Salată diversă dintr-un an neobişnuit - 2020

Am încercat să rezum anul şi să notez ce mi s-a părut important în 2020, dar mi-a ieşit un text insuportabil de miorlăit. Am fost în rând cu lumea: am stat în casă când ni s-a cerut, am redus contactele sociale la minim, n-am mers la concerte - ce dor îmi e de un concert! - la filme, la teatru, am amânat călătoriile, ne-am văzut pe ecranul telefonului cu familia extinsă. N-aş vrea să detest un an care, la nivel personal, a fost mai puţin dezastruos decât alţi ani, dar nici nu merită o analiză coerentă, m-am gândit să fac o salată mixtă de fragmente din jurnalul unui an ţicnit.

Ianuarie

În primul film din 2020, personajul principal spune versurile acestea: Început alb: inaugurez cutia anului şi lipesc o etichetă pe care scriu: "Amintiri. 2020". Pe parcursul unui an se umple cu jucării, diplomele şi desenele copiilor, bilete de pe unde vom merge, brăţări de la concerte, fleacuri diverse care păstrează timpul ca într-un flacon sau peste ani chiar nu ne mai spun nimic.

Încep folderul cu poze 2020 şi un arbore genealogic al familiei. În cinstea componentei germane fac o tavă enormă de Buchteln mit Pflaumenmus.

Mă gândesc la schimbări prin casă. Pun sau nu pun perdele? Ferestrele sunt frumoase nude, ca nişte tablouri vii, din pat se vede cerul şi cum alunecă norii peste noi. Nu pun nici anul acesta, oricum nu avem vecini.

Copilul mic este la ortograme, învaţă când se scriu (dez)legat "sa" şi "s-a". Apoi îmi aduce tema la verificat. A avut de înlocuit cuvintele din paranteză."George s-a (împrietenit cu) Adriana", iar el a scris "George s-a culcat cu Adriana." E bine, îi spun printre hohote de râs, e grozav. Se supără, nu înţelege de ce râd.

Februarie

De ziua îndrăgostiţilor mergem spre un sat îndepărtat, să vedem o bucată de teren pe care curge un pârâu şi are panorama spre vale. Maşina se zguduie pe drumul de ţară şi trebuie să fiu atentă la fiecare groapă. Pe marginea drumului apare o creatură atât de exotică încât nu-mi cred ochilor. Un pinguin vine legănându-se prin hârtoape.

Casc ochii mai bine la creatură, dau într-o groapă şi decid că e imposibil să umble pinguinii pe câmpurile giurgiuvene ca pe sloiurile din Antarctica, trebuie să fie vreo raţă sau gâscă, ceva mai de pe la noi.
- Ia uite, exclam către co-autor, dar mă opresc dezamăgită şi tac, mă apropiasem destul de mult încât să văd că pinguinul meu era fundul unui câine care balansa o coadă alb cu negru.
- Da, zice el, uită-te la gropi şi lasă pinguinii de pe marginea drumului.

Ştiu că în cupluri s-au share-uit zilele astea inimioare, ciocolate şi trandafiri roşii, dar superputerea noastră este că putem vedea în acelaşi timp un pinguin-din-cur-de-câine.

A dat frenezia cumpărăturilor în români. Nu mai găseşti spirt şi dezinfectant. Oamenii se împart în tabere: săpun versus spirt, cărţi versus mâncare.

Martie

Pe birou am strâns scrisorile găsite anul trecut într-o casă care urma să fie demolată. Erau împrăştiate pe podea, le-am adunat şi le-am citit cu încântare. Sunt scrisori schimbate între studenţi căminişti de la sfârşitul anilor '70, deveniţi tineri absolvenţi la începutul anilor '80. Am căutat-o pe destinatară, dar nu mai este în viaţă.

