Într-o bună zi, băiatul îndrăgostit peste măsură de fata cu ochi vrăjiţi, a smuls-o din lumea ei fără lumină şi a urcat-o într-un aparat de zbor. Nu îi văzuse niciodată ochii, însă îşi promisese că o să găsească locul despre care vorbea ea, desprinzându-i astfel, o dată şi pentru totdeauna, pojghiţa care i-a sudat pleoapele cu gene lungi.
Se zvonea că într-un loc îndepărtat, numit Malawi, exista o plajă cu efecte miraculoase. Ei bine, n-au mai pierdut nicio secundă: timp de trei zile şi trei nopţi au umblat printre nori, traversând mări şi ţări, până au ajuns pe malul lacului Malawi, al treilea ca mărime din Africa şi al 9-lea din întreaga lume. Primul indiciu corespundea: cifrele 3 şi 9.
Dar să nu vă închipuiţi că a fost aşa uşor de găsit, căci lacul se întindea pe suprafaţa a trei ţări: Mozambique, Tanzania şi ţara omonimă, Malawi. După lungi şi aprige căutări, au ajuns în statul din urmă, unde însă, aveau nevoie de viză. Au stat ei ce-au stat la cozile lungi, îndurând setea şi foamea, dar s-au şi amuzat auzindu-i pe localnici întrecându-se în autoironii: "That's Mama Africa!"
Lizimba, cârmuitorul volanului unei mici maşini care le-a indicat locul vestit, s-a oferit să îi aştepte 4 zile pentru a-i duce înapoi la aparatul de zbor.
Mulţi oameni aveau să întâlnească în ţara despre care nu ştiau mai nimic. Nimic mai mult decât lucruri cutremurătoare: că 67% din populaţia ţării a fost atinsă de un virus necruţător, HIV, care face ca-n fiecare zi să aibă loc câte o înmormântare, că bâzâie ţânţarul anofel, iar muşcătura femelei produce o boală mortală numită malarie şi, mai mult decât atât, că în apa lacului, în fiecare dimineaţă, o specie de melcişori eliberează o bacterie răufăcătoare.
Doar doi oameni trecuţi de 30 ani a putut vedea călătoarea noastră prin intermediul vorbelor iubitului ei, care îi povestea în timp real tot ce vedea şi se întâmpla. Şi aşa au dezlegat şi al doilea indiciu: locul căutat se află în cea mai săracă ţară din lume, acolo unde un virus nemilos a atins o mare parte din populaţie. El stătea lângă cârmaciul volanului, ea în spate, cu ochii închişi ţintiţi spre geam, desenând cu ochiul minţii tablouri compuse din sunete mici, miresme şi adieri de vânt, încercând să vadă dincolo de aceste nenorociri.
El a vorbit neîncetat de atunci, oferindu-i călătoarei descrieri amănunţite ale fiecărui om, animal, peisaj sau lucru întâlnit în cale: tarabe cu legume care trezeau pofte, piramide de portocale galbene, ananas zemos, baby bananas încă verzi, smulse cu tot cu ramură de pe tulpină, porumb copt pe grătar mânjit cu sare zgrunţuroasă, casava - o rădăcinoasă lungă de 2 m care aduce la aspect cu hreanul, se mănâncă crudă şi e bombă de energie, cocotieri pălugi, o fetiţă de un metru înălţime care ducea în spate un frate mai mic ce o cocoşa într-atât încât degetele mâinilor ei lăsau dâre pe nisip, băieţi înşiraţi de-a lungul drumului care vindeau şoareci de câmp traşi pe o ţepuşă, ca o frigăruie, un fel de mâncare des întâlnit în locurile acestea, Otter Point, cel mai frumos loc din Parcul Naţional Malawi, unde îşi au casa maimuţe fricoase, păsări ca-n benzile desenate, peşti multicolori şi mulţi, mulţi şerpi.
Pescăruşii gălăgioşi şi păsărelele care ciripeau în cor le-au ghidat paşii spre stâncile ce-şi scoteau mândre capul chel la soare, iar picioarele umflate de atâta stat şi le ţineau scăldate în apa lacului, ca-ntr-un lighean cu apă rece, proaspătă. Caiacul vâslit de ei în tandem a scos în careu vulturi, bancuri de peşti, hiene cu privire lacomă, maimuţe neruşinate care se căutau de păduchi în faţa lor, dar şi pe una mai curajoasă care s-a apropiat tiptil de mâna întinsă a fetei, eliberând-o de alunele şi nucile de macadamia abia culese. Atunci, ochii ei au încercat o dezlipire şi... nu, s-au închis imediat la loc! Of...
