un stâlp, privind visătoare în jur. Deodată, vede ceva cu coada ochiului ce îi atrage atenţia: un ceas de aur, un ceas de aur la încheietura unei femei de aproximativ 30 de ani, care merge către centrul pieţei ţinându-se de braţ cu o altă femeie mai în vârstă. Proprietara ceasului de aur cu un pardesiu negru, până la genunchi, părul uşor buclat, prins pe lături de o agrafă care în lumina soarelui radiază puternic şi cercei care, de asemenea, strălucesc în aşa fel încât privirea îţi fuge într-acolo fără ca măcar să-ţi fi dorit asta. Însoţitoarea ei este la fel de elegantă, cu părul argintiu prins într-un coc simplu în spatele capului, fusta în carouri, pantofi lăcuiţi.

Fata le priveşte cu insistenţă, aproape hipnotizată de cele două femei şi, ca într-o transă, se desprinde de stâlp şi se îndreaptă cu paşi mari spre ele. Când se află la o distanţă de un braţ de ele se opreşte brusc, ezitând, nefiind sigură dacă să continue ceea ce a început să facă. Nu este stăpânită de frică, ci mai degrabă ajutată de ea, pentru a-şi finaliza planul, dacă frica n-ar fi înghiontit-o, s-ar fi oprit.

Se întoarce cu spatele şi se îndreaptă în direcţia opusă. Continuă să se plimbe în cerc câteva minute, la o distanţă mare, dar suficient de mică pentru a le avea în vizor pe cele două. Pe faţa ei se înşiră expresii contradictorii, ca şi cum în interiorul său s-ar purta o luptă. Pentru a se linişti, Sara începe să fredoneze în surdină un cântec, concentrându-şi atenţia asupra dalelor de piatră pe care calcă, dar niciodată scăpându-le din ochi pe cele două femei.

Tânăra tresare la auzul unui zgomot puternic, întoarce capul şi vede ceasul din mijlocul pieţei ce bate ora 3:00. Incapabilă să îşi mai stăpânească impulsul, se ridică şi se îndreaptă spre cele două, cu privirea fixată pe ceasul lucitor. Se loveşte ca din greşeală de femeia mai tânără, o apucă de încheietură şi îi smulge ceasul, fără ca aceasta să simtă ceva în zbuciumul ciocnirii. Femeia mai în vârstă se dezechilibrează şi îşi aţinteşte privirea în jos, pentru a-şi recăpăta echilibrul.

Haosul creat îi oferă Sarei prilejul de a se îndepărta de cele două. Doar după câteva momente, femeia observă că ceasul e cel ce i-a fost luat şi scoate un strigăt puternic, care o şochează pe bătrâna de lângă ea, pe mama ei care nu înţelege ce s-a întâmplat şi de ce fiica ei reacţionează aşa.

Privind ceasul din mâna sa, un rânjet îi acoperă faţa Sarei, închide ochii şi aude urletul animalic al femeii, dar nu priveşte în urmă. Pe măsură ce se îndepărtează, sunetul mulţimii se estompează, până când se mai aude doar inima ei bătând cu repeziciune.

Deschizând ochii, Sara se trezeşte în aceeaşi întunecime a camerei sale, unde paharul de pe noptieră care se deplasase atât de mult din cauza vibraţiilor boxelor, cade pe podea, spărgându-se în sute de cioburi.

Simţindu-şi pleoapele grele, Sara se întinde în pat şi adoarme ghemuită, continuând să ţină ceasul strâns în pumnul său.

E dimineaţă. Sara doarme adânc întinsă în pat. În mâna ei se află încă ceasul de aur, şi ea îl strânge în vis, de parcă aşa ar putea să îi descopere secretul. Se trezeşte peste câteva ore, cu aceleaşi cearcăne adânci pe care le are mereu sub ochii umflaţi. Sara îşi masează spatele care o doare de la poziţia incomodă. De obicei nu poate dormi şi nici nu se odihneşte suficient de bine, iar pentru că e prea devreme şi nu vrea să-şi trezească părinţii, merge la fereastră şi priveşte cum răsare soarele.

Din când în când, îşi trece degetele subţiri peste inscripţia de pe spatele ceasului, întrebându-se încontinuu ce semnifică 1930. "Vreun război? Începutul a ceva? Sfârşitul a ceva? Oricum începuturile nu sunt decât inevitabile sfârşituri."

