Iar eu în el -
În 2020 au făcut demonii fiecăruia din noi o campanie de conştientizare. S-au organizat pe grup, au depus cererea de finanţare iar după ce s-a aprobat, s-au bărbierit, s-au îmbrăcat frumos, chiloţi curaţi, sandviş la pacheţel şi ne-au bătut la uşă:
- Bună ziua, aveţi un moment să vorbim despre domnul nostru Iisus Hristos care a venit călare pe măgar cu cartea sub braţ?
- Huh?
(sunetul a 20 de lacăte care blochează uşa, gratii la geam, mâţa paralizată de frică într-un colţ, pe stradă perfectă linişte, televizorul în flăcări, demonul pe canapea sorbind din cafeluţă cu degetul mic ridicat)
- Haideţi, luaţi loc, acum că suntem singuri...
2020 deja are amintiri îndepărtate deşi abia a plecat de aici.
2020 a început bine. Ca orice altă traumă.
Pe mine m-a prins pe delir într-o crâşmă cu lăutari, printre tăntiţe cu coc şi neni la cămăşuţe, la poala unui munte mic.
Nu mai ştiu ce mi-am dorit când am ridicat capul spre artificii, dar ştiu că simţeam că sunt bine, sunt vie şi că orice ar fi să vină, să vină. Pot. Aveam un feeling bun legat de viitor.
Haha.
Apoi s-a întors toată lumea cu susul în jos şi la "insert number here" de cetăţeni ai acestei planete le-a picat simultan faţa.
2020 a fost manele pe o uliţă din Balcani. Întâi de dans, să placă la toată lumea şi apoi de lacrimi şi durere, căci nimic nu topeşte o inimă mai tare decît Copilu Minune. Şi între piese - sânge, săbii, sticle sparte, prize în flăcări, oameni care nu mai sunt.
Acum la final de scandal îmi dau voie să mă bat cinstit pe umăr şi să mă aplaud. Pentru simplu fapt că am reuşit să-mi ţin toţi boii acasă.
2020 a făcut să fie atât de simplu să pierzi.Toţi am pierdut câte ceva, dar cel mai important, lucrul la care noi oamenii ţinem cel mai mult pe lume, am pierdut iluzia că deţinem controlul.
A fost claaar un an emoţional.
Am simţit mult anul ăsta.
Am simţit tot.
Iar asta, oricât de greu ar fi de gestionat, e aur pentru un artist. Aur fără caps lock, cu sensul bun.
Suntem datori să simţim, cu pielea permeabilă şi transparentă, oricât ne-ar fi de dureros şi contra instinctului de conservare. Asta e misiunea şi rolul nostru în societate: să trecem puntea dincolo, ca nişte nebuni cu traista-n băţ şi inima deschisă, şi să adunăm din lumea nevăzută tot ce putem, indiferent dacă înţelegem sau nu.
Şi întorşi înapoi în lumea reală şi gri, să ne folosim de propriul Sine ca să distilăm şi să dăm o formă la tot ce-am văzut. La bucăţi de răspunsuri. Căci lumea cînd se prăbuşeşte îşi pune cele mai multe întrebări.
Şi uneori pentru asta, primim recunoştiinţă. Uneori bani. Însă de cele mai multe ori, primim sens pe lume.
2020 ne-a închis pe toţi în cel mai complicat labirint posibil: propria noastră minte.
În singurătate, izolare, spirt. Iar artiştii au fost acolo să ne ghideze.
Mulţumesc Doamne pentru internet.
Da, ştiu că e cam stricat. Şi noi suntem. Îl vreau oricum.
Apă aer dragoste sens în viaţă şi Wi FI.
Merci.
Da, a fost un an emoţional.
M-am uitat mult pe tavan. Ştiu că sună trist, dar era o suprafaţă albă pe care să proiectez tot ce nu se mai petrecea afară. Şi mi-a făcut bine. Am crescut. M-am extins. În adâncime, că pe lungime se lucrase până acum iar la lăţime e bine aşa cum e. Hai, poate vreo 2 cm în talie mai puţin, să zicem, maxim, da-i ok.
Faptul că a devenit obligatoriu să am o mască pe faţă a făcut ca celelalte pe care le purtam deja să devină redundante.
Aşa că le-am dat jos.
Nu toate călătoriile implică deplasare.