Pe plaja cu grăunţe de pietriş se auzeau cât era ziua de lungă hohotele de râs ale copiilor. Toţi veseli şi curioşi. N-au râs însă niciodată de călătoare, nici măcar atunci când s-a împiedicat şi a căzut în plasa pe care pescarii o croşetau la mal. Ei nu păreau să cunoască răutatea. Ba mai mult, de câte ori o întâlneau, îl rugau pe băiat să-i lase să o poarte şi ei de mână pe plajă, printre mesele întinse la soare ce serveau drept tărgi pentru sardinele prinse-n plasele cu ochi mărunţi.
La fiecare contact al palmei ei cu mânuţele mici, umede şi nisipoase ale copiilor, ochii i se deschideau preţ de o clipită. Ca s-o ajute să-i păstreze deschişi, copiii se aliniau unul în spatele celuilalt şi-şi predau ştafeta la ţinerea ei de mână. Cu toate astea, ochii i se plecau la loc, lăsând loc înserării.
Ziua şi noaptea erau egale pe tărâmul poveştii noastre. Când orologiul anunţa orele 18, soarele îşi punea masca de scafandru şi se scufunda în lac, se instala frigul, iar lingura lungă de lemn se izbea de pereţii unei tigăi, anunţând ora mesei. Bucatele pregătite cu iscusinţă de bucătarul zis şi Chef, un domn mărunţel originar din Africa de Sud, cu mâinile arse pe câmpul de luptă din Irak, erau mereu un festin pentru papilele gustative.
Atmosfera de familie dată de adunarea tuturor călătorilor şi angajaţilor în acelaşi loc pentru cină, serile lungite la un pahar de Amarula, muntele care-şi înălţa în beznă fruntea, cocotieri cu adierea lor dansantă, liliecii care-şi întindeau aripile deasupra fetei cu părul în vânt, au trezit în sufletul ei un licăr de speranţă că-şi va recăpăta vederea. Părea într-adevăr un loc fără pereche.
În timpul care se scurgea pe durata cinei, la distanţă de o privire, băiatul îşi continua relatarea: fete tinere purtau pe cap coşuri mari umplute cu lemne, bicicliştii parcurgeau distanţe kilometrice până acasă, camuflându-se perfect în noapte, microbuzele încărcate până la refuz cu înaripate şi oameni istoviţi de muncă treceau leneşe pe lângă micuţele cocioabe de paie adunate în pâlcuri...
Se făcea, pe nesimţite, linişte. Familiile se aşezau în jurul focului, singura sursă de lumină, iar băiatul puteau recunoaşte în ei micii comercianţi întâlniţi, încă din zori, pe plajă." Toţi zâmbesc, stai liniştită, n-am văzut nicăieri o aşa stare de bine", spuse îndrăgostitul într-o şoaptă prelungă.
Prima zi din cea mai friguroasă lună a anului îşi dădea atunci tiptil sfârşitul, iar după ea încă una, şi încă una şi tot aşa. Simţind-o neliniştită de şuierul vântului, băiatul interveni:
"- Stai liniştită! Ce înseamnă dacă e vânt? Că nu...
- ... sunt ţânţari.
- Şi dacă nu sunt ţânţari?
- Nu facem malarie!
- Exact, deci vântul e bun!
- Stau liniştită..."
Şi tot peisajul se cufundă subit într-o noapte lungă. La primele acorduri ale dimineţii însă, patul cu baldachin şi-a deschis voalurile, iar buzele lui uşoare, care abia îi atingeau pleoapele ferecate, au trezit-o totuşi. Se simţea bine, mai în puteri, senzaţia de rău camuflată cu noapte înainte fusese doar efectul expunerii îndelungi la soare. După un mic dejun luat în tihnă, la care a împărţit cubuleţele de unt cu o pasăre mititică, au pornit spre plajă, într-o direcţie neexploatată încă.
Înduioşat de întâlnirea cu visul acelor copii, băiatul, înainte să-i spună şi ei ce-şi doreau copiii care nu le vorbeau limba, însă aveau un răvaş grăitor, a băgat adânc mâna în buzunar şi a scos de acolo câteva bancnote pe care ei le-au metamorfozat în cele necesare.
S-au aşezat apoi pe marginea lacului, în tăcere. Atunci, de nicăieri, au apărut alţi patru care trăgeau după ei bidoane goale de ulei de palmier. Vreţi să vă cântăm ceva? întrebă unul dintre ei. Fata a prins mâna iubitului într-o strânsoare, făcându-l imediat să înţeleagă că nu are cum să îi refuze.
În mai puţin de un minut îşi instalaseră orchestra şi dăduseră drumul spectacolului: doi băteau în bidoanele atârnate de un capăt şi de altul al unui băţ gros ce făcea instalaţia muzicală să arate ca un balansoar, unul trimitea spre cer onomatopee de tot soiul, altul flutura două beţe şi le ciocnea melodios la intervale scurte, iar pe măsură ce cântecul curgea şi bidoanele îşi pierdeau echilibru, li se mai alăturau alţi şi alţi copii, iviţi de nicăieri, care dansau, chiuiau, râdeau de mama focului.
