Pedeapsa cu numărul 1: trezirea cu noaptea-n cap pentru a ajunge la aeroport. Şi asta după doar 3 ore de somn: un cutremur de aproximativ 5,4 grade s-a simţit bine în apartamentul nostru închiriat din zona bucureşteană cu multe buline.
Încă chiaună de somn, m-am îmbarcat pentru un zbor de 3 ore şi jumătate până la Paris, unde am avut o escală de 4 ore. Abia îmi revenisem din somn şi amintirea zgâlţâielii puternice de acasă, că m-au şi luat în primire 11 ore de zbor intercontinental cu frica-n sân.
Am avut parte de câteva sesiuni de cutremure şi la înălţime, nişte turbulenţe de toată frumuseţea. Copilul care ocupa locul din faţa mea mi-a făcut însă zborul mai uşor, cum îl vedea pe steward, îl întreba: "Que esta pasando?", după care se întorcea la mama lui, îi lua mâna între palmele lui micuţe, şi îi spunea cu un ton încrezător: "Tranquila, no pasa nada!"
Am zâmbit involuntar, după care m-am întors spre Cristi, soţul meu, care ce credeţi că făcea? Îşi activase Co-pilot-ul pe telefon pentru a verifica viteza avionului şi distanţa până la destinaţie. "Încă 7 ore de acum înainte?" Eram deasupra Atlanticului, iar anunţul pilotului suna cam aşa: "Vom coborî aproximativ 2000 m, până la 8400, până ne reechilibrăm. Trecem printr-o zonă cu turbulenţe severe".
Văzând însoţitoarele de zbor împinse dintr-o parte într-alta a avionului de o forţă invizibilă, m-a încercat panica şi am început să-mi muşc interiorul obrajilor fără milă. Nu sunt vreo fricoasă, însă trecuse mai puţin de o săptămână de când avionul în care se afla corul rusesc se înecase în Marea Neagră, aşadar înviase groaza în mintea mea. Eram 460 pasageri... Ar fi fost ceva familii îndurerate.
Pentru a-mi ţine mintea ocupată, am răsfoit o revistă de travel. Frica s-a convertit imediat în entuziasm: Costa Rica, prima noastră destinaţie din cadrul periplului prin America Latină şi Centrală, părea desprinsă din Rai: kilometri de plaje ascunse între fâşii de pădure prinse la mijloc de Oceanul Pacific şi Marea Caraibilor, apusuri intens colorate, 27 parcuri naţionale, vulcani activi, băi termale, cascade, tiroliene, maimuţe, tucano, fluturi uriaşi, 12.000 specii de plante, 850 specii de păsări, mii de insecte... Ce mai, o adevărată Arcă a lui Noe!
Însă articolul nu se încheia aici: tornade, uragane, ploi torenţiale, şerpi, 220 specii de reptile? "Baby, nu mai ştiu, noi am luat cazare exact pe plajă, în junglă? Nu, întreb doar aşa... mi-am uitat armura şi mai că m-aş întoarce după ea!"
După 11 dintre cele mai lungi ore trăite, având pe interiorul obrajilor formaţiuni gemene cu stalagmitele, de la atâtea muşcături pricinuite de stress, am ajuns la sol. Am respirat uşurată, am mulţumit Cerului în gând şi mi-am anunţat imediat familia de marea izbândă. După o lungă aşteptare în dreptul ghişeelor Poliţiei de Frontieră, ne-am aşezat la o altă coadă, la biroul Hertz, pentru a intra în posesia maşinii închiriate încă din august. Eram în ianuarie.
Acolo, incredibil, dar adevărat, am mai avut parte de o pedeapsă: cu o nonşalanţă de invidiat, ni s-a spus că rezervarea noastră, reconfirmată cu o seară în urmă, a fost anulată. De către Ei. Nu am reuşit să aflăm cine sunt "ei", aşa că după câteva vorbe dulci spuse printre dinţi, ne-am orientat către alt birou de rent a car. Nu mai zic că în loc de 120 dolari, cât ne costa iniţial închirierea, am dat 570, că am luat cea mai pricăjită maşină şi că ne-au mai cerut şi 500 dolari depozit. Perfect, se dusese mare parte din bani înainte de a ajunge la destinaţie. Dar, ce să fi făcut? N-aveam încotro, ne aflam la 3 ore distanţă de condus de locul în care eram cazaţi şi, cel mai important, plănuisem să vedem tot felul de locuri în ritmul nostru.