Brusc, se repede spre baie. Deschide jetul de apă şi cu o mână se spală pe faţă. Mai lasă câteva secunde jetul să curgă, până să ia din nou apa în palmă pentru a-i clăti faţa. Închide robinetul când simte că ameţeşte. Se ţine strâns de marginea chiuvetei cu ochii închişi. Ca într-un vis, vede culori aprinse de galben, roz şi roşu, îmbinându-se în diverse forme. Când deschide ochii se priveşte în oglindă. Nu prea îi pasă cum arată, însă atunci observă părul dezordonat care îi cade greu şi lung până la mijlocul spatelui.
Se duce să îşi facă o cafea neagră.
- Îmi faci şi mie o cafea, te rog? o întreabă mama ei.
- Poţi să-ţi faci şi singură, vine un răspuns sec din partea Sarei.
- Dar dragă, unde te grăbeşti aşa?

Fata ezită un timp şi îşi spune:
"Ce mai doreşte şi acum? Care e problema ei? E viaţa mea. Nu ar trebui să mă ia la întrebări. Până la urmă, cine e ea să facă asta? Să mă mai lase în pace cu întrebările ei."

Sara îi răspunde scurt şi sec:
- Plec.
- Să nu întârzii şi de data asta. Să-ţi iei pastilele.

Sara bea cafeaua dintr-o înghiţitură, aruncă în WC pastilele pe care trebuia să le ia în ziua respectivă, îşi pune acelaşi hanorac negru pe care îl poartă mereu, pune atentă ceasul în buzunar şi iese din casă fără să scoată un cuvânt. Străzile sunt destul de goale, dar gândurile sale nu par să se oprească vreodată din a se plimba prin capul ei.

Sara numără şoptit dalele de piatră pe care păşeşte."1, 2, 3, 4, 5, 6". Face o pauză. "Unde eram? (scoate un sunet disperat) De ce nu eşti în stare să numeri nişte pietre? Idioato." Îşi trânteşte o palmă peste frunte, pedepsindu-se singură pentru lipsa de concentrare. Vitrina restaurantului prezintă imaginea unei fete de 20 de ani uşor machiată. Totuşi, Sara îşi distinge cearcănele sub stratul de fond de ten.

Începe să râdă, bolborosind "Eu nu am timp. Mă grăbesc. De aceea mi-a fost dat să fur ceasul. Nu, de fapt, a trebuit să îl fur. Mă grăbesc." Începe din nou să râdă, de data aceasta mai tare şi intră în biroul psihologului strângând ceasul în mână.

În mijlocul camerei se află un birou şi în spatele acestuia un bărbat, poate de 50 de ani, cu ochelari, bine făcut, cu riduri în jurul gurii, de la prea mult zâmbit poate, cine ştie...

"Iată-mă în locul în care nu doresc să fiu, locul în care primesc o sumedenie de întrebări la care nu vreau să răspund, locul care îmi aminteşte mereu de ceva din trecut, aparent uitat, însă viu şi palpabil în gândurile mele. De ce mă aflu aici? Ce e cu mine? Lasă totul în urmă, nu-ţi mai aminti de nimic... Nu pot. Trebuie să aflu. Ce înseamnă? Ce poate însemna? Ce am făcut?"
- Spune-mi, Sara, ai simţit în ultima vreme impulsul de a fura? întreabă psihologul.

Fata priveşte absentă pe geam. A auzit întrebarea. Se gândeşte la răspuns. Ah, cât de frumoşi sunt cerceii pe care i-a... împrumutat de la studenta din faţa ei de la coada din farmacie. Dacă îşi aminteşte bine, a şi uitat să îşi cumpere antidepresivele, atât de entuziasmată a fost de captură! Acum va trebui să meargă din nou la farmacie. Nu-i bai, poate mai dă peste un prostănac uşor de distras, cine ştie?
- Nu, răspunde ferm Sara. În buzunar simte greoi ceasul de aur pe care îl cară peste tot.

Începe să privească strada, iar magazinul de legume de peste drum îi aminteşte de ceva. Ştie că are ceva de făcut, dar se pare că nu-şi mai aminteşte. Era ceva important, cu siguranţă, deoarece se simte teribil de neliniştită.

