În 2004 şi în 2008, anii vizitelor mele anterioare, am găsit Tunisia o ţară ca o fecioară timidă. Cu ambiţii turistice, tunisienii făcuseră din cele câteva oraşe mediteraneene ale lor o alternativă ieftină la mult mai prosperul Maroc. Dar oriunde te duceai, simţeai cum ţara e ţinută într-un frâu invizibil, care o strangulează un pic, doar cât să n-o lase să scape într-un galop incontrolabil.
Îmi amintesc de un lucru care mi se părea hilar: peste tot găseai acelaşi tip de suveniruri, de parcă cineva le producea într-o fabrică uriaşă şi le distribuia apoi, peste tot, unor aparent liberi comercianţi cu care trebuia să negociezi minute în şir pentru un preţ cât mai bun. Nu simţeai o dictatură în adevăratul sens al cuvântului. Dar te învăluia un fel frustrare nerostită. Oamenii păreau mai degrabă ciufuţi, femeile nu păreau să reprezinte mare lucru pentru societate, şi chiar dacă boukha (ţuica tunisiană de smochine) era o alternativă interesantă la ţuica noastră de prune, parcă şi cămilele călcau de parcă s-ar fi înrolat în caravanele sacrificiului suprem.
23 de ani a stat la putere Zine El Abidine Ben Ali, timp în care câştiga alegerile cu scoruri copiate, parcă, după rezultatele lui Ceauşescu. Până într-o zi de 4 ianuarie 2011, când, în urma unui act extrem al unui vânzător stradal de 26 de ani, care şi-a dat foc după ce autorităţile i-au confiscat averea, Revoluţia l-a forţat pe Ben Ali să-şi pupe poporul pe portofel la bordul unui avion cu care a fugit într-o lume mai sigură (pentru el), pe nume Arabia Saudită.
2011 a fost, aşadar, anul descătuşării pentru Tunisia bântuită de corupţie, foamete şi îngrădirea libertăţii de expresie. Opt ani mai târziu, am aterizat din nou pe aeroportul din Hammamet, la bordul unei aeronave BlueAir, într-un press trip organizat de Christian Tour, cu scopul de a redescoperi Tunisia liberă. Urmând, plus-minus, traseul pe care-l făcusem la primele două "descălecări", am avut ocazia (şi şansa) să evaluez progresele acestei micuţe ţări din nordul Africii, în contextul ideii care i-ar putea veni oricărui călător şi turist de la noi: o vacanţă în Tunisia.
Hammamet, sau locul de unde începe Tunisia turistică
Hammamet e poarta de intrare turistică a Tunisiei. Un oraş care nu ştie niciodată câţi locuitori are, fiindcă turiştii estivali îi bulversează statisticile. Dar care ştie cu siguranţă că în secolul 1 se numea Pupput şi era o simplă aşezare romană, fiindcă, nu-i aşa?, romanii erau peste tot.
12 secole mai târziu, ziduri groase au înconjurat oraşul, o medina a luat naştere şi Hammamet (în traducere - mai multe hammam-uri) a devenit o localitate atrăgătoare pentru spanioli. Care au încercat să-l cucerească la începutul secolului 17, fiind puşi cu botul pe arme de un număr mic, dar inimos de mauri.
Hammamet poate fi (ca în cazul nostru) cartierul general al unei expediţii tunisiene. Poţi să-ţi asiguri cazarea într-un hotel de 3, 4 sau (recomandabil) 5 stele din Hammamet, urmând apoi a face excursii, în celelalte puncte fierbinţi (la propriu şi la figurat) ale Tunisiei.
Hammamet este, de fapt, împărţit cumva în două zone. Una este oraşul propriu-zis, cu medina lui (mică, dar vioaie), cu kasbah-ul (cetatea) din secolul 13, care adăposteşte un muzeu în care ţi se povesteşte despre istoria oraşului, cu plaje frumoase, mărginite de o Mediterană turcoaz. Cealaltă e zona exclusiv turistică, botezată Yasmine Hammamet (graţie iasomiei ce creşte peste tot), aflată la o distanţă de numai 5-6 minute de oraş şi care e doldora de resorturi turistice, înşirate de-a lungul plajelor, ca o salbă de curmale, mai gustoase sau mai uscate, după caz.
