Nescris mai sunt... Asta ajung să îmi spun, mai devreme sau mai târziu, când văd cum paragrafele se aşază unul lângă altul, frazele se lungesc şerpuitor şi hăţişul detaliilor e prea ispititor ca să îl (mai) evit. De cele mai multe ori, când scriu pentru LiterNet, îi scriu scrisori sau îi spun poveşti celui mai bun prieten, un construct hibrid, făcut după chipul şi asemănarea mea, pe care îl interesează aceleaşi lucruri, care nu se plictiseşte şi care are disponibilităţi nelimitate pentru divagaţiile mele.
De când a apărut în viaţa mea, cu peste zece ani în urmă, LiterNet-ul a însemnat libertate. Eu am scris mult şi... felurit la viaţa mea. Am scris la reviste glossy, la suplimente şi publicaţii culturale, am scris pentru magazine de călătorii, de modă, de literatură, de muzică, de lifestyle. Am scris pentru meseria mea, în cap de listă: scenarii, prezentări, interviuri, recomandări, proiecte. Când am vrut, însă, să scriu pentru mine şi despre mine (fără limită de caractere, fără şablon şi, mai ales, fără obsesia lui "pentru cine e relevant?"), am scris la LiterNet. I-am dat un mail lui Răzvan Penescu şi l-am întrebat: crezi că ar merge câteva rânduri / o dare de seamă / o cronicuţă despre...? Unde despre era o expoziţie, un spectacol, o carte, un ceva care mă scosese din matca mea şi despre care voiam, mai mult decât orice, să povestesc.
Istoria mea cu LiterNet-ul asta are ca sâmbure: cheful meu neostoit de a povesti. Adesea glumesc (cu alţii şi cu mine, în egală măsură), întrebând cât timp au la dispoziţie, dacă mă pornesc. În textele pentru LiterNet, m-am pornit şi nu m-am mai oprit decât în linia mea de finiş. Că au fost Caravaggio sau Madama Butterfly, Veneţia, Povestirile lui Hoffmann, Perugino, cărţile Ioanei (Dincolo de portocali, Nautilus, Poveste pentru Maria) sau profilpovestepersonajele mele, am scris cât m-a ţinut rezerva de inspiraţie. Cât am fost relevant pentru mine şi doar pentru mine. Despre jurnalele de Festival Enescu nu mai vorbesc. S-au adunat patru ediţii, două au luat-o spre paginile unei cărţi, celelalte poate o vor face cândva, dar faptul că a existat un LiterNet care să le dea mai departe tuturor celor care au vrut să le citească este o bucurie.
Dacă m-ar întreba cineva ce înseamnă, pentru mine, a scrie pentru LiterNet într-un singur cuvânt, asta aş spune: libertate. În spaţiul infinit al colilor albe pe care LiterNet mi le pune în faţă, gata să le umplu cu scrisul meu mare, destul de teatral şi aplecat spre dreapta (aşa scriu de mână, să ştiţi), am experimentat neîngrădirea şi proprietatea absolută a gândurilor mele. Lucru care... nu ştiu neapărat dacă e bun sau rău, dar pentru care am o recunoştinţă fără margini.
Şi mai e ceva. Răzvan Penescu aka LiterNet a fost acolo (de) la început. Când încă nu ştiam exact cum scriu, ce scriu, în ce fel pot creşte scriind. A fost vot de încredere, vânt în aripi, cer deschis în faţă. Aşa ceva nu se uită nicicând.
La fiecare final de an, potrivit unei tradiţii pe care tot Răzvan Penescu mi-a propus-o, obişnuiam să scriu un bilanţ subiectiv al celor douăsprezece luni trecute. Era inclusiv pentru mine o ocazie de a resonda nişte spaţii interioare în care am fost şi mi-a priit sau, dimpotrivă, de a privi încă o dată în ochi nişte realităţi nefaste, dar nu mai puţin autentice. Terminam invariabil cu o fotografie: amurgul sau răsăritul anului. Un soare care se culca sau altul care îşi aşternea de o viaţă nouă.
Anul ăsta nu am ce bilanţ să fac. E un an din care voi decupa doar câteva lucruri mari şi foarte personale pe care să le ţin aproape, iar peste restul aş vrea să trag cuvertura şi s-o bat în nişte nituri zdravene. Nu am niciun apus şi niciun răsărit fotogenice şi, chiar dacă le-aş fi pozat, nu ar fi fost ale mele cu totul.
Am, însă, speranţă. Am un răsărit în spatele ochilor mei. El nu ţine nici de cald acum, nici nu are suficientă lumină cât să umple tot cadrul, dar e acolo. Obligaţia mea este să îl înteţesc şi, atât cât îmi stă în putinţă, să îl povestesc mai departe. Pentru ca fiecare prieten, mai mult sau mai puţin imaginar, mai mult sau mai puţin construct, mai mult sau mai puţin disponibil să mă citească până încărunţim amândoi, să îl înfiripe în el pe al lui.
La mulţi ani, LiterNet! Să fie cu speranţă, căldură şi lumină. Dă-le mai departe!
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet împlineşte 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)