"Nu trebuie să mai fur. Nu. Nu îmi place să fur, adică îmi place, dar ştiu că e greşit. Cleptomanie. Aşa m-au diagnosticat. Mânie caracterizată prin impulsul de a fura, fără a urmări vreun folos material."
- Sara! Psihologul aproape că ţipă la ea.
- Au trecut 5 minute de când nu ai mai vorbit! Eu nu sunt aici ca să vorbesc de unul singur, draga mea!

Sara îl priveşte rece pe bărbat. Îl priveşte fix, fără să îşi mişte ochii, fără să clipească, fără să scoată un sunet. Şi îl priveşte. Şi îl priveşte, până când bietul de el începe să transpire şi să se foiască în scaunul de piele. Sara nu îşi doreşte să audă nimic altceva decât răspunsul la întrebarea: Ce înseamnă 1930? Abia acum îşi mută privirea. Se priveşte în oglinda mare din faţa ei, îşi aranjează grijulie nişte fire rebele de păr, se ridică graţios din fotoliu şi părăseşte încăperea cu capul sus, afişând un zâmbet maliţios.

- Nu mai scapi de data asta, mă auzi? Nu mai scapi! NU mai suport, după fiecare şedinţă la psiholog mă sună bietul om exasperat de nesimţirea ta! Dacă nu te potoleşti din nebunia asta care nu mai ajunge odată la un sfârşit te trimit la spitalul de nebuni, fetiţo, mă înţelegi?! începe să ţipe mama Sarei.

Îşi priveşte mama inexpresiv. Nu aude un cuvânt din ce spune, stă proptită în dreptul uşii de la bucătărie şi se gândeşte la toate comorile strânse la ea în buzunare. Îşi strecoară uşor mâna în geantă şi mângâie delicat cerceii care o incitaseră mai devreme. Nu-i pasă de vorbele mamei ei, dacă ar fi după ea ar locui singură în apartamentul cumpărat în urmă cu doi ani, dar părinţii ei fuseseră sfătuiţi de un medic psiholog să o ţină în vizor, cel puţin până ieşea din depresie.

Sara merge ca într-o transă în camera ei. Totul în jur se mişcă accelerat, mama ei pune masa, familia se strânge şi mănâncă, Sara se întinde în pat să se culce, nici nu apucă să închidă ochii că se face dimineaţă, iarăşi la psiholog, de data asta bietul om doar stă şi o priveşte, fără să zică ceva, în timp ce ea se uită în gol.

Nu înţelege de ce timpul trece atât de repede, se simte obosită, nu poate dormi, nu poate mânca, nu poate gândi, ajunge acasă şi se repede în baie. Se sprijină cu coatele de chiuvetă şi se priveşte fix în oglindă. Încearcă să îşi stăpânească respiraţia, îşi simte inima în piept bătând cu putere, lacrimi mari îi ţâşnesc din ochii, se prăbuşeşte pe jos şi plânge sacadat, neînţelegând ce se întâmplă cu ea.

Dar nu stă mult aşa, ceva o împunge în picior, bagă mâna în buzunar şi scoate ceasul. Ceasul de aur, furat de la femeia elegantă cu păr frumos. Pupilele i se dilată în timp ce priveşte mai îndeaproape obiectul lucitor. Atenţia îi este atrasă din nou de inscripţia misterioasă: 1930. "Ce înseamnă oare, e un an? O oră poate, sau o fi un cod? Nu voi şti niciodată, ce să-i faci"... Închide ochii şi îşi ascultă respiraţia care se linişteşte treptat odată cu bătăile inimii ei zbuciumate.

Mama Sarei intră în camera ei, se aşază pe un scaun şi o priveşte atent. Are o expresie obosită, dar încearcă din răsputeri să-şi aleagă cuvintele. Special să nu o supere.
- Sara, ce-ai păţit de la un timp? Ai dormit bine?

- Am dormit foarte bine, surprinzător de bine în ultimele nopţi. I-am spus şi psihologului asta.
- Dacă ai fi dormit bine nu ai fi avut cearcăne.

Cu mâinile tremurând, Sara strânge ceasul din când în când pentru a se asigura că este încă acolo, în buzunar. Aşteaptă, ascunzându-se în pat, până când mama ei iese din cameră.

