25.01.2021
'Furnică versus Greiere' a fost un subiect major al unui interviu acordat de Cornel Mihai Ungureanu, cu ani în urmă, publicat de revista Mozaicul. Opţiunea lui fermă pentru furnică, pentru perseverenţă în efortul care construieşte, m-a urmărit întruna, eu greier fiind. Ei bine, în 2020 am fost şi furnică, în ipostaza de a face provizii. Alţii dau ca exemplu albina, însă hărnicia acesteia mi-a reuşit doar sporadic. Dar să o iau cu începutul.

Mai exact cu sfârşitul anului precedent, când premiera Naţionalului craiovean, Radio, o tragedie inedit pusă în scenă de Bobi Pricop, cu un segment de joc fără cuvinte şi cu un altul complementar, cu sonoritatea captivantă a vocilor unor actori care nu se văd, m-a făcut să profeţesc un premiu UNITER, în special pentru Sorin Leoveanu. Pentru că este copleşitor, într-un rol ce porneşte, ca-n viaţă, cu nepăsare, capricii şi răsfăţ, pentru a ajunge la un final uluitor de concentrat, cu o densitate a trăirii în care secundele de tăcere se simt material.

Aşa am intrat în 2020, ba chiar cu aer de furnică, înhămat ('Ham sau lesă' a fost alt subiect dezbătut în interviul lui CMU) la proiectul unei cărţi care să lase o mărturie a unor ani de teatru la Craiova.

Abia începuse anul şi a venit un telefon de la Ionel Dumitriu, încercând să mă convingă de faptul că nu voi regreta un drum la Petroşani. A douăsprezecea noapte [Twelfth-Night-Rock-A-douasprezecea-noapte] m-a adus din nou în preajma UNITER, prin nominalizarea lui Radu Tudosie, debut în regie. Îl văzusem ca actor în Gabler. Hedda Gabler (regia Antonella Cornici) [Stralucirea-frumusetii-absolute-Gabler-Hedda-Gabler], l-am revăzut recent jucând, îi înţeleg ezitarea dinaintea unui răspuns privitor la ceea ce va face mai departe. Dar ceea ce ar trebui să încline balanţa, îmi pare, este nu atât creativitatea unei propuneri scenice cât abilitatea de a pune în valoare actorii, modelând resursele încât rezultatul să fie surprinzător. Asemenea calităţi admirasem deja la Antonella Cornici, căreia, după premiera amintită (martie 2019), îi promisesem că voi merge oriunde spre a mai vedea ce pune în scenă.

Şi, încă răsunându-mi refrenul lui Alexandru Cazan ("Tu vei rămâne duminica mea"), a venit invitaţia Teatrului 'Ion Vianu' din Giurgiu, pentru premiera (pe ţară!) cu Hăul sfinţilor. Promisiunea a rămas promisiune, am renunţat la biletul din aceeaşi seară la Trei surori afrimiene. Mi-am lăsat la metrou colegii de drum şi am gonit spre Giurgiu. Antonella Cornici era cu aceeaşi echipă inspirată (Călin Ciobotari, Andrei Cozlac, Tibor Cari, Irina Chirilă, Victoria Bucun) şi am văzut un spectacol dens, o concentraţie reuşită de text, fantezie vizuală şi mişcare. Iar despre Synge, cel care a inspirat textul spectacolului, va mai veni vorba.

Pe şoseaua întinsă spre Bucureşti, în târziul serii, aş fi putut fredona cuvintele Sfântului: "Vin de departe şi merg nicăieri / Pentru mine-i egal dacă-i azi sau e ieri", de nu revenea obsedant gândul la vanitatea şi la forţa cuplului orb de a renunţa, în final, la ceea ce oamenii numeau salvare. Am parcat lângă Teatrul Naţional, luminile aprinse prin case, aerul plăcut al unui ianuarie blând. Am luat-o agale spre intrare. Uşa deschisă. Foaierul pustiu. Şi chiar cele câteva persoane, vorbind încet, întreţin magia unui spaţiu de protecţie a sălii de joc. Ca într-o pădure necunoscută, am mai făcut un pas, încă unul. O uşă s-a deschis şi cineva a plecat în grabă. Mişcarea uşii a adus un abur din povestea dinăuntru. Şi brusc m-a cuprins bucuria îndrăznelii de a păşi dincolo. Mocheta moale, în întunericul sălii toţii ochii aţintiţi spre dansul obsedant al Flaviei Giurgiu.


