Ajung la adresă, pe strada Marin Serghiescu. E un imobil foarte frumos, semnat de arhitectul George Damian.
Îmi plac mult grilajele solide ale ferestrelor florentine, mă interesează numai şarmul lor decorativ, nu ideea de grilaj de protecţie.
La parter locuieşte o prinţesă. Principessa Lucia Baldini de Raco. Cu ea avem întâlnire. Prin faţa casei mişună mulţi câini. Intrăm în holul imobilului, o uşă la parter e întredeschisă, ne aşteaptă. În aer pluteşte un miros ascuţit de lup ud. Câinii, zeci, se plimbă de voie între casă şi stradă. Sunt 24 de câini care locuiesc cu prinţesa. A l'interieur. Îi ţine închişi în camere separate, după criterii lingvistice, cu unii vorbeşte în italiană "dai, dai, vate ne", cu alţii în engleză "just a moment, please" şi cu unii în franceză "patience, patience, soyez patientss'ilsvous plait"
Iniţial nu ştiam decât că e o doamnă care închiriază acest apartament şi că are o afinitate excesivă pentru câini. Principessa Lucia Baldini de Raco e însă o creatură interesantissimă. În primul rând e foarte frumoasă. Seamănă cu Bo Derek, dar e mult mai spiritualizată. E îmbrăcată în negru, pantaloni şi un pull-over, are un corp perfect, un păr blond leonin, înfoiat, ca o coamă mată de Shiva, ochii de un albastru intens şi mai ales o voce foarte bună. E înăltuţă, atletică şi verticală, şi are cam 70 de ani. La gât poartă un lanţ gros din zale la modă, Chanel, auriu cu fundă neagră de mătase. Frapant e că seamănă foarte mult cu mătuşa mea, sora tatălui, doar că este în versiune blondă. Aflu mai apoi că avem mai multe puncte în comun, tatăl ei era biolog, mama chimistă, lucraseră în Franţa cu Marie Curie. Ea avea şi puţin sânge polonez, de aici multă strălucire. Copilărise lângă Bois de Boulogne, unde se plimba călare pe Aleea Călăreţilor. Aşa că îmi e simpatică. Vizitam apartamentul. Holul imobilului păstrează marmura originală, impresionant. Şi holul de intrare al apartamentului prinţesei e foarte frumos, şi foarte mare. Lambriuri de stejar închis, dulapuri de haine şi rafturi de pălării, e un hol care povesteşte despre un lifestyle onorabil.
Living-ul are câteva detalii cuceritoare: parchet în două esenţe, cu pastile de nuc şi stejar, o fereastră mare spre o curte interioară, şi, mai ales, o mască pentru caloriferul mare din living care e un masterpiece. Un metal lucrat cu o heraldică, un blazon în care apar doi păuni. Mă cucereşte şi un detaliu din bucătărie. Are două chiuvete amplasate pe pereţi opuşi, iar una e specială, numai pentru pahare. E o chiuvetă ivorie de porţelan, fermecătoare. Toată cheia casei e în acest rafinament pentru mine. Dar mereu când primeşti o bucurie, plăteşti cu un sacrificiu. Mirosul imposibil de câini neîngrijiţi e năucitor. Şi e impregnat în parchet şi în pereţi. Este preţul de plătit pentru conversaţia încântătoare cu Baldini. Povesteşte fermecător despre poezie, familii, istorie şi cai.
Nu am putut închiria casa, era imposibil. Nimic nu era viabil, actele, condiţiile. Dar am păstrat legătura cu principessa Baldini. Ne mai abonam din când în când la o porţie de masochism şi treceam să o vedem. Îi duceam câte ceva şi vorbeam. Hainele pe care le purtam în această vizită erau aproape bune de ars mai apoi. Mai târziu treceam doar să îi ducem câte ceva, nu mai intram. Şi mai târziu doar trimiteam pe cineva să îi ducă ce îi trebuie. Îi plăcea să bea vodkă şi adora fructele în vodkă. Cerea mereu şi multe pâini. Vodkă şi pâine.
Eu locuiam pe Alexandru Donici şi biroul meu era pe Maria Rossetti, aşa că era aproape. Toată familia mea era angrenată în relaţia aceasta de ajutorare. Chiar şi angajaţii. Toţi îi duceam câte ceva cu regularitate. Viaţa ei fusese interesantă, dar marcată de o dramă personală care nu i-a lăsat minţile intacte. În urma ei, s-a dezvoltat această relaţionare extremă cu câinii. La castelul ei din Italia avusese împreună cu soţul ei, la un moment dat, peste 54 de câini. Era o militantă cel puţin egală cu Brigitte Bardot în favoarea animalelor. Şi agendele lor semănau, amândouă încercaseră un lobby în favoarea câinilor la Traian Băsescu, primarul Bucureştiului.
Şi exact în vremea în care o frecventam amical pe Baldini, mă aflam în audienţă la primar când secretara a întrerupt brusc conversaţia noastră ca să anunţe că e pe linie la telefon principessa Baldini. Şi, plec de la primărie, şi în week-endul acela îl vizitez pe tata. Imediat ce sosesc aflu că e în vie şi merg să îl îmbrăţişez. E fericit şi tacticos cu viile lui. E bine echipat cu un taburet, foarfece, şi mănuşi, în vie cu un radio on. Relaţia tatălui meu cu radioul a fost una permanentă şi foarte prezentă. Internetul lui era radioul. Toată copilăria mea e marcată de Radio Europa Liberă mergând în casă încontinuu, de ştiri şi emisiuni clandestine.
Ştiri, ştiri, ştiri şi nicio clipă cu radio sau tv off.Căni cu cafea, pahare cu vin şi multe radiouri şi televizoare deschise peste tot. În casă, în verandă, pe terasă, în curte, în vie, agăţate de streaşine, de orice. Pentru mine nu mai era o noutate că tata tăia via ascultând radioul. Numai că nici nu stăm două minute, când la radio intră în direct principessa Baldini. Era desigur un subiect legat de câini. Milita pentru o cauză publică, ceva spre a îi proteja.
Dar principessa iubea şi caii. Din toate frumuseţile pe care ni le evoca, e una demnă de o fotografie de Richard Avedon. Scena se petrecea într-o zi de luni dimineaţă, pe marginea unei şosele, în Italia. După o petrecere prelungă, principessa se întorcea acasă în rochie lungă de mătase verde, elegantă şi fără spate, când în maşina din faţă a zărit doi cai. Iar pe maşină erau însemnele unui abator. A oprit maşina, a negociat eliberarea cailor, pe care i-a răscumpărat pe loc. Şi a rămas pe marginea unui câmp, lângă şosea, cu mâinile ocupate să ţină de căpestre doi cai agitaţi şi răvăşiţi, aşteptând o soluţie.