Din nou la psiholog. Bărbatul nici nu mai încearcă să scoată ceva de la ea. Stă plictisit la birou, pufăie dintr-un trabuc şi citeşte nestingherit ziarul.
- Mă doare. Mă doare inima. Acum. Mereu. Dintotdeauna. Când le ating... când le fur! Când fur toate nimicurile astea simt o uşurare şi o bucurie pe care nu o simt în niciun alt moment al vieţii mele, spune Sara din senin.

Ea se uită fix în ochii psihologului. Acesta o priveşte la rândul lui cu o expresie serioasă. Nu, nu serioasă. Caldă. O priveşte cu o expresie blândă pe faţa lui ridată, şi înclină uşor din cap, arătându-i în felul lui că înţelege ce simte.

Sara se ridică repede din scaun şi iese din încăpere, evitând să se uite la bărbat, dar simţind cum o stăpâneşte un sentiment de uşurare. Se simte claustrofobică, vrea să iasă din clădirea asta, se repede la lift, dar uşile sunt închise şi nu vor să se deschidă. Se repede către scările în caz de incendiu, începe să coboare şi aude limpede şi clar cum se deschid uşile liftului. Se întoarce din reflex şi rămâne încremenită. Printre uşile argintii păşeşte o făptură plină de eleganţă şi graţie. Sara se întoarce cu spatele şi se ghemuieşte cât să iasă din raza ei vizuală. Este ea. Este femeia cu ceasul de aur.

Îşi mută rapid privirea şi cu o oarecare nelinişte se îndreaptă spre ieşire. Ascunsă în spatele clădirii albe, aşteaptă nerăbdătoare, cu emoţii, ca femeia să iasă, vrând să o urmărească de la o distanţă considerabilă, altceva mai bun ce-ar fi putut face? Dorea să afle totul. Văzând-o ieşind din clădire, Sara tresare de nerăbdare şi se îndreaptă spre ea cu paşi grăbiţi, parcă pentru a se asigura că nu se va răzgândi. Ajunsă lângă ea, Sara o apucă pe femeie de braţ şi o întreabă cu o voce scăzută:
- Ce înseamnă 1930?

Femeia încremeneşte pe loc. Cu o mişcare înceată, frânată, se întoarce spre Sara şi o priveşte cu nişte ochi mari, holbaţi şi cu gura deschisă într-un strigăt mut. Respiraţia i se sacadează şi, prin strânsoarea mânii ei, Sara simte pulsul femeii accelerând frenetic.

Femeia îşi aude inima care bate rapid revărsându-se în moalele capului. "Nu cumva pe această fată am mai văzut-o? Părul ei auriu ce-i era azvârlit pe spate, datorită vântului... din acea zi. Da, da, da! E cea care mi-a distrus zilele, m-a blocat într-o existenţă fără sens. Ah, acea fată! O am în faţa mea?! Nu, nu se poate! E aici, chiar în faţa mea. Mereu m-am gândit că atunci când o voi găsi o voi pedepsi, voi chema poliţia, îi voi da o palmă chiar, voi începe să ţip. Acum este chiar în faţa mea şi eu nu-mi pot găsi cuvintele, iar corpul parcă îmi este complet blocat, nefiind capabilă să fac o simplă mişcare."

Cu o voce îngânată spune:
- Nu-nu se poa-poate. Tu-tu e-eşti...? Nu-nu, im-imposibil! Tu eşti. Tu mi-ai luat ce aveam mai de preţ pe lumea asta, spune femeia într-un final, descleştându-şi gura cu greu.
- Ce înseamnă 1930? Nu mi-ai răspuns la întrebare.
- Nu îţi sunt datoare să îţi răspund la vreo întrebare. Tu îmi eşti datoare cu nişte explicaţii, răspunde femeia, încercând să-şi păstreze calmul, în timp ce Sara o apucă de braţ, trăgând-o spre un pod aflat în apropiere.
- Tu mi-ai furat ceasul! Tu ai fost, ştiu! Îmi amintesc şi acum cum m-am uitat la tine în timp ce te băgai în mine şi mă pungăşeai, dar am fost suficient de proastă cât să cred că a fost doar din greşeală! Hoaţo! Tâlharo! Poliţia, chemaţi poliţia! ţipă ea în continuare, am fost jefuită! Ajutor!
Spre norocul Sarei, strada este goală. Nu aude nimeni ţipetele femeii în înserarea ce se lasă peste cartierul aglomerat de maşini grăbite.