Cred că a fost cel mai plăcut sentiment teatral al acestui an. Într-un fel eram intrus, într-un fel eram Alice în Ţara Minunilor. Coechipierii au venit, incitaţi, cu impresii puternice, cu toate semnele pe care le-au recunoscut din ceea ce mai văzusem, împreună, de Afrim. Cât e amprentă de filosofie ori de stil, cât e simplă translare, condiţionată ori nu, cât e citat sau referinţă ludică... Trei ore, în noapte, am descusut un spectacol pe care urma să-l văd şi eu, două săptămâni mai târziu.

Pe când biletele puse în vânzare se epuizau în câteva ceasuri, am avut şansa de a primi un bilet exact aşa cum îmi doresc ca spectator: în mijlocul primului rând. Configuraţia sălii Atelier de la TNB mă făcea să mă simt, un strop, ca pe bompresul unei corăbii. Îmi place să pot vedea ochii actorilor. Să simt, cumva, că sunt prezent, nevăzut şi neutru, în spaţiul de joc, maximizând deschiderea receptorilor.

Din prima clipă au dispărut toate observaţiile lucidităţii din relatările celorlalţi. Şi nu fără a le fi văzut, fără a observa şi altele, dar acceptându-le pentru că le-am simţit parte a mecanismului capabil de magie. De la prima secvenţă, cu Irina (Flavia Giurgiu) butonând pe smartphone, până la dansul ei de final, hipnotic prin îngenunchierile de-o clipă şi mlădioasele perseverenţe pentru mai departe, din nou mai departe... Am zâmbit când, prin jocul geometriei, privirea în oglindă a lui Marius Manole (Prozorov) se reflecta în ochii mei. Am empatizat cu Olga (Natalia Călin) şi am fost cucerit de dragostea sensibilă, discretă şi ireversibilă, a Maşei (Raluca Aprodu) cu Verşînin (Emilian Oprea).

Universul sonor respectă regula introdusă de Afrim, de a plasa o melodie românească, una din perenitatea de calitate: Iubirea noastră-i o vioară (Richard Oschanitzky/Teodor Pîcă/Aura Urziceanu). Totul gradat, dincolo de aparenţa unui love story, cu poezie. Radu Afrim este un poet, aş zice, acum, în egală măsură cu un regizor sau un artist vizual. În primul rând, poet. István Téglás pluteşte şi se consumă, îl pierzi din ochi şi simţi că a lăsat ceva fără de care nu se încheagă nimic.

Reinterpretarea textului cehovian este o întoarcere în oglindă pentru spaţiul rusesc, o inventivă repoziţionare istorică. Este unul dintre spectacolele pentru care e nevoie de atenţie maximă pentru bogăţia de faţete şi pentru cuprinderea reflectărilor ideatice. Simt că despre creaţiile din urmă ale lui Afrim e nevoie de o abordare integratoare. Pentru că este, în primul rând, el, cel ascuns în scenă. În multiple chipuri şi nuanţe. Scriu despre un spectacol, despre altul, dar sunt doar piese dintr-un întreg.

Incursiunea aceasta bucureşteană a avut şi un matineu al unei copilării alăturând timpi surprinzători. Teatrul de Artă rămâne cu imaginea dragostei dintâi, Singularity (Cornel Mihai Ungureanu/ Mariana Camărăşan) [Fizica-lucrurilor-mici-Singularity], consolidată ulterior. În dimineaţa sâmbetei de Valentine am mers cu prietenii mei, de 14 şi 12 ani, să vedem Iepurele alb, un adevărat show de mânuire a păpuşilor, de pantomimă şi, în general, de actorie pe spaţiu miniatural. Surpriza a fost a revederii cu Ana Crăciun, după flamboaianta commedia dell'arte, Anselmo, condusă de Mihai Gruia Sandu, profesorul acelor studenţi de, iată, deja, demult.