Atunci, albastrul întunecat al ochilor ei se dezvăluise în toată măreţia. Energia bună venită de la ei o cuprinsese ca un tăvălug. Linişte. Se făcuse o mare linişte. Timpul încremenise în clepsidră. Călătoarea făcu o piruetă cu privirea, cuprinzând deodată plaja, lacul, cocoaşele muntoase care-şi purtau copacii ca pe nişte fire de păr zburlite de emoţie, cerul albastru cu nori de culoarea opalului, colibele îngrijite... Stop cadru.
Pentru câteva clipe, privirea îi rămăsese aţintită: un bărbat de statură potrivită, pe cât de puternic, pe atât de fragil, cu părul de culoarea celei întâlnite la maimuţe, ochii bleu ciel şi o dantură impecabilă ce i-a adus aminte de un şirag de perle primit demult, a făcut-o să se topească uşor pe picioare, ca o lumânare.
S-a ridicat, s-a răsucit ca o nălucă, oprindu-se în faţa lui, i-a acoperit ochii cu palmele fluturând de emoţie şi apoi, pentru prima oară, albastrul senin al ochilor lui a întâlnit albastrul turbat al ochilor ei. Au rămas nemişcaţi până când o pasăre a lăsat să-i cadă din cioc un peşte exact la picioarele lor.
Copiii începuseră să râdă gălăgios şi contagios, apoi din ce în ce mai domol, îndepărtându-se uşor-uşor orice chiot... Miracolul se petrecuse, fata vedea din nou, iar timp de 2 zile şi 2 nopţi, fata nu a mai închis, de teamă ameţită cu entuziasm, niciun ochi.
Timpul rămas din această călătorie era prea scurt pentru tot ce-şi dorea ea să cuprindă cu privirea: caiace din lemn asemănătoare cu saboţii unei gheişe gigantice, găini, capre, porumbei, raţe, maimuţe, toate plimbându-se în voie pe plaja lungă cu sate pescăreşti, sute de copii care jucau fotbal, înotau, prindeau peştişori de-un deget sau ciopleau jucării din felurite tulpini şi beţe, femei mândre cu turbane colorate care, cât era ziua de lungă, spălau haine în lac şi le întindeau apoi la zvântat direct pe pietrişul plajei, fetiţe de-o şchioapă care-şi făceau de lucru zornăind castroanele de metal la mal, ajutându-şi astfel mamele la strânsul mesei, o familie de cinci căsuţe cu moţ de paie, localnici care salutau mereu zâmbitor: "Jambo, jambo!", nuci de cocos kamikaze care-şi dădeau drumul de la diferite înălţimi la picioarele fetei, făcând hemoragie de-un alb lăptos.
E, şi după acest periplu abundent în frumos şi natural, s-au oprit pe plajă la un local improvizat, amintindu-şi că, de încântare, au uitat să mănânce de două zile numărate: şi-au lăsat atunci simţurile gâdilate de un smoothie făcut din papaya şi unt de arahide, s-au lins pe degete după ce au golit farfuria cu clătite care ţineau ascunse în mijlocul lor bucăţi de ananas şi banane picurate cu miere de albine, însă orice făceau rămâneau conectaţi, nu mai puteau să-şi ia ochii unul de la celălalt.
Veni însă vremea întoarcerii. Călătoarea noastră, cuprinsă de euforie, a vrut să ia cu ea o bucăţică din ce a văzut şi a trăit acolo, ajungând să îndese în rucsacul lui tot felul de lucruri meşteşugite de localnici: pânze pictate în culorile pământului african, figurine şi magneţi sculptaţi în formă de girafă, Gecko şi rinocer, o canoe pe post de solniţă, piperniţă cu chip de casă tradiţională, dar şi câteva cochilii de melci care mai păstrau fire din nisipul plajei.
Se uita la femei cu aceeaşi curiozitate cu care se uitau şi ele la ea şi se gândea cum ar fi ca viaţa ei să se derulează pe fâşia aceea de plajă, în lanţul acela de sate pescăreşti, având ca grijă, asemeni malawienilor, numai de ziua în curs, căci următoarea nu se ştie ce le pregătea.
Puţin mai târziu, la lumina roz-portocalie a apusului din Cape Maclear, sub un cer împânzit de stele, care anunţa ora plecării, fata s-a prefăcut că nu-l mai cunoaşte pe Lizimba şi a refuzat să se mai urce în maşina care trebuia să-i ducă înapoi. Băiatul a înţeles imediat despre ce este vorba, i-a făcut un semn subtil prietenului-şofer şi au trăit fericiţi acolo până când...
Până când.