Sara nu spune nimic, continuând să o tragă pe femeie după ea, ale cărei tocuri fac un zgomot infernal, aproape insuportabil în capul său. Femeia se relaxează sub strânsoarea Sarei, privind-o drept în ochi fără sa schiţeze vreo expresie. Dintr-o dată devine isterică şi începe să ţipe:
- Opreşte-te. Nu crezi că mi-ai făcut deja destul rău? Fără ceas îmi pierd minţile. Înnebunesc. Nu pot suporta o astfel de viaţă. (Lacrimile încep să îi curgă pe obraji, iar vocea ei se transformă într-o şoaptă) E singurul lucru care mă ţine aproape de el.
- De cine? întreabă Sara nerăbdătoare.

Urmează un moment de tăcere între cele două, timp în care Vanessa îşi spune "Cum i-aş putea explica acestei fete ce valoare a avut un astfel de obiect? Nu va înţelege... Cum i-aş putea spune că din ziua în care nu-l mai am, sunt într-o continuă disperare, într-o tragedie inexplicabilă? E ca şi cum ai lua o bucată din inima cuiva... fără întreaga inimă, n-ar fi viaţă, mi-a furat o bucăţică din mine. Era tot ce mai aveam pe lume pentru a-mi putea aminti de farmecul, tandreţea, dragostea, înţelepciunea, bunătatea lui. Cum i-aş putea spune că acţiunea ei, făcută dintr-un motiv sau altul, a rupt din mine, m-a distrus?!"
- Obişnuia să mă strângă atât de tare la piept, mă strângea până nu mai aveam suflare. Şi când stăteam aşa îmbrăţişaţi, îmi săruta lobul urechii şi îmi şoptea ca pe un secret, ca pe un cântec de leagăn numele, mi-l cânta ca şi cum ar fi fost cel mai de preţ lucru din lume. "Vanessa, Vanessa, Vanessa" la nesfârşit. Îmi pieptăna părul seara, îmi săruta fiecare deget de la mâni şi mă gâdila până mă durea burta de la râs. Şi acum, acum că el nu mai este lângă mine, că nu îi mai aud respiraţia greoaie noaptea în pat când dormim, că nu îi mai simt mâinile puternice cum îmi ating pielea până se face de găină, acum că ştiu ce înseamnă să fiu singură şi părăsită în lumea asta, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să aştept să îmi vină şi mie mai repede ceasul morţii, şi să mă rog la toţi zeii să ne întâlnim din nou pe lumea cealaltă.

Sara devine disperată. Îşi atinge fruntea, închide ochii. Cele două se află la umbra unei clădiri, totuşi Sara simte transpiraţia prelingându-se pe frunte.
- Foarte bine. Îţi spun toată povestea. Dar nu pentru că m-ai impresionat cu ceva, sau pentru că eşti aşa... "înfricoşătoare", scoate Vanessa un hohot mic de râs pe nări. Nu. Îţi voi spune pentru că m-am săturat să vorbesc cu psihologul ăla incompetent. Acel obiect nepreţuit e singurul lucru care mă lega de el, era liantul nostru. Din acea zi, la nimic altceva nu m-am mai putut gândi. Figura lui, felul său de a fi, de a trăi s-au şters din mintea mea. Îl vedeam pe el doar prin prisma acestui ceas, nemaiavându-l, l-am pierdut... din mintea mea, din memoria mea, din inima mea. Şi da, credeam că odată pentru totdeauna.

Sara o priveşte îndelung, în tăcere pe Vanessa. "E atât de multă durere în fiinţa asta. O femeie aşa firavă pare că n-ar putea îndura nici măcar o tăietură de cuţit, dar, iată. Ceea ce simte ea acum e echivalentul a o mie de tăieturi de cuţit." O părere de rău nesfârşită pentru Vanessa o cuprinde pe fată. "Nu. Nu. Chiar nu mă pot învinovăţi, ce vină am eu că sunt aşa? Aş putea să schimb asta într-o zi? Am distrus viaţa acestei femei şi poate nu doar a ei... e ceea ce n-ar fi trebuit să fac niciodată. Dar de ce un obiect ar primi atâta însufleţire? Până la urmă e doar un obiect. Da, dar un obiect ce-i aminteşte de cineva drag. Tu, da, eu, eu l-am furat. Eu sunt de vină! Şi da... un obiect poate fi valorificat, dar atunci când se încalcă limitele sănătăţii deja e o pacoste, mai bine n-ar fi existat. Dar da, eu sunt vinovată. N-am vrut. N-am ştiut. Da, asta e. Nu am ştiut ce fac. Nici acum nu ştiu."

