Note de la Sinaia

Am fost câteva zile la Sinaia soţia şi băieţelul nostru. O destinaţie arhicunoscută, deja banală pentru lumea semi-prosperă care s-a născut în România după anul 2000, dar de care eu unul m-am bucurat enorm, ca un copil. Am tras de nenumărate ori adânc aer în piept, am privit munţii şi pădurea, am savurat urcarea cu gondola până la cota 2000, apoi coborârea prin pădure de la cota 1400.

De cât de puţine lucruri exterioare ai nevoie ca să fii fericit. Câtă frumuseţe la o oră şi jumătate de Bucureşti. Dar câtă frumuseţe şi la doi paşi de noi: într-o plimbare dimineaţa cu pruncul, un film frumos, o masă în familie, o liturghie la biserica din cartier, în glas de Heruvic şi adiere de vânt.

Am fost plecat timp de opt ani de acasă, patru ani petrecându-i în străinătate la studii. Am umblat ca un nebun, de cele mai multe ori singur, dedicând de regulă duminicile pentru plimbări şi călătorii. Am gustat din plin bucuria explorării, a turismului, a visării nesfârşite în timp ce priveam ferestre luminate şi îmi imaginam vieţile şi poveştile celor dinăuntru. Contemplam forţa istoriei, pulsaţia vieţii umane care a însemnat tot pământul cu urmele unei permanente căutări a căminului, a locuirii-în-lume şi totuşi deasupra-ei, a "casei", a culturii care învinge natura.

Dar de la un punct, în special în ultimul an de la Roma, când duminică de duminică "brăzdam" provincia Lazio cu câte o rută ieftină de tren, simţeam că era un pic prea mult această beţie a vizitării, a bifării obiectivelor. Cumva dobândisem o tot mai puternică senzaţie că, oricât de mult ai călători, găseşti cam acelaşi lucru. Nu e vorba de oraşe, locuri naturale şi, desigur, de oameni, care sunt infinit de diferiţi unii de alţii; ci de însăşi această lume finită, fragilă, cu greşeli similare în fiecare generaţie. E vorba de toată lumea creată. Oricât de mult ai umbla, ai vedea, ai mânca, ai bea, ai gusta din această lume, nu te vei sătura niciodată. Ceva, cât de mic, rămâne gol acolo, înăuntru, în acea instanţă sufletească care vorbeşte firav abia când iei înapoi trenul sau când ajungi înapoi în camera studenţiei, cărţilor şi reveriilor tale.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan 4:13)

Sinaia e despre Europa anului 1900. În amestecul arhitectural de neoclasicism, eclectism, neoromantism german găseşti in nuce ceva despre spiritul vechii Europe de dinainte de Marele Război, catastrofa care a înghiţit un întreg univers. Nu îmi pot lua ochii de la detaliile arhitectonice, nu mă pot dezlipi de aura pe care o transmit unele clădiri, nu îmi pot stăpâni ciudata melancolie, pe care o am de când eram copil, care mă face să "retrăiesc" vremuri şi vieţile altor oameni.

Cât de diferiţi trebuie să fi fost oamenii acelor vremuri, încât să aibă răbdare, inspiraţie şi resurse pentru a crea Peleşul, Cazinoul, Hotel Palace; sau Palatul CEC, Caru cu bere, Muzeul de Istorie, Biblioteca Fundaţiilor Regale, Casa Armatei şi nenumăratele vile elegante ale Bucureştiului; sau principalele edificii din oraşele României şi mult din silueta oraşelor europene? Acei oameni aveau o credinţă - explicită sau nu, inerţială sau nu; oricum nu contează - în frumos ca valoarea transcendentă, probabil existentă într-un tainic sens obiectiv. Un frumos pentru care merită să investeşti, să pierzi timp şi poate chiar propria viaţă.

Cine a creat Peleşul venea dintr-un lung şir de generaţii pentru care nu era indiferent cum trăiai. Era o cultivare a unei vieţi orientate, în esenţă, tot către vechiul platonism creştin, o ierarhie fiinţială în care "cele de jos" (biologicul, istoricul, devenirea) erau "emanaţia" sau "creaţia" celor "de sus": ierarhiile cereşti, Binele, Adevărul, Frumosul, toate având ca izvor pe Dumnezeu. Viaţa trebuia să fie sub semnul lui "Kalos", frumosul care în greacă poate fi înţeles şi ca "bun", "ordonat", bine orânduit.

Or, Europa anului 1900 este ultima etapă din istoria acestei civilizaţii în care încă se mai credea în aşa ceva, chiar poate într-o notă eclectică, academistă, decadentă. Poate că cei care construiau aceste lucruri erau departe de consumul interior, fiorul supranatural şi simţul armoniilor cereşti din arta bizantină, gotică, renascentistă, barocă. Poate că Frumosul nu mai era reflecţia divinului, ci reflecţia interioară a omului educat al iluminismului sau simplu prilej, butaforie, scenografia unei reverii a omului aflat pe culmea civilizaţiei: cine ştie, poate plimbarea unui businessman printr-o "grădină englezească", privirea aruncată pe fereastra unei clădiri somptuoase de către ofiţerul-gentleman, nostalgia central-europeană a principelui german ajuns pe o poiană vrăjită din Carpaţi.

Dar coordonatele sunt aceleaşi, structura referenţială e similară: Frumosul e acolo, are o obiectivitate, chit că e atenuată, cu un iz de categorie transcendentală kantiană; dar e un ceva care merită descoperit cu travaliu mental şi educaţie, pentru ca să fie reprodus şi imitat. El e mai presus de sufletul uman, de psyche-ul redescoperit de psihologia modernă ca fragil, oscilant, cu adâncimi nebănuite; e poate în afara omului sau chiar în om, în minte, în raţiune; dar în orice caz pe o treaptă superioară, singura care contează cu adevărat şi care se detaşează de animalic şi de psihicul instabil, singura care poate dicta.

