Răsărit de soare pe lacul de sare
Îmi amintesc de dimineţile romantice de odinioară, când mă trezeam la Neptun ca să prind răsăritul şi scalda soarelui în Marea Neagră, şi îmi spun că un răsărit "prins" în deşert ar trebuie să fie cel puţin la fel de spectaculos. Urcăm în microbuz şi o tăiem spre oaza Chebika, nerăbdători să vedem mai întâi platourile de filmare ale Războiului Stelelor. În cazul meu, a doua vizită aici, ce se va solda cu încă un eşec în tentativa de a face cunoştinţă cu Chewbacca (între timp aveam să aflu, tristă veste, că adevăratul Chewbacca, actorul Peter Mayhew, murise cu câteva zile înainte).
Pe drum, însă, alertaţi de soarele ce se ridica încet-încet din aşternuturi, oprim la Chott el Jerid, un lac de sare aflat în mijlocul Saharei, al cărui nume se traduce prin "Laguna tărâmului palmierilor". Lacul nu are nimic de-a face cu palmierii, din moment ce e o imensă întindere aridă şi bizară, care se usucă brusc pe timp de vară (adică din martie până în august) încât poate fi străbătut cu piciorul, ba chiar şi cu maşina.
În această perioadă, lacul se lăbărţează pe vreo 7000 km pătraţi şi, se spune, e adesea populat cu păsări flamingo, care apar în sezonul (mai) rece, din septembrie în februarie, atunci când adâncimea lui atinge, pe alocuri, şi 25 de metri. A fost şi el locaţie de filmare pentru unele scene din Star Wars, pe suprafaţa lui fiind construită coliba de tip iglu, care a servit drept casă a lui Luke Skywalker.
Ne oprim, aşadar, la marginea şoselei care despică lacul ca o săgeată (apropo, tunisienii au drumuri foarte bune) şi punem în funcţiune camerele foto, în stânga şi-n dreapta. Câteva elemente pitoreşti, un "hotel" de trei stele, o toaletă "lux", nişte comercianţi care vor să-ţi vândă trandafirul deşertului, dar şi nişte condimente pe care le definesc drept Viaaaa-gra! Viaaaa-gra! cu urlete gâtuite şi, desigur, lacul împietrit în sare, mângâiat de blândele raze ale soarelui de dimineaţă. Idilic.
Îmbătat de romantismul deşertului, am bateriile încărcate pentru următoarea destinaţie: Tozeur. Nu cu scopul de a vizita acest oraş cu origini în secolul 13, ci de a ne îmbarca într-un 4×4 pentru ceea ce avea să urmeze: oazele Chebika şi Tamerza. Faza cu jeep-urile funcţionează pe principiul "take it or leave it". Dar mai bine... take it!
Adică, dacă suferi de rău de maşină şi nu ai la tine pilule împotriva răului de mişcare, sari peste jeep-uri, rămâi la cafeneaua unui hotel din apropiere în următoarele câteva ore şi plictiseşte-te pe barba ta până se întorc ceilalţi din aventura pe care o vor avea la circa 50 km distanţă. Vei pierde o alergătură prin deşert, urmată de o "rostogolire" pe dune, nu vei vedea unde s-a filmat Star Wars, vei rata întâlnirea cu Fata Morgana. Tu alegi!
Până una-alta, vizităm mai întâi o pustie grădină zoologică (amestecată nonşalant cu una botanică), în care un ghid nebun îşi face show-ul prezentându-ţi nişte biete animale jerpelite, între care vedetă e cămila Maria, care bea Coca-Cola, dar şi iguanele pe care ţi le pune în piept, transformându-ţi veşmântul în "tricou Lacoste". Nu insist asupra ei, nu pentru că aş urma trend-ul ipocrit anti-zoo, ci fiindcă sunt de părere că dacă tot ai o grădină zoologică, animalele trebuie tratate regeşte, în condiţii de cinci stele. Maria & comp. erau undeva la una şi jumătate. Dar măcar Coca-Cola curgea în valuri.