- 1930... femeia face o pauză, închide ochii şi trage adânc aer în piept. 1930 este anul în care ne-am căsătorit. El reprezintă singura amintire pe care o pot atinge, cea care îmi aminteşte de începutul nostru. Toate celelalte îmi aduc aminte doar de sfârşit, de momentul în care s-a dus printre îngeri. Încă de când s-a întâmplat asta, mereu am purtat ceasul la mine. Când îl strâng în palme mă linişteşte, iar când mă doare sufletul îmi vorbeşte. Nu poţi înţelege cum mi-a fost zilele astea fără el. Te implor, dă-mi-l înapoi şi promit că nu mă voi duce la poliţie. Voi pretinde că nimic nu s-a întâmplat, dar am neapărat nevoie de el, nu-mi pot continua viaţa fără el.

În acel moment, Sara simte că o luptă se poartă nu doar în ea, ci şi în Vanessa."Ceasul m-a obsedat şi pe mine. Poate încă mă obsedează. Cu toate astea, o fiinţă n-ar trebui să fie controlată de nimeni şi nimic, cu atât mai puţin de un ceas. Măcar pentru o singură dată trebuie să fac lucrul corect. Trebuie să mă salvez şi pe mine, şi pe ea. "
- Dar uite, nu crezi că un obiect nu ar trebui să aibă capacitatea de a fura amintirea, memoria unui om? În definitiv, cu ceas sau fără el, ar trebui să îţi poţi aduce aminte cu drag de soţul tău. Ceea ce a însemnat el nu stă în valoarea unui ceas. Toată viaţa mea am crezut, am fost convinsă că sunt bolnavă. Am crezut că nimic nu mă mai poate salva pe lumea asta, şi apari tu dintr-odată, o femeie frumoasă, o femeie bogată, în floarea vârstei şi îmi spui că singurul tău scop în viaţă este un ceas amărât, un ceas de doi bani, o fi el din aur, dar nu este cu nimic mai special decât toate prostiile pe care le-am furat de la toţi idioţii în fiecare zi din ultimii cinci ani. Nici tu, nici eu, nici nimeni pe lumea asta nu este mai special, mai traumatizat, mai rănit decât cei din jur şi îţi mulţumesc, îţi sunt veşnic recunoscătoare că mi-ai arătat asta.

Sara cântăreşte greutate ceasului din buzunarul ei. Îl scoate, iar privirea Vanessei se luminează dintr-o dată atunci când vede obiectul metalic ce străluceşte în lumina soarelui. Vanessa întinde mâna să-l ia, însă Sara, cu o mişcare bruscă, aruncă ceasul în lac. Acesta se scufundă cu o mare rapiditate, ca şi cum ar ajunge acolo unde aparţine, în adâncul apei.
- Vei trăi altfel. Asta e tot ce pot face, în schimbul greşelii mele. E revanşa mea. Accept-o.

Vanessa priveşte înmărmurită toată scena. Nu înţelege ce se întâmplă. Şi când în sfârşit îşi dă seama de cele întâmplate scoate un ţipăt de durere şi se repede la gardul separator încercând cu disperare să focalizeze în apele tulburi ceasul. E prea târziu. Obiectul atât de venerat s-a scufundat fără urmă de întoarcere în întunericul adâncurilor şi nu mai este nicio cale de întoarcere pentru el acum.

Sara o priveşte cu milă pe femeia prăbuşită de durerea pierderii pe trotuarul pustiu şi, cu o privire împăcată se întoarce şi pleacă fără să se uite înapoi.

E seară. Strada este goală, şi doar pe un trotuar pustiu merge o fată singură, cu mâinile întinse în lături de parcă e pregătită să îmbrăţişeze lumea întreagă şi cu o faţă radiantă, îndreptată către cer, de parcă vrea să fie mângâiată de bătaia vântului noptatec. În urma ei, pe tot întinsul trotuarului sunt aruncate pe jos bijuterii lucitoare, nimicuri părăsite acolo, lăsate în urmă de un suflet eliberat de povara lor.