Îmi vine ideea să-i caut pe expeditori şi îi găsesc pe doi dintre ei, profesori universitari în oraşe cu nume exotice din America Latină. Scriu e-mailuri în neant, ca nişte mesaje aruncate în ocean şi, surprinzător, primesc răspunsuri într-o română încă foarte bună. Da, oamenii ar vrea să primească înapoi scrisorile pe care le-au scris în urmă cu 40 de ani, e o reîntâlnire cu versiunile lor tinere, pe când se zbăteau să-şi înceapă drumul.

"Sunt pe aici tot felul de mişcări politice în actualitate. A fost acum 5 zile o grevă de o zi la mine în facultate, ca să-ţi dai seama cum se poartă pe aici lucrurile, s-au adunat cîţiva profesori, cam jumătate, şi au hotărît că nu le place cum se poartă directorul şi că vor să-l dea afară şi atunci au lipit în şcoală nişte hîrtii unde au scris că dacă nu primesc răspuns la tot felul de chestii anormale care sunt pe la şcoală o să facă grevă pe data de 25 martie, dacă nici atunci nu se rezolvă nimic o să facă grevă pe data de nu ştiu cînd (încă nu e), şi dacă tot nu se rezolvă nimic o să facă o grevă pînă cînd s-o rezolva. Pe mine aceste treburi nu mă afectează fiindcă eu sînt în departamentul de fizică şi ei sînt la şcoala de fizică, ceea ce este cu totul altceva, dar îţi spun să-ţi dai seama de liniştea şi ordinea care domnesc pe aici.
Copiii (sînt şi unii mai mari decît mine) mai chiulesc şi ei şi se completează cadrul."

"Cum ştiai, am călătorit spre Statele Unite unde vroiam să rămîn doar o săptămînă, dar am rămas o lună, ducînd o viaţă de muncitor 5 ore zilnic şi o alta de rege în restul timpului. Am fost primit foarte bine de rudele mele şi de colonia colombiană în Chicago şi după doar trei zile m-am angajat cîştigînd în trei săptămîni aproape opt sute de dolari. Într-adevăr a fost un contrast foarte mare, ceea ce am văzut eu în SUA cu ceea ce văzusem în Europa.
În Colombia am ajuns deja în septembrie şi ceea ce îmi aşteptasem a ieşit cum visasem. Tot a fost pare că din altă lume şi totuşi aţi lipsit cu toţii pentru că doar aşa fericirea ar fi fost totală.
Am călătorit prin Colombia şi când am început să muncesc în nov, aici, la Bogota, dar nu în aeroport, cum credeam. Şi e foarte posibil ca în februarie să încep să dictez nişte ore la universitatea Jorge Tadeo Lozano.
Pînă acum, cu munca pe care fac, am avut reuşite şi aştept să fie tot aşa în continuare.
E foarte posibil ca în 1982 să plec de aici în Europa, dar e mai posibil în Statele Unite unde mi s-a oferit o bursă la Universitate de Illinois pentru a face doctoratul, dar în orice caz aş vrea să călătoresc prin Europa şi poate să mă vedeţi pe acolo."

Lockdown-ul cade peste noi ca într-un film prost, apocaliptic. După problema de igienă, spirt versus săpun, trecem la lucruri serioase, la care se pricepe toată lumea, adică (auto)medicaţie. Acetaminofen versus ibuprofen. Alţii vorbesc despre Plaquenil şi Azitromicină.

Am ales cel mai nepotrivit moment să ajung de urgenţă la spital, la un pas de peritonită, mi-a spus pe ton grav un medic tânăr şi m-a sfătuit să mă operez imediat, nu se ştie ce va urma.

