Nu degeaba Costa Rica poartă pseudonimul "Elveţia Americilor". Este atât de mult verde încât simt cum mi se curăţă subit plămânii, peste 5% din biodiversitatea mondială aici şi-a găsit locul. Vremea e schimbătoare, soarele care îşi trimite razele printre ramurile încărcate cu banane face verdele vegetal spectaculos de-a dreptul, norii de ploaie se joacă de-a v-aţi ascunselea, pământul roşu-cărămiziu e ridicat în copite de vite şi multitudinea de cai, copiii se bălăcesc în Lacul Arenal care aduce din larg valuri mărunte ce par păsări întinse pe apă, vulcanul omonim şade cu creasta-n ceaţă, cascada La Fortuna mă poartă pe cele 500 scări neobosită; de-a lungul aleii cu orhidee, miile de fire de apă se preling pe liane, fluturi multicolori se leagă-n aer, stâncile ascuţite proţăpite ca şopârlele la soare îi agaţă pe curajoşii care se aventurează în apa ce se răstoarnă cu greutate... O splendoare! Îmi resetez mintea şi înlocuiesc toate imaginile care nu-mi fac bine cu acestea. Mă fură peisajul, iar într-o linişte virgină, strig exaltată: "Mariposas! Hai să fugim după fluturi!"
Iiii, dar ce-s păsările astea cu trupul mic şi ciocul mare, colibri? Nu-mi vine să cred, e prima oară când văd una! Ce-i drept, numai în Americi trăiesc. Sunt cele mai mici păsări existente pe Pământ, cântăresc între 2-20 g, pot să bată din aripi de până la 80 ori/secundă, ceea ce duce la o deplasare a lor cu peste 50 km/h, s-au inventariat aproximativ 340 specii şi... foarte interesant, sunt antisociale. Noroc cu recipientele astea din care sorb apă cu zahăr, o sursă artificială de a-şi procura hrana, altfel s-ar agita să extragă nectar şi polen din flori, seva din copaci sau să vâneze insecte şi nu aş apuca să le văd nici măcar pentru o secundă.
Pasărea Speedy Gonzales, gata, am botezat-o! Am ameţit atât de tare uitându-mă după ele, încât le-am aruncat doar o privire fluturilor şi am plecat înfometată mai departe.
În scurt timp, pe masa noastră au aterizat, pe lângă sticla neatrăgătoare cu bere şi: o salată de palmier, peşte Corvina cu sos de avocado şi chipsuri din banane verzi, vită cu jalapeños şi piure uşor vanilat, plus o sticlă provocatoare cu apă rece. Am lăsat ceva colones şi am pornit iar. Da, bineînţeles, am trecut eu la volan ca să nu ne stricăm călătoria.
N-a trecut mult şi am văzut semnalizat "Rainforest Chocolate Tour". Am făcut ochii de căprioară, iar el, evident, nu mi-a rezistat. Ştie că ciocolata este cel mai mare viciu al meu. 25.000 colones (50 dolari) / 2 persoane. "Da, baby, merită, chiar vreau să văd cum arată fructele de cacao şi procesul prin care se obţine ciocolata. Poate mă determină să mă lepăd de ea." Tururile sunt de la 8, 10, 13 şi 15. Aşa cum m-am obişnuit, am ajuns prea târziu, dar nu-i nimic, mâine la ora 7:50 voi fi în faţa ghişeului. "Bine, fie, venim la 10." A trebuit să las şi eu puţin de la mine. Am plecat, dar nu înainte de a face o rezervare, voiam să mă asigur că nu mi-o ia altcineva înainte şi că o să rămân poftind la ciocolată.
Nu ştiu dacă am înaintat 5 km, că am dat şi peste "Rainforest Coffee Tour". S-a uitat lung la mine şi, da, n-am îndrăznit să mai zic nimic, ochii mei de căprioară au amuţit brusc. În cele din urmă, am ajuns la hotel. Trăgând după mine cârdul de bagaje, am dat cu capul de ditamai ciorchinele cu banane care se balansa-n lehamite la intrarea în camera noastră.
Greu s-a mai făcut dimineaţă. Însă când a sunat alarma, am sărit din pat de parcă aş fi dormit pe un mare arc. Aşteptam turul ăsta cum aşteaptă un actor apelul telefonic care-i aduce marele rol. Am ajuns primii acolo, vă daţi seama. Am avut timp să colind magazinul cu ciocolată şi suveniruri, să fac fotografii cu mănunchiurile de banane roşii şi chiar să mă pun la punct cu fructele din cămara tropicală a Costa Ricăi: Star Apple, Guava Ice Cream Bean, Star Fruit, Breadfruit, Finger Banana, Dragon Fruit, Chupa-Chupa, Rambutan. Nici n-am auzit vreodată de cele mai multe dintre ele.