Oaza Chebika şi micul ei diamant
Amuzat de ghid şi întristat de animale, găsesc consolarea rapidă într-o oază. Sunt de fapt trei oaze aici, Chebika, Tamerza şi Mides, care înveselesc deşertul precum zâmbetul Andreei Marin pensionarii de la Surprize, surprize. Un peisaj incredibil, pe care fotografiile nu-l pot descrie în amănunt.
Chebika e un sătuc cu case de piatră, ridicat pe locul unui fost post militar roman, numit Ad Speculum, chiar în apropierea unei pădurici de palmieri care se întinde cu ostentaţie printre faliile stâncoase ce oferă privelişti dramatice. Urcăm un deal colţuros pentru a avea parte de un peisaj complet atât asupra întinderii deşertice cât şi a oazei. Câţiva tunisieni pripăşiţi se aruncă asupra tuturor cu o ofertă de nerefuzat: un dinar pentru o piatră cu interior violet, ca un alien pogorât din filmele cu Sigourney Weaver.
Traseul prin oază îţi ia maxim o jumătate de oră. Pe undeva, pare o lume compusă în Minecraft, doar că palmierii, stâncile şi apa nu sunt pixelate, ci de-a dreptul reale.
Turiştii chinezi se minunează la fiecare colţ de cărare şi trag rafale de mii de poze. Cei japonezi se minunează de lucrurile pe care tunisienii cu tarabe vor să îi facă să le ducă la Tokyo şi uită să negocieze cu aceştia, plătind preţuri imense pe nimicuri. Dar viaţa în oază e grea şi cineva trebuie să plătească preţul, atât într-o parte, cât şi-n cealaltă. Oaza Chebika este un mic paradis şi nimeni n-a spus că în Paradis lucrurile sunt gratuite.
Aparent "gratuită" este şi bijuteria peste care dai mergând pe firul cristalin al râuleţului ce scaldă oaza. O cascadă. O cascadă în miniatură, ca un bonsai al cascadelor lumii, ce pare pusă de mâna unui arhitect peisagist în cel mai potrivit loc din Tunisia. Este, practic, "cadoul" făcut de acest loc exotic, călătorului care-l explorează şi căruia îi transmite subtil un mesaj de speranţă: în mijlocul oricărei deşertăciuni există un sâmbure de viaţă. De care ar trebui să profiţi.
Salutăm monumentul în formă de capră, care veghează depărtările de pe marginea unei stânci, ca un "logo" al locului, şi plecăm mai departe, într-o cursă nebună cu 4×4 prin Sahara, către unul dintre locurile în care s-a filmat Războiul Stelelor, lângă Nefta.
I'm your father!
Şoferii maşinilor 4×4 cunosc foarte bine traseul şi gonesc cu peste 120 km/h printre dune şi pâlcuri de iarbă, ca nişte schumacheri ai deşertului. Este acel moment în care pastilele anti-rău de mişcare îşi dovedesc utilitatea mai mult ca oricând. Ali-Schumacherul meu pune muzică arăbească modernă şi dă sonorul la maxim. Toată lumea, toată lumea, sare-acum cu mine! Se cocoaţă pe dune şi ne rostogoleşte pe ele, ca un copil care a descoperit sania şi vrea s-o arate prietenilor.
La un moment dat, întinde o mână: "Look! Mirage! Fata Morgana!". La naiba, are dreptate! În depărtare se vede o întindere uriaşă care seamănă cu un lac sau cu o mare. E prima oară când văd acest fenomen optic straniu ce se formează în diverse locuri, adesea pe mări sau în deşerturi, ca urmare a faptului că razele de lumină se frâng la trecerea prin stratul de aer la temperaturi diferite, într-o invazie termică bruscă.
E fascinant. Şi acum înţeleg perfect cum călătorii prin deşert, morţi de sete, sunt atraşi de mirajul unei oaze care, de fapt, nu există. Săru' mâna, Fata Morgana! Adio, Fata Morgana!