Atmosfera dintr-un spital provincial care se pregăteşte de Covid e dincolo de orice închipuire. Se reorganizează, golesc şi zugrăvesc saloane, mută paturile, aleargă înnebuniţi în toate direcţiile, vin cu veşti care se contrazic de la o oră la alta, se ceartă pe măşti şi mănuşi. În cea mai mare parte a timpului, am stat singură într-un salon - ce nume retro, boieresc pentru o cameră de spital! - de cinci paturi, baie privată, apă caldă. Din secţie au fost externaţi aproape toţi pacienţii, mai sunt două fete într-un salon spre care îmi fac plimbarea de recuperare de două ori pe zi şi, în capătul opus, două bătrâne pe care familiile nu vor să le ia acasă, în ciuda insistenţelor unei asistente care vorbeşte zilnic cu aparţinătorii la telefon.

În restul timpului mă uit pe pereţii albi - telefonul m-a trădat de la început, a refuzat să deschidă pdf-uri - sau stau la fereastra care dă spre cartierul vechi în faţa căruia s-a construit spitalul. Se văd trei corcoduşi cu flori îngheţate şi curtea din spate a unei case, populată de nişte câini mari care se joacă lângă două monumente funerare rămase din fostul cimitir sefard al oraşului. O femeie vine de două ori pe zi cu o găleată de mâncare, o lasă jos, adună castroanele şi le bate bine de pietrele funerare. Fac un plan al străzii şi-mi notez casa ca să o vizitez după ce se termină pandemia, apoi mă externez într-un oraş pustiu. Nu sunt oameni pe străzi, câte o maşină trece din când în când, iar eu aştept, în pijamale, lângă un cort militar.

Aprilie

Ne facem bilete pentru activităţi sportive şi ne plimbăm pe câmpurile din faţa casei. Câinii vin cu noi. Într-o zi, la întoarcerea de la "sport", găsesc o vecină în faţa porţii. Are 80 de ani şi lockdown-ul n-o mai lasă să meargă la piaţă cu pătrunjel, ceapă şi ce mai are prin curte.
"De trei zile vin la tine, strig, bat în poartă! îmi reproşează şi bate doveditor cu bastonul în uluci. Nu iei nişte ouă proaspete de la mine? Adun douăzeci pe zi, ouă găinile ca nebunele şi nu am ce să fac cu ele."

Cumpăr un castron cu ouă de lockdown. De Paşte mă ocup tot culinar de arborele genealogic, ramura bulgărească, categoria plăcinte, banitsa şi dolangaci.


Mai

Primul an în care se pare că voi avea bujori zdraveni, compacţi, în tufe. Sunt toţi prăşiţi din curtea bunicii paterne. Stăm în curte, la soare, şi ne considerăm norocoşi. Pe stradă patrulează o maşină de poliţie, trece de câteva ori pe zi. Aici, pe o uliţă de la marginea unui sat, îmi imaginez ce o fi prin oraşe. Fotografiez des necuvântătoarele, au mai multe poze decât un influencer de pe Instagram. Motanul pe gard, câinii hârjonindu-se, motanul căţărat într-un pom, câinii alergând pe drum, motanul dormind pe terasă, câinii încolăciţi pe trepte. Cât pe ce să le fac conturi pe Insta, Tik Tok şi Facebook, noroc că la jumătatea lunii am ieşit din starea de urgenţă.

Vreo două nopţi la rând, după ce adormeau copiii, am ieşit afară şi ne-am uitat pe cer la sateliţii lui Elon Musk.

Iunie

Sosesc grangurii la vişine şi la cireşe, cei mai stridenţi hoţi. Mi se pare ironic ce le-a făcut natura, dându-le ţoale colorate în galben intens.

Am găsit pe net operele integrale ale Margaretei Sterian, gratuite pe site-ul unor masteranzi de la Litere. Viaţa ei în România celui de-al doilea război are un tipar cu viaţa Agniei Bogoslava. Fiind evreice, după 1940, când evreii sunt excluşi din viaţa publică, sunt părăsite de soţii lor bogaţi şi influenţi, soţul Margaretei, Paul Sterian, chiar se asociază mişcării de extremă dreaptă. Margareta supravieţuieşte pictând în anonimat şi vânzându-şi lucrările cu ajutorul prietenilor, Agnia joacă pe scena teatrului Baraşeum.