Privind acum în urmă, cum să nu cred în accelerarea timpului. O săptămână nici nu s-a simţit şi din nou la drum spre teatru. De data asta în Cluj. La Naţional m-am bucurat de invitaţia generoasă a lui Radu Dogaru la premiera Ubu în concert (după Jarry & Tompa/Tompa/Ada Milea). Revenind în sala de la 1904, bijuterie tehnică, la scurt timp după Întâlnirile Internaţionale, am simţit aerul sărbătoresc al premierelor îmbujorate, cu mulţi oameni pe care, de regulă, îi citeşti.

Ca şi la Chiritza în concert, prologul a fost cu actorii încolonaţi parcurgând culoarul din mijlocul sălii, urcând pe scenă ca o trupă ambulantă revenind în burgul în care este îndrăgită. Pentru mine, strălucirea s-a estompat spre mijlocul spectacolului. Mi s-a părut că a mers doar spre clişee, unele în reacţie firească la frământările moral-politice, altele căutând exclusiv charisma actorilor. Şi, desigur, Anca Hanu este pivotul. O mare actriţă (cum am simţit-o în Furtuna lui Tompa Gabor), dăruindu-şi arta cu dragoste publicului, controlează densitatea spectacolului. Şi cel puţin o piesă din concert ar fi un succes de top dacă ar fi promovată individual.

A doua zi am reuşit să revin la Teatrul Maghiar, spre a descoperi alţi actori din cea mai apreciată trupă din România. Alice în pat (Susan Sontag/Dorka Porogi), la două luni de la premieră, s-a dovedit a fi un spectacol intelectual solicitant, în bună parte inedit din ceea ce am văzut eu, unul bazat mult pe text, în tradiţia anilor '70. Scenografia tandemului Adrian Ganea / Anna Kupás a creat impresia adăpostului de scoică, în care perla creşte din întrebări, din solicitările imaginaţiei, din frământări şi fantezie, din lacrima discretă. Dificil rol pentru Imola Kézdi, bine echilibrat prin relaţiile cu Zsolt Bogdán şi, mai ales, cu Csilla Albert. Un spectacol care cere, din partea spectatorului, o revizitare şi, desigur, o relectură.


Nu m-am putut desprinde de Cluj fără să văd mult evocatul spectacol creat de Adrian Sitaru, pe un text scris în colaborare cu Alina Grigore, Ilegitim. Desigur că atracţia a venit de la propunerea regizorală de a dubla desfăşurarea jocului scenic cu o proiecţie video oferită fiecărui spectator în parte, individual, prin ochelari speciali. O idee minunată pentru că, pe de-o parte, îndeamnă la a cugeta asupra perspectivelor real diferite ale noastre, ale tuturor, pe de alta supune chestionării şi experimentului opţiunile întâlnirii cu arta actoricească. Ispititoare şi una şi alta dintre modalităţi.

Am încercat să urmăresc reacţiile celorlalţi spectatori, în sala mică a teatrului, una modernă, asortată tehnologic cu propunerea lui Sitaru. Public preponderent tânăr, alegând, fără vreun dubiu, calea ochelarilor. La început, pentru că, treptat, am remarcat cum tot mai mulţi lasă jos ochelarii încât, spre final, toată lumea era numai ochi şi urechi, fără tehnologie, absorbită de spectacolul puternic prin sine însuşi. Aş spune că 'teatrul' a fost ales, în cele din urmă, în faţa proiecţiei video. QED, am putea spune, dacă ar fi un final deschis.

Dar proiectul acesta îmi pare un experiment care poate fi dezvoltat, mai ales că deja avem artişti video care au contribuit semnificativ la valoarea unor creaţii scenice. Carmencita Brojboiu a creat un spaţiu de care nu te poti dezlipi, acel verde primăvăratec pur, verdele maghiar, pune în valoare toate culorile pe care le găzduieşte, aşază personajele într-o lumină limpede. Spectacolul în sine este puternic, cu teme întrepătrunse, ca-n viaţă, cu o subtilă propunere spre o proprie interogare a responsabilităţii proprii. Miklós Bács dozează tensiunea şi menţine un echilibru cu fiecare partener, potenţând caracterul fiecăruia, într-o paletă cromatică în care el este referinţa.


