Un an mai târziu, după ce arta a fost declarată neesenţială, după ce am văzut reclamele britanice cu Fatima dansatoarea care este programatoare IT dar nu o ştie încă, şi după ce nu m-am calificat nici pentru indemnizaţie, nici pentru schema de ajutor de stat, nu am cum să nu mă gândesc la ce job mi se va repartiza.
Sunt sigur că va fi un loc de muncă din care să servesc cu adevărat societatea, cu ajutorul abilităţilor mele. Poate un clovn de stat. De închiriat. Nasul roşu mi se va da gratuit de la partid. Şi voi fi invitat în case personale, unde, după ce mă vor testa la intrare, mă vor plăti să-i fac să râdă, căci în viitor doar săracii vor plânge. Part time, voi putea să fac şi nişte cursuri de online public speaking and posting, pentru cei care au trac de Tak Tek Tik Tok Tuk Tăk Tîk.
Şi într-o zi, soţia unuia dintre angajatori mă va plăti în plus doar ca s-o strâng în braţe, aşa cum n-a mai făcut-o bărbatul ei de dinainte de Covid. Şi pentru că voi avea nevoie de orice credite în plus, dar mai ales pentru că până atunci îmi va fi şi mie dor să ating pe cineva - căci cine să trăiască cu un clovn de stat - voi accepta. Dar în momentul în care o voi face, o prietenă de-a ei ne va surprinde şi va interpreta greşit situaţia. Şi va urla după ceilalţi oameni prezenţi în casă. Şi atunci va intra în acest joc şi şarpele pe care nici nu voi fi apucat să-l încălzesc la sân, în timp ce copiii lor mă vor filma pentru a-şi ţine fanii la curent cu viaţa lor plină de neprevăzut.
Mă vor aresta şi mă vor trimite la reabilitare. Acolo voi pune bazele unui grup de teatru de varietăţi religioase care va ajunge să facă turnee prin toată ţara. Directorul închisorii mă va invita la el acasă să anim majoratul iubitului său băiat. Acesta va avea drept asupra repertoriului serii. Spre mirarea mea, dar şi cea generală, băiatul lui mă va ruga să-i recit o poezie. Tatăl lui îl va snopi în bătaie, de ziua lui, de faţă cu toţi invitaţii, cu o curea cu cataramă de aur pur. Sânge peste tot. Ca să-l salvez, le voi spune că totul face parte din spectacol şi că asta era şi gluma, să-mi ceară să recit o poezie. Funny, nu? Tatăl lui se va opri în sfârşit şi mă va întreba. Funny how? După care va începe să râdă în aplauzele tuturor. Îşi va lua ce-a mai rămas din băiatul lui în braţe şi-i va spune că teatrul e doar pentru oamenii alfabetului, nu pentru oameni speciali ca el. Deci de poezie să nu mai aducă vorba nici în glumă, că uite ce se poate întâmpla. La plecare nu voi fi plătit pe motiv de instigare la lirism. O clauză stipulată în contract se pare.
Mă voi întoarce la centrul de plasament al talentului redescoperit pentru un nou job, ca să-mi fac planul. Exact ca taximetriştii înainte de maşinile fără şofer. Funcţionarul de la ghişeu va mânca sarmale învelite în foi de tutun în timp ce va căuta prin recycle bin după oferte intrate în spam. Îmi va spune că slabe şanse să mai găsesc ceva decent la ora asta. Voi urla de durere pe dinăuntru. Căci pe dinafară va fi interzis. Stomacul îmi va fi atât de gol încât îi va lua ecoului ore întregi până să dispară. Voi primi în cele din urma un alt job. Dar în altă ţară. Pe care nu-l vrea nimeni. Clown Stand Up and Down în Eurasia.
Mi se va scana tot corpul 3D, voi fi testat, vaccinat, retestat, microcipat şi abia apoi spălat cu apă rece până la culoarea originală. Ia uite, clovnul ăsta e alb, vor spune mirate asistentele. Una din ele mă va recunoaşte dintr-o reclamă la Oral B în care jucam un doctor. Şi eu nu-i voi spune că m-a văzut de fapt în filmul Marea Resetare, ca să nu-şi piardă jobul.
Călătoria spre locaţie nu va dura. De altfel, nici nu e vorba de o călătorie analog. Căci îmi voi face jobul online. Pentru că în Eurasia, prezenţa fizică va fi deja interzisă prin lege. Dar, datorită tehnologiei, va părea că sunt chiar acolo în mijlocul lor, pe arena unui Colosseum reconstruit digital. Abia după ce voi fi proiectat în acest decor mă voi întreba dacă am citit atent termenii şi condiţiile. Eurasienii vor găsi asta foarte amuzant şi mă voi folosi de timpul în care ei vor râde pentru a reciti contractul pe drepturi de autor. Voi realiza că am semnat pentru un spectacol care se va juca în loop până la reziliere de către Beneficiar. Dată pe care nu o voi găsi nicăieri în contract. Voi găsi în schimb o pătrăţică pe care să o bifez dacă I'm Not Human. Plus pagini întregi de cod deasupra cărora scrie A se completa de către Inteligenţa Artificială aka Beneficiar.
