Introducere la Reîntoarcerea în Reich

Citiţi un fragment din această carte.


Această carte s-a născut în urma unei conversaţii întâmplătoare despre eroism şi Holocaust. Acum câţiva ani m-am întâlnit la o cafenea din Washington cu Eli Rosenbaum, un perseverent vânător de nazişti care-mi oferise numeroase informaţii preţioase pentru cea mai recentă carte a mea. În acea dimineaţă mă uitasem rapid peste titlurile zilei şi citisem necrologul unui european obscur care ascunsese nenumăraţi evrei de prigoana naziştilor cu şapte decenii în urmă. I-am povestit lui Eli despre necrolog şi am recunoscut, foarte jenat, că nu mai auzisem până atunci de respectiva persoană. L-am întrebat de ce aflam despre existenţa atâtor eroi anonimi din timpul Holocaustului abia după moartea lor?

Eli n-a ştiut ce să-mi răspundă.
- Bun, am continuat, spune-mi numele cuiva de care mi-aş dori să fi auzit înainte să moară.

De această dată nu a ezitat.
- Ar trebui să te întâlneşti cu Fred Mayer, mi-a sugerat el. Supravieţuitor al Holocaustului şi erou de război. Locuieşte în Virginia de Vest. Are mai bine de 90 de ani.

Astfel am aflat pentru prima oară de Freddy Mayer. Eli mi-a oferit un scurt rezumat al uimitorului său parcurs: adolescent evreu în Germania, refugiat în America în urma Holocaustului, spion şi erou de război în Austria ocupată de nazişti. După toţi aceşti ani, a adăugat Eli, se făceau, în sfârşit, demersuri pentru a i se acorda preţuita Medalie de Onoare.

Am vrut să-l cunosc pe Freddy. Scriam de ani de zile despre ticăloşi - naziştii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi nemernicii de azi din capitala Statelor Unite -, iar povestea sa promitea o pauză care m-ar fi putut inspira. Eli m-a ajutat să intru în contact cu el, iar în februarie 2016 am parcurs cu automobilul drumul de nouăzeci de minute dintre Washington, DC şi cabana lui Mayer din pădurile Virginiei de Vest - în apropierea unui cazinou şi a unei piste de curse. Am petrecut alături de el o după-amiază emoţionantă. Avea 94 de ani şi nu mai auzea prea bine - am aflat ulterior că rămăsese cu sechele în urma relelor tratamente aplicate de nazişti -, dar altfel părea remarcabil de sprinten. Trăia singur şi putea încă să conducă automobilul, să cureţe zăpada cu lopata şi să le livreze alimente, prin programul Meals on Wheels, vecinilor săi vârstnici mai puţin independenţi. Putea şi să redea fără ezitare din memorie numele şi datele asociate cu povestea sa de război. Mi s-a părut un om veşnic tânăr.

Mi-a povestit cum crescuse în Germania ca evreu, despre copilăria sa fericită otrăvită de nazişti. Mi-a descris ezitarea tatălui său de a pleca din ţara care îl decorase după ce luptase eroic ca ofiţer în timpul Primului Război Mondial. Am discutat despre viaţa sa de imigrant adolescent în Brooklyn şi, bineînţeles, despre misiunea sa de spionaj în zonele controlate de nazişti.

Citisem deja câte ceva despre echipa de spionaj de trei oameni pe care o condusese prin Alpii austrieci. I-am mărturisit că mi se părea incredibil faptul că reuşise să se dea drept ofiţer german timp de mai bine de două luni într-o enclavă nazistă şi să adune informaţii valoroase despre anumite operaţiuni militare. A zâmbit şi m-a corectat cu blândeţe. Nu se deghizase doar în ofiţer nazist: activase şi ca muncitor francez într-o fabrică germană. Mi-a spus cu un accent francez exagerat că îşi schimbase pur şi simplu pronunţia numelui în Freh-deh-REEK May-YEHR. A izbucnit în hohote de râs şi mi-a zâmbit cu toţi dinţii - aveam să aflu mai târziu că aceasta era o trăsătură care-l definea.