Am testat două hoteluri în Hammamet, ambele de patru stele. În Iberostar Averroes fusesem şi în prima mea vizită, în urmă cu 15 ani. Aflat la câteva minute de centrul staţiunii Yasmine Hammamet, Iberostar e un hotel "viu", care face eforturi să nu-şi plictisească oaspeţii, şi care poate fi o opţiune foarte bună, pentru un buget mediu. Camere spaţioase, plajă mică, dar cu nisip fin, servicii care nu stârnesc nemulţumiri.
Celălalt hotel, în care aveam să închei aventura tunisiană, se numeşte Magic Splashworld Venus Beach, se află la o distanţă considerabilă de centru şi e recomandabil exclusiv pentru familiile cu copii, oferind micuţilor multiple spaţii de joacă - un fel de parc acvatic desfăşurat pe o suprafaţă întinsă. Nu-l recomand celor pentru care liniştea e o prioritate, dar o fac pentru cei care se află la "vârsta" la care copiii nu văd altceva decât un "splash" în apă.
Este de spus că hotelurile tunisiene oferă servicii de masă de tip all-inclusive, prin urmare în majoritatea ai parte de mese de tip bufet suedez. În cele mai multe situaţii, acesta a fost la înălţime (cu un plus evident pentru hotelul Movenpick din Sousse, 5 stele, despre care vom vorbi mai târziu): mâncare variată, pentru toate gusturile, băuturi locale incluse, restaurante spaţioase, cu chelneri "pe fază", disponibili inclusiv la nevoie (pentru cazurile când trebuie să pleci foarte de dimineaţă). Pe scurt, nu rămâi nemâncat în Tunisia, ba dimpotrivă. Iar dacă-ţi doreşti ceva mai mult, unele hoteluri au şi restaurante à la carte, în care poţi ridica ştacheta. Contra cost.
M-am plimbat prin medina din Hammamet, apoi de-a lungul zidurilor cetăţii, am descoperit spaţii absolut fabuloase, pline de culoare şi şarm, am admirat culoarea mării şi am privit copiii cum bat mingea de fotbal, cu fericirea pe chipuri. Tunisia se schimbase. Frâul acela nevăzut era acum înlocuit cu o bucurie a vieţii pe care nu o simţisem dăţile trecute.
Spre deşert
Una dintre opţiunile de excursii în Tunisia, cea mai interesantă din punctul meu de vedere, are în vizor deşertul Sahara. Sahara este o atracţie pentru orice călător, şi chiar dacă nu te pune nimeni să ajungi în mijlocul deşertului şi să te pierzi printre dune, călare pe-o cămilă, cu tolba de apă aproape goală şi cu sufletul ca un cactus, fiindcă nu se vede nicio oază la orizont, ideea de a "gusta" deşertul e cât se poate de apetisantă.
Ei bine, Tunisia îţi oferă această posibilitate. Cea mai mare parte a ţării este invadată de Sahara, prin urmare poţi explora deşertul din aproape orice punct aflat în jumătatea sudică. Dar adevărata poartă turistică o reprezintă oraşul Douz, o localitate nu foarte dichisită, aflată în centrul ţării, de unde turiştii pot da cu nasul în nisipul fin al Saharei, acestora oferindu-li-se posibilitatea de a vedea câteva locuri interesante. Printre acestea: locuinţele berberilor troglodiţi din Matmala şi "platoul" de filmare a seriei Războiul Stelelor, episoadele din anii '70-'80.