Nu dau de cartea Agniei, în schimb petrec jumătate de zi în pod cotrobăind după cartea tătălui lui Sterian, socrul Margaretei, Eraclie Sterian, primul medic român care a scris o carte de educaţie sexuală. O găsesc, cartea are următoarea dedicaţie:
"Închin această lucrare copiilor mei:
Aurel, Paul, Soare, Maria-Eugenia şi Constantin-Dumitru
Când vor fi de 15 ani au îngăduiala să o citească cu luare aminte şi nădăjduesc că vor avea în ea o călăuză pentru mai târziu, ce eu n am avut-o în cele dintâi vremi ale adolescenţei mele."

Eu am a patra ediţie, cartea este ridicolă pentru vremurile noastre, dar acum 120 ani a fost un succes. Este semnată de Paul Sterian, ca delegat, se pare că exemplarele fără semnătura autorului sau delegatului erau considerate contrafăcute.

O pasăre neidentificată mi-a zburat fix în parbriz. Un guguştiuc cu probleme oftalmologice s-a izbit de fereastra livingului. Ieri am găsit trei pui de vrabie căzuţi din pod prin chepengul uitat deschis. I-am prins cu greu pentru că se dădeau aşi în aviaţie, fugărindu-i cu un hanorac. Unul mai afurisit m-a ciupit de deget. Vrăbiuţele au devenit foarte îndrăzneţe, au cuiburi pe terasă, sunt teritoriale şi vor să scape de noi. Încearcă să mă gonească zburând razant pe lângă capul meu şi îl necăjesc pe căţelul Mop care latră disperat ore întregi.

Iulie

Copilul mic şi-a prins un deget la chaise-longue. Plânge şi ţipă în timp ce eu îi ţin mâna sub jet de apă rece.
Mooor, moor! Mami, mor!
Soră-sa plânge lângă el şi-l asigură că nu moare.
Dragostea fraternă nu se sperie de un degeţel traumatizat, printre ţipete îi spune soră-sii:
Îţi las ţie contul meu de Roblox, să-l iei tu!

Găsesc prima jujubă formată, un mic miez verde, un guguloi insignifiant, o bubiţă de clorofilă, un gineceu fertilizat de un gândăcel bezmetic. Aici şi acum, în dimineaţa unei zile caniculare de iulie s-a născut toamna. Şi creşte cu fiecare rază fierbinte, cu fiecare picătură de transpiraţie, sigură că va învinge. Orice vară trece cât clipeşti.

August

Eu şi fii-mea avem 12 ani. Ne facem codiţe din aţe colorate şi ne cumpărăm brăţări pentru gleznă. Bem ciocolată caldă la Micul Golf şi ne fotografiem cu lebedele aproape domesticite care patrulează plajele satului.


Septembrie

Începe şcoala şi adaug la cumpărăturile clasice: două camere web, două microfoane, boxe şi căşti. O săptămână sunt şi şofer, nu mor de drag, oraşul e răscolit, se construiesc noi sensuri giratorii, şoselele nu au marcaje trasate. În săptămâna următoare sunt IT-ist, ba nu se aude, ba nu se vede. Unii profesori nu pornesc deloc computerul din clasă pentru cei care fac şcoala de acasă. Sunt şi profesor, iar copiii mei protestează, nu le place amestecul de roluri şi nici "vocea de profesoară". Se pare că am una, vorbesc mai rar şi mai tare, iar copilul mic, devenit elevul mic, ridică mâna ca la şcoală.

Încă vară, Dunărea e caldă, dar drumul spre piciorul podului este blocat de o barieră uitată acolo din primăvară. Pe distanţare socială nu înţeleg de ce nu ne putem plimba pe malul Dunării şi nici eterna dragoste pentru bariere a autorităţilor locale.

