E frumoasă marea, mamaie?!

Sunt momente când Facebook-ul chiar ajută. Zilele trecute, sub o fotografie cu un apus de soare pe malul mării, cineva mi-a scris: Parcă atunci când dispar bunicii, realizăm că nu mai suntem copii!

Nu m-am gândit niciodată, cred, foarte serios, la asta. Poate şi pentru că mi-am dorit să fiu mamă tânără - nu mi-a ieşit chiar cu totul, aveam 29 de ani când au venit pe lume gemenele si 35 la naşterea Fetiţei Soare... Nu m-am gândit că nu mai sunt copil, la asta mă refer... Mă văd mereu curăţând heleşteul de zăpadă şi lustruind gheaţa pentru un aşa zis patinaj viteză, sau făcând pâine cu apă din acelaşi heleşteu, stând seara până târziu la "Radio Şanţ" sau alergând din curte în curte, doar-doar să mai prind pe la vreun vecin o rezervă de carne la garniţă în miez de vară...

Nu ştiu dacă mă gândesc conştient la amintirile astea foarte des, ştiu doar că acum au năvălit în mintea mea mai ceva ca apa de la gârla din sat, atunci când săpam vara un gâldan, adică un fel de piscină naturală... Nu au năvălit singure, nu, păi ce, ele, amintirile, nu ştiu exact când să îşi facă apariţia?! Nu vin şi ele când eşti în culmea fericirii, ca să te facă să apreciezi mai mult ce ai... Nu, nu! Vin de mână cu Murphy, exact atunci când nu că n-ai nevoie de ele, dar parcă ai vrea să nu îţi aminteşti că, atât timp cât a trăit, nu ai dus-o pe mamaie de la ţară să vadă marea...

S-a dus nu ştiu dacă cu acest mare of în suflet... Cred, mai degrabă, că asta mi-am imaginat eu că a ales mamaie să facă atunci când a plecat... S-a dus, spun cei care erau cu ea, împăcată... O văzusem cu doar 2 zile în urmă. Eu, cea mai mică dintre nepoate, Pichis, cum mă alinta, nepoata care i-a oferit trei dintre cei şapte strănepoţi. În zilele cât au durat pregătirile lumeşti, am avut timp să mă gândesc la multe şi să vorbesc cu ea în gând. Mă întreb dacă ea le-o fi auzit pe femeile care au certat-o pe sora mea când s-a apucat să dea cu mătura pe scară, zicându-i că e păcat, că alungă sufletul "mortului" de acolo... sau dacă m-o fi văzut cum am pus apă într-o cană neagră şi un smoc de vată la toartă, ca să aibă sufletul "mortului" ce să bea şi pe ce să se odihnească... sau dacă o fi auzit-o pe Dida spunând că nu trebuie stinsă lumina, că nu vede sufletul "mortului" drumul spre Rai... sau dacă o fi reuşit să-i dea luntraşului banii, chiar dacă moneda de 50 de bani a fost legată iniţial doar cu aţă albă, de papiotă, şi nu cu panglica de la orarul după care se rânduieşte sufletul "mortului"... sau dacă o fi râs şi mamaie la vederea găinii albe care ar fi trebuit să zboare peste mormânt, ca să alunge moartea...

Am zâmbit trist sub mască. A fost una dintre puţinele dăţi când m-am bucurat că port mască. Aşa, veşnic copil, Pichis cum am rămas, am putut să ascund sub mască faptul că, printre lacrimi, am simţit să şi zâmbesc, să-i zic lu' mamaie să meargă repede să vadă marea, că de Viaţa de Apoi are cine să se îngrijească, să o întreb dacă s-a simţit împinsă mai încolo de mătura aia cu care sora mea voia să ţină scările curate, cum îi plăcea ei sa le vadă, sau să râd cu ea de găina aia care nu ştiu dacă a mai fost lăsată să zboare şi să alunge moartea, dar ştiu că a aterizat în sacoşa unui muritor de rând, care a sfidat superstiţiile, în favoarea unei viitoare ciorbe sănătoase.

Ce voiam să spun este că niciodată, dar niciodată o mătură, o găină, un smoc de vată sau o aţă de papiotă nu o vor face pe mamaie să plece din casa şi din curtea de la ţară!

Totuşi, uneori e bine să îţi ţii şi mintea ocupată, ca să laşi sufletul să depene amintiri...

E frumoasă marea, mamaie?!