Lumea a început să mişune, nu mai eram doar eu şi pădurea. Un tip micuţ şi rotofei, cu început de chelie şi un zâmbet ştrengăresc, a agitat aerul cald cu un gest larg şi ne-a adunat imediat în jurul lui. "Hola, yo soy Taylor, esto significa guapo." O mică autoironie a fost de ajuns ca să ne câştige simpatia. După deja tradiţionalul tur de prezentare - "Cum vă cheamă şi de unde sunteţi? O, Romania, Transilvania, Dracula", ne lansează provocarea: în funcţie de câte răspunsuri corecte dăm, atâta ciocolată primim! "Baby, fii şi tu atent, te rog, ştii că eu sunt aeriană!"
Marele tur a însemnat maxim 30 paşi. Stai, stai, Sabinaaaa, nu pica, o să fie fain, nu te mai precipita! Ne opreşte în faţa unor arbori, pe care din neastâmpărul dat de dorinţa de a-l vedea pe cel pentru care venisem, îmi păreau toţi la fel: nu prea înalţi şi cu frunze verzi. Uau! Conştiinţa m-a tras atunci de urechi şi m-a făcut atentă. Am văzut arbori de cafea - "Na, bărbate, chiar dacă n-ai vrut să mergem, tot i-am văzut!", arbori de piper, scorţişoară, păstăi de vanilie... Voi ştiaţi că vanilia este al doilea cel mai scump condiment din lume, după şofran? Spaniolii au adus-o din Mexic în Europa, procesul de creştere durează 18 luni şi doar 10% din producţia de vanilie este veritabilă. Nici nu vreau să mă gândesc ce punem, de fapt, în prăjiturile făcute-n casă.
Dar să revenim la cacaua noastră. Acest "dar al zeilor", originar din Brazilia, avea o mare importanţă în cultura antică, nu era doar o băutură ceremonială, ci boabele erau folosite ca monedă de schimb. Primele mărturii ale procesului de obţinere datează din 750 Î.H., în cultura aztecă. Cu toate astea, producţia globală actuală de cacao arată cam aşa: 68% Africa, 17% Asia, 15% America. Faptul că Africa produce mult mai multă cacao decât America, de unde e originară, are o explicaţie: pe Continentul Mamă, la acea vreme, mâna de lucru nu se plătea, erau folosiţi sclavii, de unde a rezultat o reducere considerabilă a costurilor, dar şi mutarea producţiei de cacao din Lumea Nouă în Africa.
Procesul la care am asistat şi chiar participat activ, a fost fascinant: când fructul de cacao este copt de-a binelea şi devine galben, adică după 3-5 ani, se sparge, i se scot boabele - care sunt destul de scârboase (na, o zic pe aia dreaptă), sunt îmbrăcate într-o membrană gelatinoasă, apoi se curăţă, se lasă la fermentat şi, în cele din urmă, la uscat.
Când sunt gata uscate şi prăjite la foc de lemne, se aşază pe un vas fierbinte din piatră vulcanică, numit metate, care îşi păstrează căldura circa 2 luni şi jumătate. Urmează etapa de sfărâmare, cu un instrument din aceeaşi piatră, după care se curăţă cojile rămase trecând boabele zdrobite dintr-un bol într-altul, suflând puternic în direcţia lor pentru a le îndepărta. A fost o poveste când ne-a lăsat Taylor pe noi să facem asta: suflam după ce ajungeau boabele în celălalt coş sau abia când le vedeam picate pe jos. N-are sens să vă spun că s-a produs o isterie de râsete, nu-i aşa?
Până să devină pudră, boabele mai trec prin câteva etape: se obţine lichiorul de cacao, untul de cacao, pulpa de cacao şi abia apoi ajunge la ceea ce găsim pe rafturile magazinelor. Când ne-a dat să încercăm apa de cacao (obţinută din omogenizarea pudrei de cacao cu apă, vanilie, chili şi piure de porumb), am cam strâmbat din nas. Eu şi regii spanioli, care, în 1519, după legenda lui Taylor, când Hernando Cortez le-a dat să încerce această băutură, au zis că arată ca nămolul, miroase ca nămolul şi are numele de caca/o, motiv pentru care nu vor să o încerce. Ulterior, adăugând zahăr şi servind-o la temperaturi ridicate, a rezultat ciocolata caldă. Astfel servită a fost o încântare pentru ei, cum e şi pentru mulţi dintre noi astăzi.
Prima tabletă de ciocolată ştiţi când a fost făcută? În 1847, la fabrica din Bristol a lui Joseph Fry - "Fry and Son". Nici eu nu ştiam, fiţi fără grijă.
Pentru a obţine o tabletă de ciocolată e nevoie de 200 boabe de cacao. Bine, nu e cazul batonului Snickers pentru care se iau din sac doar 5 boabe şi nici a ciocolatei albe care e obţinută doar din unt de cacao, zahăr, lapte şi alte arome. Dacă ţineţi la sănătatea şi silueta voastră, evitaţi ciocolată albă deoarece are un conţinut mult mai mare de zahăr şi unt de cacao. Iar dacă sunteţi curioşi în privinţa statisticilor, aflaţi că un european consumă aproximativ 5 kg de ciocolată anual. Eu sper totuşi că nu dau peste cap statisticile astea.