Ca într-un vis, abia sosit de la Cluj am pornit spre Bucureşti, spre alt spectacol despre care se vorbise, Medea's Boys (Ionuţ Sociu/Andrei Măjeri) la Apollo 111. Îmi place când, într-o zi obişnuită, parcă dintr-o dată, după ce bună parte din timp eşti în cotidianul tău, ajungi, după o călătorie, cu propria ei respiraţie, în cu totul alt oraş, intri în cotidianul altora ca şi cum ai fi de acolo. În foaierul plin de tineri care aşteaptă să se deschidă sala.

Măjeri a creat un spectacol perfect adaptat spaţiului. Sentimentul de tavernă chic, cu muzică bine aleasă (cum altfel?! când e vorba de acest regizor) şi cu harul de a pune în valoare fiecare actor. Un text bun, cu micul tribut temelor trendy, cu dramatism şi umor, cu câteva propuneri de dialog, incitant pentru o perspectivă spre "facerea lumii culturale" şi spre eternul uman. [Ochii-Medeei-dar-mai-ales-genunchii-Medeas-boys]

Acasă a fost un singur prilej, la studenţi, un 'acasă' cu totul special. Promoţia 2020, pregătită de o vreme de Florin Caracala, a oferit unei săli arhipline (mobilizare maximă) un spectacol tematic după Yann Verburgh, Bullied. O punere în scenă care a făcut minuni pentru resursele locului, cu o cromatică vie, cu proiecţie video care să extindă spaţiul dramatic, cu un decor inventiv, solicitând tinerilor actori o implicare serioasă. I-am şi văzut în posturi inedite. Un examen de licenţă dificil, pe un text uşor schematic şi cu câteva clişee. O promoţie foarte bună din care Ioana Stama s-a dus spre Reactor, iar Alex Mihai Păcurar a confirmat încrederea pe care i-a acordat-o Radu Afrim pe scena mare craioveană.

Începea martie şi pe 7, la Petroşani, avea loc o premieră cu o rezonanţă aparte pentru mine, musicalul Orfelinele (H. Mălineanu & Eugen Mirea/Irina Sîrbu & Mona Ciută/Adrian Andone). [A-nu-mai-avea-complexe-Orfelinele] O reuşită, într-un gen pretenţios, care se datorează în primul rând Monicăi Ardeleanu, care merită montări de anvergură, potrivit calităţilor sale de profil, dar şi invitării pianistului Aurelian Epuraş. Şi nu pot să nu repet numele unor tineri actori charismatici, Corina Vişinescu şi Alexandru Cazan. Spectacolul a generat întâlnirea cu cartea de istorie a musicalului din România, scrisă de Maria Zărnescu, în anul în care UNITER s-a dedicat mai mult genului.

În tot acest timp pândeam momentul reprogramării la Ploieşti a unui spectacol din 2016 al lui Afrim. De ce? Orice spectacol de Afrim trebuie văzut. De ce neapărat acela? Pentru că, întorcându-ne de unde am plecat cu acest text, la Radio, scenograful Nikola Toromanov a plasat în decor, pe un perete al barului, reproducerea unui tablou faimos: Boulevard of Broken Dreams, replica lui Helnwein la Nighthawks al lui Hopper. În schimbul de replici pentru desluşirea tabloului, nu uşor de recunoscut din sală, Radu Afrim a amintit că s-a folosit de Nighthawks în Blind Spot, montarea de la Ploieşti. A venit telefonul de confirmare, am rezervat biletele, a doua zi s-a decretat starea de urgenţă. Lumea s-a schimbat. De biletele pentru un Faust, în mai, am şi uitat. Poate vor mai fi de folos.

Atât de mult am invocat sintagma "ce se pierde când ceva se câştigă", încât aproape c-am uitat complementul, în forma sa populară, "în tot răul e şi-un bine". Drept care, în contrast cu deplângerea închiderii sălilor de teatru, mie mi-au sticlit ochii la abundenţa spectacolelor difuzate pe internet. E drept, am simţit un strop starea aceea din vremea în care erai scrutat cu gravitate de preferai pielea artificială. Deşi, desigur, nu ignor nicio clipă esenţa teatrului, ca artă a prezenţei în acelaşi spaţiu fizic. S-a scris destul despre asta. Suntem, spectatori şi creatori, emisfere magdeburgice. Dar, există un 'dar!', eu unul m-am bucurat de şansa uriaşă de a vedea spectacole care, altfel, mi-ar fi rămas pe veci necunoscute. Fie pentru că deveniseră istorie, fie pentru că, deşi actuale, sunt produse la distanţe practic inabordabile.