El Djem, amfiteatrul încremenit în timp
Excursia clasică în Sahara, are, însă, un stop aproape obligatoriu: amfiteatrul de la El Djem. Construit în jurul anului 238 (numit "anul celor şase împăraţi", fiindcă fix atunci nu mai puţin de şase persoane erau recunoscute drept conducători ai Romei) în oraşul Thysdrus din provincia romană Africa Proconsularis, El Djem avea o capacitate de 35.000 de locuri, fapt ce-l plasează, după mai multe surse, pe locul 3 în topul celor mai mari amfiteatre antice din lume (alţii spun că ar fi al patrulea, aşezându-l înaintea lui pe cel de la Cartagina), după Colosseum şi cel din Pompeii.
Apărut într-o perioadă în care Imperiul Roman îşi pierduse prosperitatea de odinioară, amfiteatrul nu a fost niciodată terminat, din lipsă de fonduri. E construit din blocuri de piatră, direct pe pământ, fără fundaţie, şi are 149 m / 122 m (comparativ, Colosseum are 188 / 156 m). În mod cert, cele 35.000 de locuri însemnau prea mult pentru oraşul Thysdrus, al cărui număr de locuitori se învârtea undeva la 20-25.000. Dar dorinţa de epatare a puterii era, la acele vremuri, imensă.
El Djem a fost ridicat (zice-se, la ordinul consulului Gordian al III-lea, unul dintre cei viitori şase împăraţi ai anului 238) pentru a găzdui lupte de gladiatori şi alte asemenea evenimente sângeroase, precum sfâşierea criminalilor de către animalele sălbatice - distracţii la ordinea zilei pentru populaţia locală. Păşind prin arena amfiteatrului, mi-am imaginat scenele din serialul Spartacus şi la un moment dat parcă am simţit nevoia să mă şterg de picăturile de sânge sărite din căpăţâna decapitată a unui gladiator. Ghinion: era doar cald, foarte cald.
Ce-i drept, El Djem nu a trăit mari perioade de glorie, fiindcă a apărut un pic cam târziu pentru ceea ce defineau romanii ca glorie adevărată. După perioada romană, în anul 699, amfiteatrul a fost transformat în cetate şi a servit ca refugiu pentru liderul berber El Kahina, care se războia cu invadatorii arabi. La sfârşitul secolului 18 şi în secolul 19 a fost transformat în loc de prelucrare a salpetrului, apoi a avut diverse întrebuinţări, sfârşind ca depozit de cereale.
Am traversat arena, am intrat în subteranele în care se ţineau fiarele şi gladiatorii ce urmau să se înfrunte, am urcat în tribunele de piatră şi am admirat panorama generală a amfiteatrului. Mi-am amintit dintr-o dată că, în 1996, s-a filmat aici o celebră reclamă la Nike, Good vs. Evil, în care echipa Iadului înfrunta echipa Raiului, din care făceau parte nume sonore, precum Kluivert, Campos, Maldini, Ronaldo-dinţosul. La final, marele Eric Cantona îşi ridica gulerul tricoului, gest celebru, înainte de a trimite o torpilă direct prin portarul demonilor, pecetluind rezultatul final cu un apostolic "Au revoir!".
Nu poate să nu-ţi placă la El Djem faptul că situl e extraordinar de bine conservat. Arheologii spun că e mult mai bine conservat decât Colosseumul, de pildă. În afara zidurilor prăbuşite în urma unei bătălii între turci şi Mohammed Bey, structura e, aş spune, impecabilă având în vedere câte secole au trecut de la inaugurarea ei. Îmi imaginam amfiteatrul transformat într-un stadion. Ba chiar cineva spunea pe bună dreptate că, după mici eforturi de amenajare, ar putea fi mai frumos decât stadionul Dinamo.
Şi dacă tot ai ajuns la El Djem, fă un mic efort şi vizitează şi Muzeul de Arheologie din apropiere. E un loc surprinzător de bine amenajat, care adăposteşte o vastă colecţie de mozaicuri. De când am păşit, am avut impresia că acest muzeu seamănă cu o vastă vilă romană şi n-am fost deloc surprins să aflu că, de fapt, a fost construit pe locul unei foste vile romane, căreia îi reproduce designul arhitectonic.
