Saturat de activitatea profesională din spital şi de restricţiile pandemiei, doctorul Vasilescu găseşte interesul, energia şi timpul necesare spre a-şi acorda propria-i Violon d'Ingres: pasiunea pentru istorie în general, cu precădere istoria medicinii. Lecturile pe această temă şi un interes scormonitor specific spiritelor vii, neliniştite în sensul bun al cuvântului, l-au condus spre o cercetare al cărui titlu ghiduş anunţă o miză intelectuală nobilă şi necesară: activitatea sanitară în slujba răniţilor a numeroase femei (românce, dar nu numai) care s-au înrolat curajos în efortul de război al României, în perioada 1916-1918. Vremuri nu grele, ci de-a dreptul cumplite: dezastrul militar al unei armate insuficient pregătite, aruncată aventurist în lupte, mai mult pe considerente politicianiste. Căci marele Ionel C. Brătianu a sărit peste rigorile şi cerinţele aliaţilor de a concentra efortul iniţial către sud, pentru scoaterea din război a Bulgariei, şi s-a aruncat cu "trupele mele" înspre Ardeal, deşi era limpede pentru orice militar serios că un front de aproape 1.200 km nu poate fi apărat cu o oştire oricât de vitează, dar insuficientă numeric, prost înarmată şi prost organizată. Visul personal al unui Mihai Viteazul-bis a costat România Mică câteva sute de mii de morţi. Ca să nu mai vorbim de imensele suferinţe care ar fi putut fi, totuşi, diminuate, dacă...
Ei bine - chiar foarte bine - incizia prof. Cătălin Vasilescu în rănile dureroase ale suferinţei naţionale este precisă, bine documentată, revelatoare şi convingătoare asupra unui altfel de eroism - care, din păcate, nu-şi prea găseşte locul în cărţile de istorie. (Aşa ajunge poporul să se ia numai după butaforiile operetistic-istorice din filmele lui Sergiu Nicolaescu).
E normal şi e bine să ştim despre Ecaterina Teodoroiu, dar habar nu avem despre două doctoriţe scoţience numite Elsie Inglis şi Ethel Moir - venite în 1916 pe ruta Edinburgh - Arhangelsk - Odesa - Galaţi, împreună cu alte 76 de femei în uniforme albe, spre a ajuta România la ananghie, a salva vieţi de români şi a uşura suferinţa răniţilor de pe front. Asta a descoperit şi ne oferă nouă, celor interesaţi de această latură ascunsă a istoriei neamului, conferenţiarul-profesor-doctor.
Tot aşa aflăm despre uimirea rănitului Radu R. Rosetti când descoperă că sora de caritate care-l ocrotea în spitalul de la Iaşi nu doar că semăna foarte bine, dar chiar era marea actriţă Maria Ventura! Cea decorată, apoi, cu Crucea Regina Maria.
Conferinţa istorico-medicală susţinută online, s-a născut dintr-o cercetare pasionată şi lucidă, scoţând la iveală laturi admirabile ale fascinant-controversatei Martha Bibescu, în calitate de director al spitalului de campanie de la Saint Vincent de Paul: "Toate paturile s-au ocupat în spital, a trebuit să punem câte doi răniţi într-un pat, alţii zăceau pe tărgi, pe saltele, puse pe jos, pe scări şi pe coridoare. Nu mai stăteau o clipă surorile, pansau mereu, doctorul Nasta opera toată ziua... Martha Bibescu, care locuia chiar în spital, ne dădea din mâncarea ei....