Ultimele trei sferturi de an am fost un copil uitat într-un magazin de jucării. Şi să nu credeţi că-i uşor când nu vrei să alegi între două spectacole simultane ori succedându-se ameţitor.

Am fost furnică. Am strâns provizii pe care, inventariindu-le acum, nu cred că le voi epuiza vreodată. Mai ales că, deşi le împart cu alte furnici ori, mai ales, cu greieri, nu se goleşte niciun strop cămara.

Ceea ce mi-a lipsit într-o oarecare măsură a fost, însă, hărnicia, spre a face să fie şi un An al Albinei. Am scris prea puţin. Pot invoca timpul de a întoarce pe-o parte şi pe alta ceea ce am văzut, de a urma sugestii şi întrebări din spectacole, dar nu pot trece sub tăcere cât am irosit. M-am bucurat să pot continua seria cronicilor despre spectacolele Antonellei Cornici, în două teatre aflate la tot atâtea margini de ţară: Timişoara şi Suceava. Sunt o babă comunistă [Despre-cosmetica-Sunt-o-baba-comunista] a însemnat revelaţia unor actori timişoreni (Ion Rizea, Claudia Ieremia, Matei Chioariu) iar Un playboy de peste deal [Lord-of-Misrule-sau-Neasteptatul-sex-appeal-Un-playboy-de-peste-deal] a reordonat creaţiile ei după Synge şi mi-a confirmat forţa de joc a unei actriţe pe care o văzusem în festivalul craiovean TNT: Delu Lucaci. Metamorfoza [Metamorfoza-ca-o-continuitate-la-FITS-2020] kafkiană turnată în formele operei tradiţionale din Beijing a fost ca un picior de pod prin care te apropii de o lume necunoscută, prin oglinda ei exotică. Székely Csaba m-a făcut să-l numesc un Caragiale al acestui secol, prin forţa scriiturii sale. Este cel mai jucat dramaturg din România şi Nu chiar 1918 [Caragiale-Csaba-Nu-chiar-1918] ar trebui să devină ceea ce este Concertul de Anul Nou pentru filarmonica din Viena.

Paradoxal, într-un timp al multor spectacole de teatru contemporan construite pe texte care nu aparţin unor dramaturgi, care se îndepărtează de structura şi forma definitorii teatrului, am ajuns şi eu, în fine, la un alt nume mare în privinţa scriiturii pentru teatru: Visky András. Născut pentru niciodată [Ramasagul-Pierdut-Trebuie-sa-l-castigam-Visszaszuletes-Nascut-pentru-niciodata] este tulburător, Tompa Gábor combinând magic vizualul cu muzica şi cu miezul cuvântului. A contopit tragediile secolului XX într-o dramă universală, cu frământări perene. Sugestia lui Răzvan Penescu, de a face o paralelă între două montări cvasi-sincrone ale aceleiaşi piese, Scene dintr-o căsnicie, una la Timişoara (Radu Jude) şi una la Sibiu (Charles Muller), îmi pare a fi nu doar o provocare punctuală ci şi un exerciţiu util, de aplicat ori de câte ori este posibil. [Noi-doi-trei-la-zece-mii-Fiecare-dintre-noi-Scene-dintr-o-casnicie] Putând genera proiecte pe un alt palier de interpretare critică.