Sculpturi, ceramici, obiecte excavate care odinioară au fost produse în Thysdrus, un parc arheologic, dar mai ales aceste mozaicuri în lumea cărora te poţi pierde minute în şir, întrebându-te cu uimire câtă răbdare putea să aibă cineva la acea vreme, şi cât har, încât să producă asemenea opere de artă? Practic, punând bucăţică lângă bucăţică, anticii artişti mozaicari au creat lumi întregi, pline de simboluri pe care noi, aroganţii urmaşi de peste secole, încercăm să le descifrăm.
După incursiunea în trecuturile omenirii, lungul drum către deşert pare mai dulce. Un prânz turistic, într-o locaţie frumoasă, dar cu un bucătar plictisit de viaţă, nu dezvăluie secretele bucătăriei tunisiene, dar te ajută să te reîncarci de energie. Pentru că următorul punct fierbinte al traseului este, pe undeva, de neînţeles.
De neînţeles cum pot trăi nişte oameni sub pământ într-o regiune neprietenoasă ca o iguană trezită din somn, în care doar prezenţa măslinilor înveseleşte întrucâtva peisajul. Cam prin asta s-ar traduce Matmata, acolo unde casele troglodite ale berberilor reprezintă o minune a vieţii pe pământ.
Dacă eşti un fan al serialului Star Wars, îţi aminteşti în mod cert despre locul în care se afla casa lui Luke Skywalker (cel tânăr): Hotel Sidi Driss din Matmata, ales pentru construcţia subterană aparte. Acest hotel (care continuă să funcţioneze) este reprezentantul (de lux, ca să zic aşa) al locuinţelor berbere de sub pământ din Matmata, o micuţă localitate din sudul Tunisiei, ai căror locuitori îşi trăiesc zilele în structurile "troglodite" de sub pământ, într-un decor pe care l-aş numi mai degrabă selenar decât terestru.
Vorbim despre câteva triburi nomade care au decis să se stabilească aici (unii spun că în urmă cu 700 de ani, dar nimeni nu a ştiut de ei până în 1967), alegând să-şi amenajeze casele într-un mod aparte: săpând o groapă circulară uriaşă (cu adâncimi de 5-10 metri) în platoul stâncos, din gresie suficient de moale pentru a fi modelată cu unelte manuale. După care, în interior, se săpau alte cavităţi mari, care urmau a se transforma în camere subterane, mijlocul gropii funcţionând drept curte interioară. Dacă priveşti fotografiile făcute de sus vei realiza imediat că acest mod de construcţie este simplu şi ingenios.
Avantajul unei asemenea locuinţe în această locaţie este că berberii scăpau astfel de căldura infernală a deşertului. Camerele sunt răcoroase iar construcţia poate rezista mulţi ani. Cu o singură condiţie: să nu fie inundată, aşa cum s-a întâmplat în 1967, când ploile torenţiale care au căzut zile la rând au adus pentru prima oară în atenţia guvernului această comunitate berberă, după ce câteva locuinţe au fost distruse. În urma inundaţiilor, şi a ajutorului guvernamental, generat de dorinţa preşedintelui progresist Habib Bourguiba de a moderniza ţara, mulţi au ales să părăsească această comunitate, ajungând în oraşe. Unii, însă, au rămas pe poziţii.
Locuinţa vizitată de mine era, desigur, pregătită pentru a fi arătată turiştilor. Chiar şi-aşa, însă, îţi poţi face o imagine despre cum trăiesc oamenii acolo. De jur-împrejurul gropii sunt camerele săpate în stâncă - am intrat în bucătărie, în "living", în dormitor. Încăperi aranjate ca la orice "ţară", cu detalii de obiecte care astăzi ne-ar aminti de viaţa din urmă cu 30-40 de ani.
Două femei desculţe au pregătit o pâine tradiţională, din grâu măcinat la piatră, servită cu miere, împreună cu câteva păhărele cu ceai. Simplu şi de efect. Nu am văzut nicio încăpere care să servească drept baie. Deasupra gropii am remarcat un puţ adânc, sursă de apă pentru locuitorii casei.