După ce am zdrobit pasional câteva boabe de cacao, căci de răspunsuri corecte n-am fost în stare, m-am aşezat la coada lungă formată în jurul mesei încărcate cu tot soiul de condimente şi ingrediente proaspete pentru a face o degustare. Nici nu ne trecea bine rândul, că ne şi reaşezam pentru a mai face o combinaţie care să ne învioreze papilele gustative. Ciocolata nu curgea în râuri, cum m-aş fi aşteptat, ci doar ne picura în linguriţă, groasă, ca o budincă, iar Taylor le condimenta. Partea bună a dozei mici în care ne era servită ţinea de faptul că am putut fi mult mai atentă la gust şi alegerea ingredientelor. Combinaţiile cele mai fericite pe care le-am încercat au fost: chili şi sare, scorţişoară abia măcinată şi fulgi de migdale, vanilie şi ghimbir, petale de cocos şi rom, cafea şi zahăr brun, marshmallow.
Acum, că i-am aflat secretele chimice, am înţeles de ce-mi place aşa mult ciocolata: pe lângă faptul că produce serotonină, hormonul fericirii, are un conţinut, mic ce-i drept, de anandamină, o substanţă similară cu canabisul, are efect afrodisiac, stimulează sistemul nervos datorită cafeinei, este cardio protectoare, antioxidantă, antiinflamatoare, stimulează sistemul circulator... În concluzie, contribuie la îmbunătăţirea generală a stării noastre, deci îşi merită locul în meniul nostru zilnic. În doze corespunzătoare.
Astăzi, în Costa Rica, 90% din cacao provine de la micii fermieri, de la familiile cu tradiţie în cultivarea acestei minuni. Un motiv în plus să fac nişte achiziţii, sunt o susţinătoare a economiei locale. Am plecat cu un săculeţ umplut cu boabe de cacao, primit ca suvenir, dar şi cu 3 tablete de ciocolată organică îmbogăţită cu cocos, ananas şi cafea şi cu 3 piramide în care stăteau ascunse bucăţi de maracuja, guava şi boabe de cafea trase în ciocolată. Aş fi luat eu mai multe, dar căldura mi le-ar fi topit imediat. Doamne, dar cum îmi lasă gura apă numai când îmi amintesc gustul. Nu se compară cu nimic din ce am încercat până acum şi sunt o cunoscătoare în materie de ciocolată.
Dacă v-am trezit curiozitatea şi ajungeţi vreodată la poalele vulcanului Arenal, în La Fortuna de San Carlos, faceţi o oprire la "Rainforest Chocolate Tour. The Sweetest Rainforest Experience". Durează între 90-120 minute, în funcţie de deschiderea şi participarea grupului, veţi vedea întregul proces de obţinere a ciocolatei, de la culegerea fructelor până la degustarea ciocolatei organice de cea mai înaltă calitate, înconjuraţi fiind de o întreagă plantaţie de arbori de cacao de diferite vârste.
Debordând de energie, ne-am dus mai departe. Aveam adrenalină să intru în Aventura Park şi să le fac pe toate: canopy, zipline, tiroliene, însă am ajuns la băile termale, cum i-a fost soţului voia. Nu puteam să fac numai ce voiam eu, din păcate. Motiv pentru care nu ne-am dus la băile termale cu acces liber, neamenajate, ci la "Baldi", "ne-a" tentat reclama lui pompoasă.
"Baldi" este complexul cu cele mai mari ape termale din lume. Odată ce am plătit intrarea (35 dolari accesul, 57 dolari cu prânzul inclus/persoană), am ales să uit acest detaliu şi să mă bucur de lumea care mi s-a deschis în faţă: 25 piscine cu ape minerale termale, având temperaturi cuprinse între 32-67 grade, grădini tropicale, poteci naturale cu vegetaţie bogată, ciripituri care mai de care mai vii şi neaşteptate, tobogane, o peşteră cu saună naturală, baruri acvatice, jacuzzi, heliport - nu că ne-ar servi la ceva, am scris-o strict ca informaţie, restaurant cu jungle view, salon de masaj - la care m-am dus lansată şi am plecat ca arsă când am văzut că mă costă peste 100 dolari ora de relaxare.
M-am relaxat până la urmă stând pe unul dintre chais-longue-urile din marmură cufundate-n piscina cu apă termală, iar apoi la bufetul cu tot soiul de preparate care mi-a ameţit gândurile şi gusturile. M-am rezumat la supa aztecă cu brânză şi tortillas, burrito vegetal, fajitas de vită, budincă de cocos caramelizată şi câteva fructe tropicale. În doze mici, nu săriţi! Cu toate astea, am obosit şi mai că mi-aş face siesta.
Pfuuu, Costa Rica, ce mi-ai făcut tu mie?! Abia-mi trecusem pe hârtie top 10-ul destinaţiilor preferate şi ai apărut tu, de nicăieri, să-mi strici socoteala! Vă las acum, m-a cuprins toropeala.
Pe curând, urmează a 3-a parte a poveştii!
(va urma)