Plănuisem să încep volumul de cronici, editat de Teatrul Naţional din Craiova la aniversarea sa, în miez de vară, de 170 de ani, cu o cronică la Vărul Shakespeare, care intrase în repetiţii la început de an, pentru că încheierea era tot cu Sorescu. O carte imaginată ca o arheologie teatrală, dinspre prezent spre trecut. N-a fost să fie, spectacolul lui Radu Boroianu a fost finalizat abia recent şi încă nu a avut premiera. Dar 'arheologia' a început, poate mai bine, cu un spectacol ce poartă nu doar semnul condiţiilor pandemice ci, mai important, deschiderile artistice ale timpului, aşa cum le-a asamblat creativ George Costea în That Day of May. Text şi mişcare, dans şi poezie, camera video urmărind live un adevărat flux al actorului, pe coridoarele teatrului şi pe acoperiş, sub semnul apusului, ca o panoramă a polarizării prin cultură, în nădejdea unei pandemii de artă.

Producţia unteatru cu Singurătatea pietrelor (Flavius Lucacel/Norbert Boda) [Special-Singuratatea-pietrelor] mi-a părut a revaloriza textul dramatic scris de un dramaturg şi a valorifica prezenţa camerei video pe scenă. Privirea spectatorului se întâlneşte cu privirea actorului, cu sentimentul unei apropieri care transcende spaţiul.

Aşa cum, revăzând Casa cu suricate, spectacol preluat de TVR Craiova, am avut o satisfacţie pe care prezenţa în sală nu o poate oferi, chiar de stau în primul rând. Dar regăsind şi aici sentimentul ciudat al sunetului. Dacă în sală, stând exclusiv în primele rânduri, întorceam capul spre boxe, deşi replica era rostită de un actor aflat în cu totul altă direcţie, la TV ilustraţia muzicală acoperea sunetul real de pe scenă - asta este povestea lavalierelor şi a captării sunetului din echipamente necorelate cu prezenţa scenică.

Atât am scris, o fărâmă din bogăţia teatrală a acestui an. Şi când mă gândesc la Rosmersholm de la Maghiar-ul clujean, când am mereu în ochi Platonov făcut de Dodin, când mă urmăreşte Beţie de la Maghiar-ul mureşan sau Tragedia omului de la Maghiar-ul timişorean... Ori Warlikowski şi al său Leave. Şi câte şi mai câte...

Am avut, în 2020, chiar şi o oază de normalitate clasică. "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă" a evocat Marina Constantinescu pe scena Teatrului de Vară din Parcul Romanescu, la Gala UNITER venită în premieră la Craiova, la ceas aniversar al teatrului de aici, la propria sa aniversare sincronă cu libertatea post-totalitară. În deschiderea echinocţiului de toamnă, gala a stat sub semnul echilibrului şi al sincronismului cu mersul ideilor (Echinoctiul-teatral-Gala-UNITER-2020).

Septembrie ne-a îngăduit o seară, doar una, în sală, cu premiera Inimă şi alte preparate din carne (Dan Coman/Radu Afrim). [Pe-rogojina-de-ruga-a-carnii-Inima-si-alte-preparate-din-carne] O seară pentru o demonstraţie a puterii de magician cu care Afrim produce emoţie în nebănuite împrejurări. Doar o seară, fără putinţa, deocamdată, de a dezbate pe seama acestei noi propuneri la un premiu.

Şi ne-am mai întâlnit într-o zi, în foaierul teatrului, pentru a vorbi despre două cărţi ce deschid aşa numita Bibliotecă SpectActor. #1 este Oglinda timpului - o istorie contemporană a TNC în interviuri, cu Nicolae Coande coordonator al echipei de intervievatori, redactori ai revistei sau parteneri. #2 este Profeţii vechi şi noi despre teatru, amintita mea 'arheologie teatrală', o culegere a cronicilor coborând în timp dinspre 2020 spre începutul secolului, firave urme conservate, ba chiar şi o evocare mai veche. Proiectul acesta vrea să lase o mărturie despre un segment din istoria Naţionalului craiovean. Cu oamenii săi, de la Boroghină până la Raluca Păun, cu artişti invitaţi, de la regizori care au amprentat teatrul românesc până la colaboratori din lumea largă, cu proiectele sale de anvergură, precum Festivalul Shakespeare, cu spectacolele ce s-au succedat într-un portofoliu pe care îl pot studia cei interesaţi.

Nu încetez nicio clipă să fiu uimit de o seamă de înlănţuiri ce jalonează nevăzut un traseu. La Gala UNITER, în simpaticul ei discurs, Rozalia Matei a evocat îndemnul perseverent către Cătălina Buzoianu de a scoate cartea Novele teatrale (1987), carte al cărei redactor a fost. După câteva săptămâni am găsit într-un număr vechi din Contemporanul un articol de întâmpinare a acestei apariţii, articol semnat de Ileana Berlogea. Care începe aşa: "Fantezie, sensibilitate, rigoare şi un excepţional simţ al simbolurilor, al esenţelor posibil să fie văzute prin imagini şi culori, prin forme şi mişcare, iată ce se desprinde din spectacolele Cătălinei Buzoianu ce au încântat şi încântă şi spiritul şi privirile publicului de două decenii; prima sa montare, Domnişoara Iulia, de August Strindberg, fiind realizată la Craiova în 1968."

Mărturisesc că nu ştiam că ar fi debutat aici. Am mers la istoria teatrului (apărută la editura Aius/2000), alcătuită de Alexandru Firescu şi Nick Gheorghiu, şi am găsit o consemnare de câteva rânduri. Mai întâi că a fost vorba de o premieră pe ţară, apoi că tânăra regizoare era în anul al treilea la IATC. Referitor la montare, Al. Firescu (dintre cei doi autori cel mai probabil că el şi-a asumat responsabilitatea aprecierilor, colaboratorul fiind un preţios cercetător de arhivă) dă credit deplin celor doi cronicari locali ale căror consemnări le-au găsit (una în ziarul local şi una în revista Ramuri). Aceştia sunt contrariaţi de abordarea regizorală, taxând-o drept diletantism. Dar Ileana Berlogea, care a scris o carte despre Strindberg, a ţinut să menţioneze taman acest debut al Cătălinei Buzoianu. Mai mult, afirmaţia provocatoare a ei, din 1968, cea care i-a revoltat pe cronicarii craioveni - imposibil de identificat azi, dincolo de referinţa din istorie, se întâlneşte cu cea a Anei Boariu, de asemenea regizoare, fiica Ilenei Berlogea: "Mie nu mi-a plăcut niciodată Strindberg. Când citeam, simţeam că înghit furculiţe... De altfel nici nu m-am mai chinuit să-l citesc cu adevărat după Domnişoara Iulia, care mi-a stat în gât". Ceea ce nu a împiedicat-o să redacteze cartea mamei şi să revină la Strindberg, să înţeleagă.

Iar eu am propus ca festivalul craiovean Theatre Networking Talents, dedicat, - iată, altă conexiune interesantă în acest loc - tinerilor regizori, să-şi alăture, într-un fel, numele acestei creatoare de teatru.

Am zăbovit pe acest exemplu pentru că se adaugă frământărilor născute de o vreme încoace. Teatrul este arta ce trăieşte 'clipa', în urma ei rămânând doar amintirea, consemnarea, reflectarea pe pânză ori pe hârtie, cumva hrănind o altă artă. Dacă despre o carte, despre un tablou, despre o lucrare muzicală mereu se pot face aprecieri în baza unei analize directe, despre spectacolele de teatru nu avem decât să confruntăm evocări ale celor dinaintea noastră.

Responsabilitatea celor scrise într-o cronică îmi pare esenţială. De aici şi timpul acordat pentru a privi şi a desluşi cât mai mult din demersul creatorilor, de a înţelege relaţii şi condiţionări. Ştiu că un creator îşi arată opera şi lasă pe receptori s-o întoarcă pe toate feţele. Eu simt că un dialog creator-receptor poate înlesni accesul spre toate unghiurile ei. Nu mai spun de cazurile în care anumite soluţii din construcţia unui spectacol sunt datorate unor condiţionări tehnice. Sunt detalii din intimitatea producţiei care pot produce nedumeriri sau interpretări necalibrate. Aşa cum, adesea, un regizor, ca orice alt creator, îşi refuză revederea după premieră, pentru că simte a fi vorba doar de o asimptotă, cu atât mai mult o cronică nu poate pretinde a se apropia mai mult de subiectul său.

Dar existenţa instanţierilor înregistrate dă o şansă posterităţii 'clipei' de pe scenă de a privi cu propriii ochi.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri

Publicitate

Sus