Mergând cu acribie la sursele memorialistice ale vremii, autorul ne oferă şi impresiile din decembrie 1916 ale doctoriţei Ethel Moir: "Ştirile par a fi foarte proaste, Bucureştiul ar putea să cadă în orice moment. Aliatul nostru mic şi galant România dă un spectacol de bravură!... Soldaţii poate n-ar fi chiar aşa de răi, dacă ar avea ofiţeri cum trebuie - dar ofiţerii lor sunt imposibili, îngâmfaţi, păpuşei bine îmbrăcaţi, pudraţi şi machiaţi şi la patru ace. Lor le pasă numai de înfăţişarea lor, când trebuie să lupte, fug - sunt experţi la jocul ăsta". Asta ca să ne explicăm (pentru cine nu a văzut O vară de neuitat a lui Pintilie) cum a fost posibil dezastrul. Schimbările survenite odată cu sosirea Misiunii franceze de sub comanda gen. Berthelot îşi găsesc ecoul în convingerile scrise ale altei englezoaice plecată la război. Mary Milne notează pe 24 septembrie 1917: "Există discuţii despre plecarea noastră în România - sper să nu fie cazul. Ar fi frumos să facem ceva să îi ajutăm. Românii luptă splendid acum".
Personal, m-au captivat, în discursul autorului, răbdarea şi insistenţa cu care a parcurs şi selectat din lucrările dedicate războiului acele aspecte inedite, dar cu atât mai valoroase şi necesar a fi cunoscute publicului interesat, dar şi umorul înţelegător, chiar tandru cu care tratează omenescul dintre tranşee şi bandaje.
Felul în care răniţii apreciau surorile de caritate răzbate din notaţiile infirmierei Yvonne Fitzroy, de la care aflăm de existenţa la Medgidia şi a unei unităţi a Crucii Roşii ruseşti. În general, soldaţii erau de acord că "asistentele rusoaice arătau mai bine dar erau mai nepricepute decât scoţienele". Sau mărturii ale nobilei recunoştinţe cuprinse în cărţile poştale scrise, după externare, de soldaţii îngrijiţi şi redaţi frontului: "Aflaţi despre noi că suntem bine până în timpul de faţă. Mai întâi aflaţi că mia trecut la umărul drept dar tot mă doare înăuntru dar cât aştept să plec iar la front să îi ieu din nou la ogor pe unguri." (Carte poştală militară trimisă la 18 septembrie 1916 de la Bacău la Tg. Ocna de către caporalul Antalucă Anton). Sau: "Onorată domnişoară, Veţi şti că am primit de la Dumneavoastră pachetul şi mam bucurat foarte mult pentru cele ce miaţi trimis. Veţi şti că din câţi am fost acolo am rămas numai eu şi cu Averescu. Aşadar că eu soldatul Irina Ion vă mulţumesc foarte mult vă doresc multă sănătate la toate Doamnele de la Crucea Roşie. Irina Ion şi Averescu Neculai vă salut cu mult respect".
Cercetarea acestui gen de corespondenţă (populara carte poştală, strămoaşa WhatsApp-ului sau Mess-ului) aduce în faţa ascultătorilor pasionaţi de autentic, şi atitudinile gospodăreşti, grijile eterne ale vremelnicului soldat, dar care tot ţăran rămâne chiar când îl acoperă pământul lui Dumnezeu: "Dragul meu Ionică vă fac cunoscut că păpuşoi am gătat de prăşit şi fânul l-am strâns în stog şi grijă de casă să n-aveţi, că eu oi face cum mi-a ajuta D-zeu şi tare frumos vă rog sa-mi scrieţi ce-i cu D-ta că sunteţi în spital că tare mare grijă am că nu ştiu de D-ta", scria Maria, soţia lui Ion Tcaciuc, în 12 iulie 1915. Deci, nevasta unui român ardelean, obligat să lupte în armata Austro-Ungară, rănit şi internat într-un spital militar din Cluj...
Da. Femeile au plecat la război (nu doar o anume Babette, interpretată cinematografic de Brigitte Bardot). Sau au rămas acasă, să se lupte cu existenţa, să crească pruncii... Căci ţara avea nevoie de ele. Şi s-au apucat de treabă, şi au izbândit. Au făcut, ele, oare, mai puţină istorie decât bărbaţii combatanţi?