Mi s-a părut ciudat că una dintre camere era săpată la o oarecare înălţime de curtea interioară, de marginea deschiderii fiind atârnată o sfoară. Îmi imaginez că aceea era o cameră a copiilor, care puteau să se caţere mult mai rapid, fără a fi nevoie să se construiască o scară.
Pe pereţi, desene cu peştele şi mâna, simboluri berbere: degetele mâinii reprezintă cei cinci stâlpi ai Islamului, numiţi khomsa (cuvântul arăbesc pentru cinci) iar peştele e considerat aducător de noroc. Ambele simboluri sunt folosite pentru a se asigura protecţia divină a locuinţei.
Călare pe Suzi
Atunci când simţi deşertul din ce în ce mai aproape, ce-ţi poţi dori mai mult decât să ajungi în mijlocul dunelor, să găseşti o cămilă şi să-ţi beduinizezi măcar o oră din viaţă, zgâlţâit în toate direcţiile pe cocoaşa bietului dromader? O plimbare cu cămila devine aproape obligatorie, iar ritualul se desfăşoară pe bandă rulantă în Douz, poarta Tunisiei către deşert.
Aflat la o distanţă de 475 km de capitala Tunis, Douz nu e un oraş care să impresioneze, cu cei 40.000 de locuitori ai lui. Dar a devenit în ultimii 20 de ani una dintre cele mai populare destinaţii turistice din nordul Africii, graţie faptului că Sahara-şi aşterne pătura cam de prin zona lui, dar şi că se află în vecinătatea unei oaze de palmieri. Din punct de vedere istoric, Douz se afla pe ruta caravanelor trans-sahariene. Din cel actual, el e cap-compas pe ruta "caravanelor" de turişti care vor să vadă pe propria piele cu ce se mănâncă noţiunea de deşert.
Aşadar, înainte de a petrece o noapte în Douz, am trecut prin "ritualul dromaderului". Îl mai făcusem, în urmă cu 11 ani, când îmi amintesc că, după o călărire în urma căreia m-am ales destul de zdruncinat în anumite părţi concupiscente, mi-au dat o diplomă care certifica faptul că pot "conduce" o cămilă în deşert.
Nu la fel avea să se întâmple şi acum (probabil criza print-ului a ajuns şi la berberi), dar de această dată aveam să mă descurc mai bine. Nu-i vorbă, am avut parte şi de o Suzi (nu ştiu de ce, dar îmi vine să botez toate cămilele Suzi, după prietena pinguinului Apolodor, din poveştile lui Gellu Naum) foarte cuminte şi foarte blândă, care părea să nu-şi dorească să provoace vreun deranj, nici măcar atunci când era lovită insistent cu fundul de vecina ei mai nărăvaşă.
Unica problemă cu tunisienii este că, fiind extrem de insistenţi în dorinţa să te facă să le dai bani pentru orice, îţi strică mojo-ul atunci când îţi doreşti mai puţin. Urcat pe cocoaşa dromaderului, ca un Lawrence al Arabiei, fie el şi fake, te trezeşti interpelat de tot felul de indivizi. Unul îţi desface o sticlă de Pepsi în faţă şi ţi-o întinde de parcă vrea să te salveze de la moarte, altul vine cu o creatură a deşertului, un pui de vulpe (sau ceva similar) pe care ţi-l aruncă în braţe, confundându-te cu şeful unei organizaţii de salvare a animalelor, şi tot aşa.
Scăpat de aceşti indivizi mai insistenţi ca moartea şi impozitele, ai timp să hâţa-hâţa printre dune, bucurându-te de soarele care apune şi gândindu-te cum vei scăpa de mirosul de cămilă impregnat în pantaloni. Până la urmă, rău nu e, iar câtă vreme Suzi n-o ia la goană sau nu te scuipă, considerându-te prea antipatic pentru gustul ei, vei avea parte de o experienţă plăcută.
(va urma)