E frapant la Sinaia să afli de pildă că Cazinoul şi Hotel Palace au fost construite într-un an. Sigur, se simte un pic graba, se simte o uşoară oboseală estetică, o abia ghicită uzură mentală. Dar ele sunt cu toate acestea nişte monumente uimitoare, construite incredibil de repede, cu o anvergură care îţi taie răsuflarea. E ca şi cum arhitecţii timpului puteau proiecta iar inginerii puteau construi aşa ceva într-un gest reflex, bine antrenat. Dacă ai fi trezit pe unul dintre ei noaptea şi l-ai fi forţat să schiţeze repede un proiect similar, sigur l-ar fi făcut aproape fără să se gândească! Avea "mâna formată", muşchii minţii antrenaţi. Vorbim de fapt de o întreagă clasă educată, cu câteva vârfuri individuale şi apoi o întreagă masă de arhitecţi, peisagişti, pictori, sculptori, compozitori, scriitori care putea produce opere artistice "de serie", informate şi in-formate (formate la nivel interior) de o aliniere mentală pe coordonatele transcendenţei, definită fie în sens creştin, fie platonic, fie în pseudo-transcendenţa raţionalismului modern.

Operele "de serie" puteau fi clasificate aşa doar în raport cu marile genii ale canonului culturii occidentale. Dar în raport cu cea a urmat după, ele sunt mult superioare. De fapt, din altă lume. Interbelicul e deja o perioadă în care rana mortală primită de civilizaţia europeană prin Marele Război sângerează fatal. Romanul, poezia, artele vizuale fac deja pasul către "fluxul conştiinţei", adâncurile psihicului, iraţional, deconstrucţie. Metoda e adeseori autoreferenţială, hiper-intelectualistă, ruptă de gusturile cititorilor. O operă e bună nu pentru că spune ceva preţios despre condiţia umană şi cosmos, ci pentru că e "inovatoare", se luptă inteligent cu predecesorii, "rupe cu tradiţia". (Am vrut recent să mă reapuc de poezia lui Arghezi, dar cred că nu mai am energie pentru experimente verbale, introspecţie obsedantă, căutarea cuvântului tăios.) Realizările sunt punctuale, găseşti cel mult pagini bune într-un roman, o poezie "interesantă", câteva picturi care ne arată ceva despre spiritul unei epoci, dar nicidecum Mari Opere din "canonul occidental".

În acest sens, nu ştiu ce e aşa de grozav în arhitectura românească interbelică, în Palatul telefoanelor, "blockhaus-uri", vilele în stil cubist. Simţi că experimentele funcţionaliste, constructiviste începeau să producă lucruri care pe dinafară nu mai arătau atât de bine. Palatul Victoria sau Ministerul de Interne degajă doar forţă, şi lasă să se ghicească spiritul unui stat autoritar. Mă gândesc uneori că ceva similar arhitecturii comuniste s-ar fi născut oricum în România, chiar fără comunism. La nivel estetic eu simt mai degrabă continuitate între cele două perioade, nu ruptură. Şi e interesant că în Uniunea Sovietică proiectele noilor oraşe şi "cartiere-dormitor" pentru clasa muncitoare sunt gândite pentru prima dată de marii experimentatori artistici ai anilor '20, iar ei la rândul lor vin din revoluţia artistică începută pe la 1900. Blocurile comuniste nu sunt, aşadar, doar produsul unui sistem absurd, nu apar de nicăieri; după cum nici comunismul nu apare de nicăieri, ci, atât de dramatic, chiar din sânul civilizaţiei ale cărei urme îmi provoacă azi uimire şi melancolie.

Ceea ce îmi arată că Europa anului 1900, care a creat o bijuterie ca Sinaia, e o realitate aproape de nepătruns. Este ultima eră a arhitecturii frumoase, dar şi punctul de plecare al expresionismului, cubismului, dadaismului, constructivismului; este era romantismului muzical, al lui Wagner, Mahler, Puccini, Satie, Debussy dar şi al atonalismului lui Schönberg (şi de fapt al unor tendinţe muzicale stranii şi la primii creatori enumeraţi). Este lumea lui Dostoievski, Tolstoi, Mann, Proust, Nietzsche, Soloviov; figuri care însă toate trăiesc şi simt că soseşte ceva nou, fascinant, neliniştitor, întunecat. Şi este desigur, era imperialismului, a teoriilor rasiale, a noului antisemitism, a fascinaţiei mistice a pământului, sângelui, teritoriului, naţiunii; a revoluţiei, răsturnării, crimei, războiului care clocotea în subteranele conştiinţelor.

Erau aceiaşi oameni cei care căutau, gustau, construiau frumosul şi cei care voiau distrugerea lui? Probabil că nu. Dar erau aceiaşi oameni cei care respirau şi construiau cultura înaltă şi cei care visau la redesenarea hărţilor, la glorii naţionale şi construcţii imperiale, la realităţi etnice "pure", "simple", "armonioase"... pure, simple, armonioase ca o arcadă, o cupolă, o arie de operă sau un portret reuşit?

Nu ştiu. Este cert doar că ce începe tocmai în lumea greco-romană se încheie în 1914, cu marea catastrofă. Şi oamenii frumoşi care au trăit, au creat şi au fost creaţi de aceste locuri frumoase sunt prezenţi în realităţile pe care doar le-au intuit în timpul vieţilor lor atât de scurte, efemere şi aparent pierdute în marele şi indiferentul fluviu al timpului.