Fiind foarte obosiţi şi orele înaintate, am decis să rămânem în capitală, moment în care îşi făcuse apariţia a 3-a pedeapsă: chiar dacă aveam plătită cazarea pentru acea seară, faptul că am fost nevoiţi să rămânem în altă parte ne-a obligat să mai scoatem din buzunar câteva bancnote. Dar, să trecem peste aceste pedepse, nu face bine înţepenirea în starea dată de ele.
Nimic, dar absolut nimic din ce am citit şi văzut în articolul desprins din revistă nu s-a regăsit în realitatea imediată. Dezamăgire totală. San Jose mi-a lăsat senzaţia că am nimerit în Piaţa Obor când e nebunia mai mare: mulţi oameni care se frăsuiau de colo colo, cu îmbrăcăminte şi atitudine carpato-danubiano-pontică, vânzând nimicuri sau kitschuri, vitrine în care atârnau spânzurate pijamale pentru persoanele spitalizate, o librărie prăfuită care vindea rechizite decolorate de soare, o florărie sărăcăcioasă, poşta, un parc cu o fântână tristă, patiserii vizitate de senzaţia de dărăpănare, ceva mizerie, mulţi domni îmbrăcaţi în veste cu multiple buzunare care vindeau lozuri în plic de pe taburetele lor tocite...
Pentru o secundă am gândit că m-au ajuns din urmă invidiile stârnite de călătoriile mele, dar în clipa imediat următoare, câţiva copii zvăpăiaţi şi neatinşi încă de autocontrol şi codul bunelor maniere mi-au readus zâmbetul pe faţă: au dat iama în fântâna din centrul oraşului, răcorindu-se sub privirile adulţilor lipsiţi de îndrăzneală, cu o bucurie greu de egalat. Noi ziceam "merci" pentru fiecare adiere răcoroasă, umbră a unui arbore înalt sau câţiva picuri împrăştiaţi de scuturarea lor, tânjind după o asemenea libertate.
Peisajul era întregit de motociclete care nu cred că obţinuseră I.T.P.-ul, Moş Crăciuni transpiraţi, brazi artificiali împodobiţi cu decoraţiuni şi panglici masive, oameni ai străzii care dormeau direct pe asfalt - cu capul vârât în cutii de carton, lume încălţată ba cu cizme îmblănite, ba cu şlapi - fiecare simţea diferit cele 30 şi de grade, o frizerie geamănă cu "Igiena", un aprozar, parcă prea mulţi ofiţeri de poliţie, ceea ce, pe de o parte, îmi oferea senzaţia de siguranţă, dar şi îngrijorarea că ceva necurat se întâmplă, ici colo câte o clădire colonială de toată frumuseţea, un muzeu şi cam atât.
V-am păcălit! Cu puţin înainte să termin de parcurs cu privirea împrejurimile, mi s-a înfăţişat în faţa ochilor Teatro National, colacul de salvare al acestui oraş şi alta nu. M-am bucurat în surdină de măreţia lui preţ de câteva minute, după care mi-am făcut curaj să păşesc înăuntru. Nu putea fi vizitat decât în intervalul orar 09-17, iar în schimbul a 5500 colones (aproximativ 10 dolari) / persoană, se oferea un tur ghidat în spaniolă sau engleză. Era 16:40, iar domnişoara de la intrare nu s-a arătat deloc mişcată de dorinţa mea arzătoare de a arunca măcar un ochi în sală. Şi uitaţi aşa, încă câteva vorbe de ocară mi s-au preling printre dinţii uscaţi de căldură. "Stai liniştită, señorita, revin, nu mă las cu una cu două!" Zvonul că edificiul Teatrului Naţional este la fel de important pentru costaricani cum e Taj Mahal-ul pentru indieni, m-a ambiţionat cu atât mai mult. Zis şi făcut.