Octombrie

Am uitat masca în maşină şi m-am ascuns după colţul blocului din faţa şcolii ca o infractoare. Când a ieşit copilul mic, îi făceam semne discrete de după bloc de parcă intenţionam să-l răpesc.

Continui cu rolul de profesoară, îl abordez cu mai mult umor:
- Mami, tu le ai cu plantele. La exerciţiul 5, îmi trebuie substantive formate prin compunere. Am găsit: floarea soarelui, gura-leului, coada-şoricelui....
- ... băşina-porcului, pizda-ţigăncii, coaiele-popii.
- Eşti incredibil de neserioasă pentru o mamă! pleacă bombănind, dar râzând.

Noiembrie

Nu credeam să-nvăţ
A extrage radical încă o dată.

Furnizorul de internet mă scoate din răbdări mai mult decât de obicei, acum, când li se pun copiilor absenţe. Luna viitoare voi plăti netul astfel:
Dau 5 lei
Mai vin peste două ore şi plătesc 7 lei.
O zi pauză, apoi dau un leu în două fise, dar mă răzgândesc şi iau 50 bani înapoi.
Peste două zile, revin brusc la gânduri mai bune şi plătesc generos fix 20 lei.
În următoarele zile vin cu câte un leu sau doi lei până plătesc tot abonamentul.
Fata de la casierie nu are de ce să mă creadă nebună, nici nu trebuie să se enerveze, fiindcă exact aşa e şi netul lor.
Şi dacă se enervează îi spun aşa:
Apăsaţi tasta 1.
Cânt tra-la-la 5 minute.
Apăsaţi tasta 3.
Bag trei culori cunosc pe lume, tot imnul, mi-l amintesc încă.
Etc
Etc
Stai, nu te supăra, nu renunţa, că pierzi rândul. Părerea ta este foarte importantă pentru mine.

Decembrie

Copilul mare a făcut două luni de engleză cu teacher Valerie, o tânără din New York, probabil studentă, deşi părea mult mai mică. La cele mai multe am auzit-o râzând, orele erau foarte vesele, râdeau şi copiii, şi profesoara. Este talentată la limbi străine şi a acumulat mult în aceste două luni, vorbeşte mai bine şi este mai sigură pe ea. Ieri, mi-a spus cu regret în voce că este ultima săptămână cu Valerie.

Ce le-a oferit în plus copiilor români această puştoaică americancă de a creat cu ei o legătură atât de frumoasă, strict online şi cu nişte bariere culturale care probabil au existat? Acelaşi copil nu are nici o tragere de inimă pentru cele mai multe ore de la şcoală.

După ce am văzut Rose Island, un film despre microţara de o vară întemeiată de un italian care şi-a construit o platformă în afara apelor teritoriale, am consultat lista de microţări. Sunt multe, peste 50, luate din ochi. Unele au avut o istorie foarte scurtă. Altele au supravieţuit zeci de ani. Unele încă există. Sunt declarate la ţicneală sau ca act artistic. Altele sunt serioase, acte de revoltă care să atragă atenţia asupra unor probleme, mai ales ecologice, sau pentru evitarea taxelor şi inginerii financiare. Sunt nişte lupte şi drame acolo, fiecare ar merita un film. Spre tristeţea mea, nimeni nu a declarat vreo microţară românească.

Preferatele mele sunt următoarele:

Ladonia - la întemeiere avea zero cetăţeni, acum peste 20 de mii de pământeni din întreaga lume se declară ladonezi. Au o regină, Carolyn of Ladonia. Se află în Suedia.

Asgardia - Regatul Spaţial al Asgardiei, condusă de un miliardar rus. Intenţionează să lanseze o serie de sateliţi pe orbita terestră şi probabil să-i locuiască.