A devenit însă extrem de serios cât timp mi-a povestit cu detalii cutremurătoare capturarea sa ulterioară de către Gestapo. S-a ridicat din scaun încet, dar ferm, şi mi-a arătat cum călăii nazişti îl ridicaseră pe două prăjini şi îl torturaseră timp de ore întregi. A jucat întreaga scenă îngrozitoare şi mi-a demonstrat cu încetinitorul lovitura de pumn circulară primită în bărbie. A revenit apoi la accentul franţuzesc şi m-a asigurat că îşi ţinuse gura, repetându-le călăilor nazişti că era doar un muncitor şi nu ştia nimic despre nicio acţiune de spionaj americană. Je ne sais rien! "Nu ştiu nimic!"

Casa era împânzită de relicve grăitoare din război. Pe peretele din bucătărie se afla o fotografie mare cu un B-24 Liberator în plin zbor - avionul cu care se întorsese în Reich. Era semnată de ceilalţi membri ai expediţiei sale. Lângă uşă se afla o statuie înaltă de aproape un metru a lui William Donovan, cel care înfiinţase Office of Strategic Services, agenţia de spionaj din timpul războiului care-l paraşutase în Austria. Într-o ramă acoperită cu sticlă erau cele şase medalii pe care le primise. Freddy ar fi vrut să-mi arate încă o medalie: "Vulturul de aur din Tirol" decernat de ambasada Austriei la patru decenii după sfârşitul războiului. A scormonit după ea într-o comodă din dormitor, dar a renunţat, frustrat. Medalia, la fel ca povestea sa, părea să fi fost pusă bine undeva şi în mare parte uitată.

I-am spus lui Freddy că doream să scriu despre el - poate într-o carte sau poate în New York Times, pentru care lucram în Washington ca reporter de investigaţii. A ridicat din umeri, vrând parcă să spună că nu conta. Aveam să aflu că ridicatul din umeri era o altă trăsătură personală a lui Freddy, la fel ca zâmbetul larg.
- Ei, ce-ar mai fi de spus? m-a întrebat.

În ultimii 40 de ani apăruseră câteva cărţi şi filme documentare despre misiunea sa şi despre alte câteva operaţiuni de spionaj antinaziste notabile întreprinse de OSS. A scos din bibliotecă şi mi-a arătat o carte publicată în anii '70.

I-am explicat că mi se părea că mai erau multe de spus. Foarte mulţi oameni nu ştiau, din păcate, despre actele de eroism din război ale refugiaţilor şi era un moment foarte bun pentru a le reaminti. În timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din anul 2016, candidatul Donald J. Trump a făcut din denigrarea imigranţilor tema centrală a platformei sale politice. Tot atunci a declanşat şi o dezbatere mistificatoare despre semnificaţia eroismului după ce afirmase că senatorul John McCain, care petrecuse mai bine de cinci ani în Vietnam ca prizonier de război, "nu era un erou" pentru că fusese capturat. Mă fascina povestea lui Freddy de la refugiat la erou de război şi mi se părea că America îşi uita adevăraţii săi oameni remarcabili şi locurile din care se trăgeau.

La sfârşitul unei conversaţii care ar fi putut să dureze o noapte întreagă, Freddy m-a invitat să revin curând pe la el. A murit pe neaşteptate două luni mai târziu, în aprilie 2016. Am scris până la urmă în New York Times despre faptele de eroism ale lui Freddy, dar a fost vorba, din păcate, de necrologul său. Titlul era "Frederick Mayer, un evreu care i-a spionat pe nazişti după refugierea din Germania, moare la vârsta de 94 de ani". Era o poveste demult uitată despre curaj şi despre război, la fel ca ferparul pe care îl citisem în drum spre întâlnirea cu Eli Rosenbaum.

În timp ce lucram la necrologul lui Freddy, l-am sunat pe John Billings, pilotul care-l dusese împreună cu echipa sa în Austria ocupată de nazişti şi care-i paraşutase în Reich.
- Mă uluia, mi-a spus veteranul în vârstă de 92 de ani, în vocea căruia se auzea durerea produsă de decesul vechiului său prieten. Se născuse fără gena fricii. Nu-i era teamă de nimic.

Un epitaf minunat pentru un om care a fugit de nazişti, dar apoi s-a întors şi ne-a ajutat să îi înfrângem.