A doua zi, imediat după micul dejun, am trecut iar prin "Piaţa Obor" pentru a ajunge la faimoasa clădire ridicată în 1897 ca soluţie pentru coeziunea naţională şi dezvoltarea socială. Ce m-a impresionat cel mai mult? Povestea teatrului şi îndârjirea de a-şi păstra cauza stabilită încă de la începuturi, aceea de a educa poporul.
În secolul al XIX-lea, "teatrul-parte din cultura noastră, casa şi mândria noastră", funcţiona ca un club privat pentru societatea înaltă. Lor le erau destinate sala şi primul etaj cu loje poleite, pe când clasa muncitoare îşi avea locul la balcon, de unde avea o perspectivă asupra întregii săli, iar prin puterea exemplului învăţa cum să se comporte. Primele elemente care mi-au răpit privirea au fost cele 5 statui din foaier: "La Danza", "La Musica", "La Tragedia", "La Poesia" şi singura participare creativă a unui artist costarican la acest monument de cultură - statuia "Los heroes de la miseria".
Făcând câţiva paşi pe podeaua din marmură multicoloră şi înălţându-mi privirea spre tavan, am văzut pictura în ulei "Alegoria del Comercio y la Agricultura de Costa Rica", care scoate în faţă cele 2 mari producţii naţionale: cea de cafea şi cea de banane. În 1971, această imagine a ajuns pe bancnota de 5 colones, o raritate pentru acea perioadă căci era tipărită într-o bogăţie de nuanţe. Odată cu înlocuirea ei, câţiva ani mai târziu, s-a produs o atât de mare devalorizare încât, dacă până atunci se plăteau 5 colones pentru o ţigară, acum scoţi din buzunar 100 pentru aceeaşi foiţă răsucită cu tutun.
Foaierul de la etaj, sprijinit în laterale de 2 încăperi care erau folosite pe post de saloane pentru fumat - una rezervată domnilor, una doamnelor, este îmbrăcat într-un lambriu ce combină textura a peste douăzeci de tipuri de lemn costarican şi creează suprafeţei, în prezent acoperită cu covor de protecţie, efectul de oglindă. Cele două sofale verzi Louis al XVI-lea mi-au stârnit curiozitatea poveştilor spuse în jurul lor imediat după reprezentaţii.
Sala mare a teatrului, cu scaune care se pot înlătura, ascunde sub fosă un mecanism care permite ridicarea sălii la nivelul scenei, formând astfel un spaţiu ideal pentru baluri, concerte sau alte evenimente deosebit de importante. De cealaltă parte a sălii, atât la primul, cât şi la al doilea nivel, se află locurile care m-au fascinat mereu - lojele secrete, folosite de văduvele şi personalităţile vremii care voiau să ia parte la spectacole fără a fi văzute.
Loja prezidenţială tronează în văzul tuturor, poate găzdui până la 15 persoane, este capitonată distinct, are scaune şi covor din altă familie faţă de restul, iar accesul nu se poate face decât în prezenţa preşedintelui ţării. Sau cu un permis prezidenţial. Pe scurt, am văzut-o din loja vecină. Recunosc însă că m-a încercat gândul năstruşnic de a sări din loja mea publică în cea împrejmuită cu cordon auriu, dar m-a potolit imediat entuziasmul dat de acea minunată sală de 923 locuri, motiv pentru care m-am interesat imediat de programul teatrului.
Dacă în mod normal au până la 15 spectacole pe săptămână, în luna ianuarie nu este niciunul programat, fiind închisă stagiunea, aşa cum este şi la noi în iulie - august. În drum spre ieşire, mi-a făcut cu ochiul cafeneaua din vestibul, plină de lume vorbăreaţă care stătea fie în faţa unei prăjituri nespus de cremoase, fie agăţată de toarta unei ceşti cu cafea. Nu ştiu cum am făcut, dar, în euforia momentului, am ieşit fără să las nişte colones la magazinul de suveniruri. Un gest de neiertat care mi-a bucurat însă soţul.