Ali se caţără pe o ultimă dună şi în faţa privirilor apare platoul de filmare, o "oază" de altă natură: celebrul oraş Mos Espa, de pe planeta Tattouine, din episodul Ameninţarea Fantomei, în care au bântuit cândva Liam Neeson şi Ewan McGregor. Pentru fanii seriei, acesta ar trebui să fie un loc care să le facă lacrimile de emoţie să curgă şuvoaie.
La intrare, un Darth Vader scheletic abia are putere să-ţi transmită cine-i taică-tu. Câţiva vânzători de suveniruri, care - aflu ulterior - bat zilnic drumul din Nefta, sunt şocaţi de faptul că de dimineaţă au găsit un şarpe uriaş târându-se printre tarabele lor, probabil trimis de Obi-Wan Kenobi. Nu e niciun alt turist în locaţie. Este, în schimb, o linişte stranie care mângâie decorurile folosite în film, şi nu poţi decât să te bucuri de câteva minute de pace cu natura asta galbenă şi stearpă, ucisă pe veci de căldura cu care a făcut demult pact.
N-ai rămâne mai mult de un sfert de oră aici. Soarele te topeşte instant, vânzătorii de nimicuri sunt insistenţi până la delir, tot ceea ce ţi-ai dori e o bere, care e departe, ca o Fată Morgană cu nuri în formă de halbă.
Ali o ia pe alt drum la întoarcere şi nu mică mi-e mirarea să văd că tunisienii pur şi simplu au tras o bretea de asfalt impecabil prin deşert, până la cea mai apropiată localitate. Nu mult, vreo 10 kilometri, dar suficient cât să-i dai turistului confort şi ţării notorietate, pentru că, uite, Tunisia face şosele.
Fă şi tu ca Tunisia, Românio! Fă şi tu ca Tunisia, primarule-de-comună-prin-care-îţi-rupi-maşina!
Kairouan şi Marea Moschee
Deşertul rămâne în urmă, cu stelele lui războinice, cu dromaderii scuipăcioşi, cu oazele, pietrele şi scorpionii lui. Iar noi înghiţim alţi 300 de kilometri, pentru a ajunge în Kairouan, cea mai veche bază musulmană a Magrebului, oraş fondat în anul 670, înfloritor în timpul dinastiei Aghlabid, din secolul 9.
Cândva capitală a ţării, Kairouan a cedat acest "titlu" Tunisului în secolul 12, dar şi-a păstrat renumele de principalul oraş sfânt al Magrebului. Iar principalul motiv şi principalul obiect al mândriei este Marea Moschee. Cea lângă care oprim pentru o scurtă vizită, şi despre care ghidul nu încetează să povestească, de parcă ar vrea să ne introducă în lumea celor 1001 de nopţi religioase.
Îl înţeleg, pe undeva, din moment ce Marea Moschee, construită de conducătorul arab Uqba ibn Nafi, şi reconstruită în secolul 9, e unul dintre monumentele cele mai importante ale lumii islamice şi, totodată, o capodoperă arhitectonică, care a servit ca model şi pentru alte moschee magrebiene (precum Marea Moschee din Sousse).
Aflată în colţul de nord-est al medinei din Kairouan, Marea Moschee îşi are minaretul impozant înglobat, practic, în zidurile oraşului. Ea acoperă o suprafaţă uriaşă, având 135 m lungime şi 80 m lăţime, cu o curte interioară enormă, înconjurată pe trei laturi de colonade ce amintesc de coloanele antice. Dacă nu eşti musulman, nu ai voie să intri în sala de rugăciuni, dar porţile sunt deschise, aşa încât poţi să-ţi arunci o privire în interior.
Nu am stat mult în Kairouan şi, în afară de impozanta moschee, nu am avut timp (se însera) să trecem prin medina, să vedem bazinele Aghlabid, bazarul sau oraşul nou. Am apucat doar să fotografiez câteva porţi albastre, atât de caracteristice Tunisiei, ca nişte soldaţi ai păcii care vor să-ţi împrăştie un stol de porumbei în suflet.
(va urma)