2020 a fost un exerciţiu de onestitate.
Profu' ne zicea la şcoală că libertatea cea mai mare o găseşti în pătrăţica cea mai mică. Paradox. Adevărul meu preferat.
În 2020 am făcut un one man show, ca rezultat al activităţii sportive intense de privit în tavan. L-am numit Caleidoscop şi e unul dintre cele mai curajoase demersuri artistice pe care le-am făcut până acum.
Pentru că e sincer eu.
Pare puţin lucru.
E mult.
Am dat premiera în cadrul festivalului Undercloud.
sau
Am dat premiera în bucătărie la ai mei, la poala aceluiaşi munte mic. Şi totuşi, întâlnirea cu publicul s-a întâmplat. A fost diferit, ciudat, nou, inconfortabil, dubios, intens, altfel - dar s-a întâmplat. Ce miracol. Mi-a făcut bine. Am simţit că trăiesc istorie în timp real. Mulţumesc Chris Simion pentru că ai făcut să poată fi.
2020 a fost un exerciţiu de umilinţă.
Nu în sensul peiorativ din română, ci ca-n engleză. Humble.
Am realizat că nu sunt decât "un fir de păr pe fundul unei maimuţe păroase." Mulţumesc Eric Bogosian pentru această metaforă atât de limpede şi estetic oribilă în acelaşi timp.
Realizarea asta m-a eliberat.
M-a învăţat să găsesc bucurie în ce am, în ce e, fără adjective. În trecut dorinţa de mai bine mi-ar fi ucis binele. În special legat de munca mea. Acum sunt mai chill.
Îi mulţumesc lui 2020 că m-a lăsat să fac totuşi oleacă de meseria mea de actor.
M-am reîntâlnit la lucru cu profu', după mulţi ani. Şi a fost una dintre cele mai mişto experienţe ale anului. A ieşi spectacolul Gewalt la Darabani, un proiect Texte bune în locuri nebune, iniţiat de Ionuţ Caras. Am repetat în vară, la Cluj, în curtea de la Create.Act.Enjoy, şi l-am jucat acolo, l-am jucat în faţa unui şopron dintr-un sat de lângă Cluj, l-am jucat în curtea Conacului Balş de la Darabani, în cadrul festivalului Zilele Nordului, l-am jucat în Podul Muzeului de Istorie de la Cluj. Cu public adevărat, acolo cu noi în spaţiu.
A fost extraordinar de fain tot procesul şi sunt recunoscătoare că s-a putut întâmpla.
Am şi filmat câte ceva anul ăsta. Şi de capul meu, singură, pe net şi cu alţii, la filmări adevărate. Fiecare în parte au însemnat descoperiri şi momente de bucurie.
Am călătorit anul ăsta. Foarte puţin, dar mult. Am văzut muntele, marea, nordul îndepărtat al Moldovei, casa, acasă, copacul care înfloreşte, copacul care înverzeşte, frunza care cade, omul de zăpadă care se topeşte, soarele care apune, soarele care răsare, omul care trece, maşina care trece, viaţa care trece.
Am văzut toate astea.
Pare puţin lucru.
E mult.
Am crescut anul ăsta.
Am gătit. Am grădinărit. Am iubit. Am trollat un pescăruş. Am dus gunoiul în rochia de Gopo. Am obligat căţelul să iasă la plimbare, deşi nu voia. Am dat noroc cu un vecin de peste intersecţie cu lumânarea aprinsă de Paşti. Am umblat pe urmele gândurilor mele. Am plimbat caiacul pe apă. Am scris. Am murit de vreo câteva ori. Am învăţat să conduc o maşină. Am râs cu oameni necunoscuţi. Am râs cu prieteni. Am plâns pe umeri de prieteni. Am găsit muzică. Am mers cu bicicleta în trafic. Am descoperit oameni, şi idei, şi filme, şi posibilităţi. Am stat la cafele cu propriii mei monştri. Am dat-o la pace.
Am supravieţuit ş-am mers mai departe.
Pentru 2021 îmi vine să zic că am feeling bun legat de viitor. Că simt că sunt bine, sunt vie şi că orice ar fi să vină, sa vină. Pot. Ştiu că asta am zis şi Revelionul trecut, doar că de data asta nu mai sunt aceeaşi. Şi nici anul care vine nu e.:)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)