Am lăsat teatrul în grija porumbeilor care se legănau în juru-i şi am pornit spre Vulcanul Poas aflat la vreo 40 km. Pavat cu cratere în asfalt, drumul până acolo era ticsit de sere cu căpşuni, iar la stradă se înfăţişau vânzători care ne ademeneau să oprim pentru a ne lua o porţie de fructe acoperite cu frişcă sau ciocolată din belşug. Am oprit, cum altfel?
Din păcate, la vulcan am ajuns degeaba, trebuia vizitat dimineaţa, cât nu erau nori şi ceaţă. Dacă vă tentează, fiţi matinali şi pregătiţi 15 dolari / persoană.
Pe drumul înapoi, am oprit la un restaurant tradiţional cu vedere la o păşune verde pe care leneveau vaci de carne. Am comandat iniţial păstrăv la grătar cu chipsuri de banane şi suc de lămâie portocalie, după care, ferindu-mi privirea din calea vitelor, am luat şi ultra-recomandatul preparat local - fajitas de res (şuviţe de vită cu cartofi la cuptor şi sos din banane şi miere), plus tamales: pacheţele tradiţionale umplute cu orez, carne şi o pastă din cereale, învelite în frunze de banană, legate 2 câte 2 cu sfoară, puse într-un ceaun pe foc de lemne pentru vreo 2 ore şi lăsate apoi să se odihnească încă cel puţin pe atât. "Câte bordeie, atâtea obiceie": în funcţie de reţetă, pot să mai conţină creveţi, ouă fierte, roşii şi alte mirodenii.
Dacă tot a venit vorba de mâncare, ţin să vă spun ce conţine şi "Costa Rican desayuno" (micul dejun tradiţional): Gallo Pinto (orez cu fasole roşie), 2 ouă - ochiuri sau amestecate, tortilla, roşii, banane prăjite, cafea sau ceai - vorba aia, sunt mari producători, şi un platou cu fructe proaspete: pepene roşu, ananas zemos şi papaya.
Dar partea cu adevărat interesantă e cea legată de abundenţa de vegetaţie şi natură: orice masă luată în aer liber, adică fiecare dintre ele, este un spectacol, iar asta se datorează vizitelor oferite de păsări, fluturi, iguane, maimuţe...
Înainte de a porni spre destinaţia fixată, am urcat în micuţa noastră maşină închiriată şi am tras de ea cât s-a putut până am ajuns la Cascada La Paz. "Peace Lodge La Paz Waterfalls Gardens" este în top 10 cele mai bune locuri în care puteţi să vă petreceţi luna de miere. Camerele sunt dotate cu hot jacuzzi, şemineu, duş în grădină şi terase mari cu hamac.
Pe lângă asta, sunt 5 cascade în faţa cărora se pot oficia cununii. Este o nebunie: am văzut aici orhideele în mediul lor natural - probabil vă e cunoscut faptul că sunt paraziţi ce cresc pe ramurile copacilor, fluturi aflaţi la primul zbor, colibri (acesta este singurul loc din lume în care se găsesc 26 specii), tucano pupăcioşi şi mascota ţării: una dintre cele 6 specii de broaşte de doar 2-4 cm ce par lipite de frunzele verzi din pădurile tropicale. Nu degeaba le zice Leaf Frogs. Atenţie: nu faceţi vreo boacănă, Blue-sided Leaf Frog este otrăvitoare!
Revenindu-mi brusc din dezamăgirea lăsată de primele impresii în San Jose, care în 1884 a devenit al 3-lea oraş al lumii iluminat electric, după New York şi Paris, am plecat spre La Fortuna cu ochii încărcaţi de cenuşa vulcanului care erupsese cu 3 zile în urmă. Nicio lecţie de geografie nu se compară cu trăirea pe viu a unui astfel de fenomen: oraşul a fost înecat de o ceaţă groasă şi atât de mult înălţată încât, preţ de 2 zile, nu a putut ateriza sau decola niciun avion în capitală.
Merg mai departe însă cu speranţa ca Vulcanul Arenal din La Fortuna să fie cum se spune în revistă şi să nu mai trăiesc vreo dezamăgire. Aşteptările astea, o grea încercare lăsată omului!
Pe curând! Revin cu următoarele 2 părţi ale poveştii costaricane şi mă aştept să reveniţi şi voi. Ups, iar am făcut-o!
(va urma)