Sealand - îl ştiam, o platformă maritimă construită în al doilea război mondial, ocupată de nişte excentrici şi declarată naţiune. A fost şi lovitură de stat acolo, prim-ministrul a asaltat-o cu nişte scutere şi bărci ca să-l dea jos pe preşedinte. Acum câţiva ani a luat foc. Însă şi azi se mai primesc cereri de cetăţenie.

Regatul Altei Lumi - categoric locul I cu bice şi felicitări. Este o monarhie-matriarhat absolută cu tematică BDSM, condusă de o regină numită Patricia şi de doamnele ei. Acolo sunt două categorii: doamne şi sclavi. Regatul are 3 hectare şi se află în Cehia.

Am pus în cutia anului o mască şi un flacon de dezinfectant, chiar dacă s-ar şterge scrisul de pe cutie, vom şti sigur ce an am închis acolo.

Cărţi

Am citit cam puţin pentru cât am stat în casă / acasă, mai ales literatură scrisă de femei. Preferatele mele au fost: Ayaan Hirsi Ali, Alice Munro, Elif Shafak şi Guzel Iahina, nu neapărat în ordinea asta, dar Necredincioasa a lui Ayaan Hirsi Ali mi s-a părut genul de carte care te face să-ţi pui întrebări, te zguduie un pic şi te gândeşti dacă unele concepţii pe care le ai sunt cu adevărat aprofundate şi digerate sau doar colorate de vorbe frumoase ca multiculturalism şi toleranţă.

Filme

Mai mult seriale, de preferat europene şi mai ales scandinave, ca să completeze lecţiile de pe Duolingo. Toate miniserii, din registre diferite, concentrate şi intense.

Kalifat - un serial suedez despre radicalizarea tinerilor musulmani din Vest. Nu ştiu dacă este prea dur sau prea sincer, dar filmul creşte în tensiune şi te prinde acolo, între Raqqa şi Stockholm, între jihad şi democraţie

Occupied - un thriller politic norvegian care porneşte de la o idee nu chiar nebunească, s-ar putea întâmpla, şi apasă pe pedala temerilor pe care le are orice ţară mică, vecină cu Rusia.

Love & Anarchy - amuzant, picant şi reuşesc ei cumva să strecoare probleme serioase.

Quicksand - o serie bine construită, totul este dezvăluit în ultima scenă a filmului, înfricoşător pentru un părinte de adolescent, arată cum banii, ideea de a-i oferi un prea plin material copilului, făra a aduce în educaţie dragoste, grijă şi apreciere trasează drumul spre dezastru.

Altele

Unorthodox - oglinda cărţii lui Ayaan Hirsi Ali şi se completează cu Educated, a Tarei Westover, pe tema evadării, mai ales mentale, dintr-un cerc religios foarte restrictive.

Ethos - miniserie turcească, l-am început cu multă reticenţă. Fin şi nepretenţios, uneşte în aceeaşi lume oameni cât se poate de diferiţi, taie felii subţiri din societate şi ţi le serveşte ca pe un tort bun.

Familia Shtisel - israelian, la primul sezon m-am cam plictisit, am insistat pentru Shira Haas, actriţa din Unorthodox şi n-am regretat, filmul a devenit mai bun de la un episod la altul.

Dix pour cent - serial francez despre lumea filmului, dar una răsturnată, unde nu vedetele sunt în centru atenţiei, ci agenţii lor şi asistenţii agenţilor. E drăguţ, sexy, amuzant, are şi scene emoţionante. Ca o salată bună. În fiecare episod apare câte un actor francez de primă mână care se joacă pe el însuşi.

Glod - polonez, filmat în tonuri întunecate, niciodată nu străluceşte soarele în serialul ăsta. Surprinde atmosfera specifică din ţările comuniste, în anii '80: străzi, interioare, magazine, şcoli, modul în care se îmbrăcau oamenii şi dezvăluie mizeria politică, sub pretextul investigaţiei unei crime.

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)