Voi fi jucat deja de câţiva ani buni acelaşi spectacol al vieţii mele, când un glitch in the matrix îmi va arăta un cod pe care mă voi decide să-l folosesc în pauza de răcire a simulatorului. Voi apăsa Enter ca şi cum nu voi mai avea nimic de pierdut şi mă voi trezi la mine acasă, în faţa laptopului, încercând să-mi amintesc cum mi-am petrecut pandemia.
Singurul lucru pozitiv a fost un test negativ.
O insulă mică din Grecia.
Şi că am editat şi regizat un experiment online de 18 episoade după un concept de Ilinca Manolache numit Totul va fi diferit.
Dar n-a fost. Nu a învăţat nimeni nimic. Nici din istoria pandemiilor nici din istoria recentă. Cu diferenţa că la umbra Covidului, totul a devenit mult mai simplu. Noaptea ca hoţii a devenit Ziua, pe pandemie. Nimic nu s-a schimbat în mentalitatea, viziunea, sau valorile românilor. Din contră, femeile şi minorităţile sunt şi mai slab sau chiar deloc reprezentate, educaţia sexuală în şcoli nu convine în continuare coaliţiei pentru familie care susţine că tot bătaia e sfântă, iar extremismul e acum reprezentat în parlament, semn că ne apropiem de sfârşitul democraţiei.
Doar că la noi nu a apucat să meargă nici măcar o zi treaba cum trebuie. Pentru că în România nimic nu e ce pare a fi. Mai rău, totul e opusul. Partidele nu sunt istorice, democraţii sunt foşti comunişti, afaceriştii sunt foşti securişti, politicienii nu ne vor binele, televiziunile nu prezintă adevărul, reclamele la fel, supermarketurile nu au mâncare adevărată (şi mai nou îşi bat şi clienţii), aerul este poluat cu acordul Gărzii de Mediu, apa la pet e o afacere, declaraţiile de avere sunt false, doctoratele sunt plagiate, CV-urile sunt pline de minciuni, poliţia nu e acolo pentru siguranţa ta, lumina de Paşti vine de la o brichetă, biserica ajută la propagarea morţii, preoţii sunt îmbrăcaţi în rochii dar urăsc femeile în pantaloni, primarii bat sau violează minore şi apoi sunt realeşi, academicienii publică operele unui misogin, teatrul nu are voie să dea lecţii, şcoala nu vrea să te educe sexual, legile apără pedofilii şi corupţii, dezinfectanţii sunt diluaţi, măştile sunt neconforme, contractele de achiziţii sunt umflate, lucrările de reabilitare sunt de formă, primăria lucrează pentru mafia imobiliară, lemnul se fură cu acord guvernamental, numiţi politic nu au nici o pregătire pentru postul respectiv, PCR = FSN = PDSR = PSD = PNL, AUR = URĂ, statul salvează corporaţiile nu pe noi, toţi suntem egali dar unii au pensii mai speciale, lui Moş Crăciun altcineva îi face treaba, la fel şi lui Dumnezeu.
Peste sute de ani, extratereştrii vor găsi urmele stinse ale civilizaţiei noastre şi nu vor şti să găsească sens în nimic, exact cum ne întrebăm noi acum cine a făcut piramidele. Isteria se repetă. Ca la teatru. Care din păcate şi el vrea să reia de unde s-a oprit. Nu de unde suntem azi.
Oare cum ar fi arătat pământul azi dacă nu le treceam părinţilor cu vederea atât de uşor faptul că ne-au minţit în legătură cu Moş Crăciun?
COPIII - Cum adică să nu luăm dulciuri de la străini? Păi şi de la Moşul ăsta pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care se uită la noi tot anul sub pretextul că verifică dacă suntem cuminţi, putem? Nu vi se pare nimic pervers în treaba asta?
PĂRINŢII - Păi da, dar de fapt, moşul nu există.
COPIII - Păi şi dacă nu există, care e rolul lui în afară de crearea unui precedent?
PĂRINŢII - Tradiţia...
COPIII - Nu era mai bine să ştim de la început că voi sunteţi cei care muncesc pentru cadouri? Nu am fi apreciat altfel munca voastră şi pe voi? În loc să facem frumos pentru tot felul de bătrânei libidinoşi crezând că ei sunt Moşul?
PĂRINŢII - Nu e frumos bradul?
COPIII - Ce e frumos la faptul că de Crăciun se taie milioane de copaci în condiţiile în care planeta abia mai respiră?
PĂRINŢII - Să ştiţi că Greta Thunberg e plătită de Soros.
COPIII - Ca şi restul celor care vă dau paradigma peste cap.
Dacă noi nu i-am fi iertat niciodată pentru asta, poate că nu mai aveau curaj să ne implanteze nici povestea celuilalt bătrân cu barbă albă care pretinde că iubeşte lemnul şi spaţiile mici. Şi azi am fi crezut în ştiinţă. Şi am fi fost recunoscători soarelui. Aşa, la umbra deasă şi de necercetat a religiei, se pare că poţi mima liniştit credinţa, poţi mima frica de dumnezeu, poţi mima iubirea faţă de aproapele tău, poţi să alegi să construieşti o catedrală în loc de sute de spitale, poţi mima actul guvernamental, poţi mima interesul pentru cetăţean doar în preajma alegerilor, poţi practica săritura de la un partid la altul, poţi fi misogin, rasist şi homofob, dar nu cumva să te fută dumnezeu, scuze, să te pună dumnezeu să mimezi un orgasm pe scenă (vezi cazul Coaliţia pentru Familie versus Gianina Cărbunariu la Piatra Neamţ). Întrebarea mea este - dacă scena este "sfântă", teatrul nu ar trebui să fie scutit de taxe şi impozite, exact ca "sfânta" biserică?
Mă trezesc din gânduri la una din întâlnirile guvernului cu sectorul independent spunând o platitudine fără margini cu voce tare: "Dragă guvern, ştiu că eşti ocupat cu luptele politice, ca de 30 de ani încoace, dar e de datoria ta să investeşti în cultură. Pentru că oamenii nu vor ieşi în stradă să ceară mai multă artă. Dacă nu vrei să te ţină minte ţara ca pe încă un guvern corupt, sprijină sectorul independent care a făcut mai multe pentru cetăţeni decât toate guvernele la un loc. Cultura aduce plus valoare unei ţări." Poziţia relaxată a lui Orban în scaunul puterii şi atitudinea de Uite, încă unii care-mi cer mie banii mei, trăda însă tot ce a urmat. Nimic. Dar un nimic de aur. Acum viitorul României nu mai e un secret. Nici serviciile care conduc fosta Dacie.
Aşa că m-am hotărât să mă mut într-un stat în stat. Şi toată această încordare mi-a trecut. Acum eu decid ce şi cum. Cum devine şi mai bine de atât?
Sunt în hainele de sărbătoare din nou. E prima zi de cetăţean al statului meu în stat. Dar nu contează cum mă îmbrac. Nu mă mai judecă nimeni. Nici măcar pentru faptul că mi-am făcut unghiile cu ojă albastră. Aici nu mai există corect sau greşit, bun sau rău. Există doar puncte de vedere diferite.
Ce zi a săptămânii o fi? Vezi. Iar am uitat. Am declarat timpul nul. La fel şi ce bani mai aveam prin buzunare. Totul funcţionează pe bază de troc acum.
Ochii îmi fug din obişnuinţă în locul unde era oglinda. Obiceiurile lumii vechi trec greu. Dar trec. rec. ec. c. Am zis să o arunc. Dar e prea mare. O să mă văd sigur în ea. Dacă o păstrez?... O oglindă ar valora imens dacă m-aş întoarce la ce eram. Dacă o sparg iar nu e bine. Vezi, un gând ca ăsta ar putea să mă arunce înapoi în propria clinică de realizare. Ce bine că artistului nu-i monitorizez gândurile.
Abia acum am înţeles. Dacă ar fi să pierd ceva personal, nu mai bine îmi pierd maşina? Decât planeta? Nu e mai bine să ştiu că maşina mea umblă acum cu viteza luminii prin univers, parte din Steaua Vieţii (nu am numit-o Death Star din motive de copyright), planeta artificială ce încalcă toate regulile de circulaţie accelerând prin univers în căutarea extratereştrilor pentru a le spune pe româneşte că undeva, acolo sus, între stele, cineva, în sfârşit, se iubeşte? Nu se mai urăşte. Nu se mai omoară. Nu mai profită de durerea sau nevoile primare ale omului.
De unde să ştiu că ei ne-au vizitat deja şi-au jurat că ce se întâmplă pe Pământ, rămâne pe Pământ? Mai ales că dacă s-ar afla că au fost aici ar putea fi acuzaţi de pedofilie la cât de tânără e civilizaţia noastră.
Dar uită-te la mine azi. Bine, a ajutat şi dispariţia guvernului. Totul se decide online acum. Toţi votează. Toţi participă. Toţi vor să facă şi să fie parte. Acum că banii nu mai sunt o problemă, nu mai există un singur (stat) creator. Ci 8 miliarde (de state). Vezi. 8 culcat e infinit. Noul nostru slogan? Creez, deci exist.
Asta nu înseamnă că toţi trebuie să zâmbim în acelaşi timp sau la fel. Ideea e să nu lăsăm nici un stat în urmă. Programul No State Left Behind are şi nişte excepţii pentru cei care nu au înţeles ce simplu e să nu mai judeci. Sau să nu-ţi mai doreşti lucruri de care nu ai nevoie. Sau să fii cel mai deştept din cameră. Sau cel mai bogat. Sau cel mai frumos. Sau cel mai mare, din nou.
Telefonul îmi citeşte automat mesajul mondial al zilei: "Renunţă la implanturile secolelor trecute care-au ţinut omenirea pe loc mii de ani. De azi, BC nu mai înseamnă Before Christ, ci Before Covid."
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)