11.01.2021
Glumesc cu colegii, la ţigară, că urmează să intrăm în case. Luăm la mişto toată situaţia. Cât de rău poate să fie?
Îmi aduc de pe balcon o masă împletită, din răchită şi o instalez în salon. Ăsta va fi biroul meu în următoarele două luni.
Adaptez toate materialele de training pentru muncă, la online. Lucrez zilnic două săptămâni, de luni până duminică, de la 9:00 dimineaţa uneori până la 2:00-3:00 noaptea.
Mă îmbrac în fiecare zi ca şi cum aş pleca din casă. Am întâlniri pe Skype şi Zoom de la 9 dimineaţa la 9 seara. Fiecare oră e planificată. Abia am timp să mănânc ceva. Unii vorbesc despre cât de mult timp au pentru ei, în sfârşit. Se bucură că pot găti, pot să se odihnească, pot să facă o analiză a vieţii lor.
Îi propun lui Victor să mă ajute în câteva clipuri demonstrative pentru părinţii copiilor cu autism, ca să înţeleagă mai uşor cum pot aplica anumite proceduri. Facem role-play, iar el trebuie să joace rolul copilului. Insistă să-l strig, pe rând, "Enigel", "Hyperion", "Nichita".
Trag aer în piept cu multă poftă când merg în piaţă, la Obor.
Fac o curăţenie exemplară în casă de Paşte, mă îmbrac în rochia mov cu buline negre şi-mi deschid o bere. Ne întâlnim toţi prietenii online.
Ne întoarcem la birou şi realizez cât de mult mi-au lipsit oamenii din echipă.
Decid să reactualizez valorile pentru care lucrez şi condiţiile în care lucrez. Multe întrebări se redeschid.
Plecăm în Parâng cu corturile 5 zile. La popas, Ioana ne aruncă câte o bucată de baton cu cereale şi seminţe, învelit în staniol, făcut în casă. Bem un vin fiert seara sau o pălincă.


Ne despărţim în trei echipe la coborârea spre Gâlcescu. Unii aleg varianta mai uşoară, alţii pe-aia mai îndepărtată, iar trei muşterii varianta nemarcată. De bine, de rău, ajungem toţi jos, rupţi de foame.
Dan ne citeşte din Lorca, în soare, la un ultim ceai înainte să strângem corturile şi să pornim spre vale.
În Petrila fac un duş lung. Mi se pare că e foarte bine aşa cum e şi toate întrebările sunt de prisos. Deschid geamul băii pentru aerisire. Copiii fac un tărăboi fantastic la bloc, în vacanţa mare.


Ne întâlnim din nou cu Cătălin Cenuşă şi Ina Berar. Mai facem o dată un tur în Mina Şcoală, îl cunoaştem pe Ion Barbu şi încheiem popasul cu un grătar, în dulcele stil clasic.
Ajungem la Gărâna şi schimbăm anul ăsta locul de campare. În prima seară ne strângem la Gotschna şi ne uită Dumnezeu acolo vreo 10-11 ore. Suntem 7, dar nu mai putem uni mesele.
E ciudat rău la festival cu atâtea spaţii goale pe butuci şi fără animaţie. La Trei Ape facem întrecere între bărci.


Mâncarea e în continuare excelentă la Kibuţ. Ne amintim că anul trecut, pe vremea asta, băieţii alegeau din meniu sarmalele lui Păstorel Teodoreanu şi se porneau pe citit epigrame.
Sian propune să facem o drumeţie prin pădurile Semenicului. Are spor la mers, nu glumă. Noi rămânem în urmă, cu mâinile în tufele de afine. Există două tehnici: unii dintre noi strâng mai multe în palme şi apoi se pun pe mâncat, alţii mănâncă în timp ce culeg.


Ne strângem la prima ploaie zdravănă sub o folie de plastic. Împăturim şi dăm înainte spre ulmul secular. Mai facem o încercare de adăpostire sub folie, apoi ne dăm bătuţi şi ne predăm potopului. Ulmul rămâne nevăzut. Ajungem ciuciulete la maşini, dar cu voie bună.
La cort punem mână de la mână şi găsim pentru fiecare haine şi încălţăminte uscate. Şosetele cu sandale nu au fost nicicând mai de preţ.


La Oradea primul nostru ţel este un pepene roşu. Ieşim seara să mâncăm şi ne promitem că a doua zi stăm numai pe-afară. Ăsta e Oraşul Prăjiturilor, cu zeci de castele îmbrăcate în marţipan de toate culorile.
În drum spre casă, la încheierea vacanţei, dormim o noapte în Sfântu Gheorghe. Intrăm în magazin să cumpărăm ceva pentru seară şi mic-dejun şi decid că sunt o franţuzoaică aterizată în secuime. Băieţii îmi dau coate să încetez că ne luăm bătaie la coada de la casă dacă mai fac multe fiţe.
Mă întorc în Bucureşti după două săptămâni de vacanţă. O vacanţă pe care am trăit-o din plin.
Încerc să îmi păstrez calmul şi să găsesc liniştea şi în oraş.
Toată gaşca pleacă pentru alte 10 zile în Munţii Buzăului şi La Gura Portiţei. Eu stau acasă, lucrez şi primesc vederi pe WhatsApp cu tracţiuni la bară pe ploi năprasnice şi valuri mari. Dorul face bine. Ţine flama aprinsă.
Decid să mă las de fumat la final de august şi îmi iese prin octombrie.
Găsim o casă şi încep să-mi fac idei despre cum o s-o îmbrac în albastru lipovenesc. Strâng actele.
Nu am timp să stau în linişte şi atât. Aşa că încerc să-mi amintesc de mine cât pot, în timp ce fac alte lucruri.
Vorbesc cu Flavia şi Adina şi le spun tot felul de tâmpenii. Îmi dau seama că detaliile astea sunt importante pentru mine şi că restul ambiţiilor nu cântăresc prea mult. A doua zi uit asta şi iar mă apucă panica.
Încerc nişte exerciţii. Unul din ele presupune să mănânc încet, să simt gustul mâncării, să nu butonez telefonul la masă, să nu mănânc la birou, să nu-mi mestec gândurile. Foarte rar reuşesc să fac asta.
Poate îmi propun prea multe lucruri. Poate de asta am senzaţia că nu fac nimic. Îmi doresc să încetinesc ritmul, să dorm bine şi fără regret, să ştiu ce e rău şi ce e bine.
Decembrie mă prinde în dezordine. Încotro?

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus