10.01.2021
Înainte de a scrie orice altceva, aş vrea să aduc la cunoştinţă că arta independentă nu a primit susţinerea necesară pentru a trece cu brio prin această pandemie. Teatrele au petrecut o groază de timp închise, iar veniturile sunt mai joase ca niciodată. Dacă aveţi posibilitatea, susţineţi teatrul independent şi priviţi câteva spectacole online. Cu siguranţă vă va plăcea.

Pe 10 ianuarie 2020, am recitat un poem despre cum anul acesta va fi ultimul meu an de copil. Am recitat câte ceva despre frică, despre Skittles şi despre cât de mult îmi doresc să trăiesc anul ăsta din plin. Nu prea aveam ceva precis în cap, dar nu cred că exista vreo parte din mine care se gândea la ce a ajuns să fie, de fapt, 2020. Aveam în plan tot felul de vise copilăreşti, cum aş sta şi n-aş face nimic pentru câteva ore, ceva de genul. Şi apoi ne-a dat pandemia în cap prin martie.

Şi uite ăsta e cadrul pentru ultimul an al copilăriei mele. O pandemie, un an petrecut în casă, o groază de muzică, o duzină de dubii şi foarte multe iluzii copilăreşti sparte ca nişte porţelanuri într-o tornadă sufletească. Pe cât de mult aş vrea să nu centrez tot "topul" ăsta în jurul ideii maturizării mele, am impresia că numai aşa pot transmite ceea ce vreau să transmit. Aşa că hai să scriu câte ceva despre 2020, ultimul an al copilăriei mele.

Pe cât de ciudat sună, o mică parte din mine (aceeaşi parte care e obsedată de stele şi de infinit) are impresia că port o oarecare vină pentru pandemia asta. Nu-s nebun, sunt destul de raţional încât să realizez că nu pot să creez o pandemie cu mintea, dar, din ceva motiv ciudat, am impresia că pandemia asta a fost modul perfect de a mă maturiza. Vorba aia, nu primeşti tot timpul ce-ţi doreşti, ci ce-ţi trebuie. Şi, aparent, o pandemie era exact ce-mi trebuia.

Mai precis, cred că aveam nevoie de timp. Timp să realizez că nu am idee cine vreau să fiu, timp să realizez ce înseamnă privilegiul meu, timp să realizez cât de mult se pot schimba lucrurile într-o perioadă atât de scurtă de timp. De prin martie, de când m-am baricadat în camera mea şi până prin iulie-august, am avut tot timpul din lume. Am stat treaz până târziu şi m-am trezit de dimineaţă, îmbinând rămăşiţele unui an şcolar descompus cu un job part-time şi cu explorarea lucrurilor din jur. Şi, Jesus, cât de norocos sunt că am putut avea timpul ăsta!

Nici nu-mi pot imagina cât de dificilă trebuie să fi fost pandemia asta pentru mai toată lumea. Să te trezeşti şi să trebuiască să mergi la muncă ştiind ce se întâmplă, sau, mai rău, să nu poţi merge la muncă deloc şi să n-ai ce să pui pe masă. Înainte de pandemie, eram cât de cât conştient de cât de privilegiat sunt. Abia acum realizez că e mai ceva decât îmi pot imagina. Din familia mea n-a murit nimeni de COVID-19. Din familia mea nimeni nu a fost dat afară din cauza pandemiei, nimeni nu a rămas pe stradă. Din păcate, mulţi alţii nu au avut norocul ăsta. Prea mulţi oameni au pierdut de pe urma pandemiei. Şi gândul ăsta tot îmi rămâne în minte. Cât de norocos sunt că pot să spun că pandemia mi-a prins bine? Şi, pe cât de privilegiat sună, ăsta e adevărul. Mie pandemia mi-a fost prielnică. Am putut să stau acasă, departe de privirile colegilor sau de insulte gratuite tipic adolescentine. Am putut să mă reconectez cu fratele meu, am putut să-mi dezvolt scrisul, să-mi cresc părul, să mă gândesc.

Dacă ar fi să scoatem ceva bun din pandemia asta - şi sunt ferm conştient că e teribil de dificil, dacă nu imposibil, ar trebui să spunem că am avut puţin mai mult timp. Lumea a încetinit foarte puţin, dar poate a fost destul încât să ne auzim gândurile şi să ne punem unele întrebări. Pentru mine, cel puţin, aşa a fost. Întrebarea principală a fost "Oare contează x chestie?". Într-un an în care suntem închişi în casă şi o boală răvăşeşte populaţia, sunt foarte puţine lucruri care par să conteze. Viitorul e un gând care pare total lipsit de importanţă. La ce folos să mă gândesc la viitor, dacă prezentul pare aşa de instabil? La ce folos să mă decid ce facultate să aleg, dacă oricum nu ştiu cum o să arate lumea până termin liceul?

Tot ce a rămas a fost prezentul. Aşa că am încercat să-l îmbunez cum pot mai bine. Am evitat statisticile legate de virus, am ascultat o groază de muzică şi am rămas în casă, ca şi cum totul era o vacanţă interminabilă. Şi a mers, oarecum. A fost o "vacanţă" mai ciudată, dar am reuşit să fac anumite lucruri pe care mi le doream de o perioadă bună de timp. Mi-am lăsat părul să crească, am scris câteva lucruri de care sunt mândru, am văzut câteva filme...

Cu toate că am scris mult şi bine despre pandemie, ca şi cum întregul an se poate rezuma la cuvântul ăsta, nu e chiar întreaga poveste. Pandemia a fost mai mult un catalizator al contemplării, o restructurare a vieţii şi a valorilor, care a dus la noi prietenii şi noi moduri de a privi viaţa, cel puţin pentru mine. Deşi blocat în casă, m-am ataşat de prietenii mei mai mult ca niciodată. Nici nu aş fi putut spera la oameni mai buni decât cei pe care îi am acum alături de mine. Şi cred că faptul că am fost în casă a ajutat. Pentru că am vorbit mai mult şi am pus mai multă valoare pe ce spun cei din jur, deoarece nu mai aveam altceva decât cuvintele şi atât. Uneori şi o cameră video, dar prindeţi ideea.

Cam aşa a fost ultimul an al copilăriei mele. Nu a fost un an de momente fantastice sau un an al experienţelor nemaipomenite. A fost un an format din mici momente, din mici texte sau scurte poezii, din schimbări de păreri, din rugăminţi de a purta mască, din întruniri de maxim patru persoane. A fost un an în care am realizat că să fii adult nu înseamnă să fii sigur pe tine, ci să înţelegi că e în regulă să nu fii. A fost un an în care am pierdut certitudinea copilărească, şi ca urmare drumul în viaţă. În prezent, habar nu am ce o să fac pe viitor. Dar a fost şi un an în care am înţeles o grămadă de chestii. Am înţeles că e bine să asculţi sfaturile altora, dar şi să rămâi sigur pe tine. Am înţeles că lumea e un loc destul de nesigur, dar trebuie mereu să ai speranţă că se poate mai bine. Am înţeles că nu există pauză totală de la lume sau bucurie completă, ci doar mici bucurii care fac să fie niţel mai uşor. Am înţeles că e în regulă ca unele lucruri să facă să fie doar puţin mai uşor, nu neapărat perfect. Şi am înţeles că fiecare are nevoie de cineva şi e de datoria noastră să îi susţinem pe cei din jur, oricum am putea.

În fine, asta a fost 2020. A fost un an pe care-l voi ţine minte. A fost un an cu o pandemie, cu întrebări, cu dubii, cu realizări, cu tăcere... Dar şi cu foarte multă artă bună. Artă pe care aş vrea să o împărtăşesc cu voi.

În ciuda mesajului de la început, 2020 a fost anul în care m-am îndepărtat cel mai mult de teatru. A fost primul an din 2017 încoace în care cred că am văzut sub 50 de spectacole. N-a fost totalmente arid, dar nici n-a fost cum mi-aş fi dorit. Motivul principal a fost, în mare, dubiul că n-aş vrea să fac ceva legat de teatru pe viitor.

Oricum, am putut vedea live (In)corect al Letei Popescu, la Reactorul de Creaţie şi Experiment, care m-a impresionat tare de tot şi care merită văzut (şi-l puteţi vedea online). De când cu pandemia, ce merită menţionat e În viitorul apropiat al lui Cristian Ban, O viaţă normală a lui Norbert Boda şi Frankenstein al lui Danny Boyle, care sunt toate trei spectacole superbe din motive totalmente diferite.

În rest, am "ars-o" mai mult pe film, văzând perle precum Her, Locke şi The Two Popes, care sunt toate trei demne de toate plecăciunile. Majoritatea anului, totuşi, am fost fixat pe documentar. Arta documentarului m-a captivat cum nu m-am putut aştepta şi m-am topit privind Wild Wild Country, The Pharmacist, The Devil Next Door, In Search of A Flat Earth şi Don't F**k with Cats. Le recomand pe toate, absolut toate. Mai sunt multe, dar nici nu vreau să mă lungesc.

Când vine vorba de muzică, 2020 a fost un an aproape incredibil de bun. Aş spune că e datorită pandemiei, deoarece solitudinea naşte inspiraţie, în mare parte. Urechile mele au fost dominate de Donovan Woods în mare parte, care a şi scos un album nou, Without People, care, deşi nu e cel mai bun al lui, are câteva piese foarte bune. Tot în 2020 şi-a lansat noul EP şi Henry Jameson, pe care l-am ascultat non-stop în 2019. Anul ăsta am şi descoperit câţiva artişti noi, dintre care Wild Rivers şi OSKA merită menţionaţi. Totuşi, artistul care mi-a furat inima e destul de inoportun. Dacă mi-ar fi spus cineva că Taylor Swift va fi artistul meu preferat la începutul anului, n-aş fi crezut. Direcţia nouă, folk-y, a artistei, care a încheiat finalul anului cu două albume uriaşe folklore şi evermore e impecabilă. Swift s-a reinventat complet, iar stilul nou o prinde nespus de bine.

Din păcate, anul 2020 nu a fost atât de bun pentru cititorul din mine. Posibil să fi fost de vină accesul permanent la laptop şi pat, posibil să fi fost nevoia de a citi pentru şcoală, nu pot şti. Aşadar, nu am citit mult, dar simt că am citit cărţi bune. M-am delectat cu un nou roman de-al lui Frederik Backman - autorul meu preferat, pe care-l recomand cu ardoare oricui, de orice vârstă - intitulat Oameni anxioşi. Am iubit Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov, am sorbit Demian de Herman Hesse şi am citit şi ceva Kundera (Gluma), dar nu pot spune că mi-a plăcut aşa de mult. În acest moment citesc încetişor Soldaţii, Poveste din Ferentari de Adrian Schiop, care curge cu frumuseţe şi uşurinţă şi merită citită.

Aşadar, 2020... Oricât de ciudat ar suna, a fost un an drăguţ. Da, există o pandemie oribilă, au existat focuri, au existat proteste, au existat multe. Per ansamblu, omenirii nu i-a fost bine. Istoria mare va rememora acest an drept un an oribil, în care nu s-a făcut dreptate şi s-a murit pe capete. Şi ăsta este, fără doar şi poate, un adevăr. Dar istoria mică nu e tot timpul în tandem cu istoria mare.

În ce mă priveşte pe mine, eu am crescut. Am făcut paşii necesari pentru a deveni un adult. Dacă azi împlinesc 18 ani, va fi datorită anului 2020, nu în ciuda lui. A fost un an cu multe rele, dar un an în care am învăţat puţin mai mult ce înseamnă a preţui, sau cel puţin aşa sper că a fost. Acestea fiind spuse, aş minţi dacă n-aş zice că sper la un 2021 mai bun. Să fie! Hai, noroc!

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus