O să încerc o ordine cât de cât cronologică, deşi pe undeva o să pierd firul cu siguranţă. Nu se va regăsi nici un film în topul meu pentru că am văzut maxim cinci la număr, iar teatrul se va referi strict la cel din imediata vecinătate (Reactor de creaţie şi experiment). În ciuda faptului că tot ce altădată ar fi însemnat un efort masiv e acum la două clickuri distanţă, am ales să fac altceva cu atenţia şi cu timpul meu. Aşadar:
1. Demonul amiezii de Andrew Solomon. Ştiu, e arhicunoscută. Eu nu o ştiam până nu mi-a fost pusă în braţe în a treia şedinţă de psihoterapie. Pentru cei a căror relaţie nesănătoasă cu propria minte implică mult contorsionism emoţional şi runde constante de alergare-vlăguire, cartea asta poate fi o revelaţie. Pentru mine a venit, dincolo de multe altele, cu un limbaj absolut necesar, pe care nu îl aveam şi nici nu ştiam cum să îl scornesc pentru că mi se părea atât de absurd şi de hectic să-mi desluşesc propria minte, că am concluzionat foarte repede că singurul limbaj posibil e fie unul pseudo-abstract, care aduce cu sine nevoia de subtitrare, fie unul civil-repetitiv: mi-e rău-mi-e rău / sunt trist-sunt trist / plâng-plâng (de altfel şi cartea sună de multe ori fix aşa). Dacă după trei capitole vi se pare prea mult, săriţi din când în când la partea în care se povesteşte cum erau tratate femeile la începuturile psihiatriei.
2. (In)corect - spectacol în regia Letei Popescu. Genul meu preferat de spectacol e acela care răscoleşte mult în tine lucruri pe care le-ai trăit, dar mai ales lucruri cu care nu te-ai întâlnit în viaţa ta. Şi după ce ieşi, simţi că te-a bătut un vânticel cald tot spectacolul, numai că eşti mult prea ciufulit să fi fost un vânticel cald. Să fi fost de fapt o vijelie? Sună dur, dar spectacolul e foarte amuzant. Eu nu prea râd la teatru (nu înţeleg, nu îmi place, mă plictisesc, vreau spectacole serioase), dar la (In)corect am râs pe rupte. Am două amintiri preferate de la el. Prima: lângă mine era un tip (brazilian, cred) care a chiuit foarte mult la aplauze şi mi s-a părut, ca niciodată, aşa de normal, aşa de fain că face asta. Uite un spectacol bun de teatru care scoate din noi nişte reacţii extrem de primare. A doua: o replică a Alinei Mişoc (sper să nu greşesc), ceva despre umblatul cu tălpile goale prin pământul amestecat cu bălegar. De la spectacol încoace mă trezesc o dată la câteva zile cu o nevoie stranie de a sta dezbrăcată în pământ, de a atinge pământul, de a-l mirosi, de a mă freca cu el pe piele. Din nou, o reacţie foarte primară, probabil uşor de tradus în limbaj freudian, dar pe ăsta nu l-am dobândit încă. Şi foarte brut, strict prin lamela de dramaturg, textul mi s-a părut impecabil de la cap la coadă.
3. Regarding the Pain of Others de Susan Sontag. Un eseu scurt şi intens despre cum ne raportăm la fotografia de război, o lectură distantă pentru mine, de vreme ce nu am trăit niciodată un război, dar extrem de relevantă pentru întrebarea pe care mi-o pun uneori când vine vorba de scris: cum lucrez cu o suferinţă pe care o înţeleg (chipurile) intelectual, dar pe care nu am trăit-o niciodată? De cele mai multe ori aleg să nu lucrez deloc cu asta, iar pentru puţinele dăţi în care am făcut-o mă admonestez odată la ceva timp. De fapt, cred că primordială e altă întrebare (cea pusă de Sontag): cum privesc o suferinţă pe care nu am trăit-o? M-am întrebat asta uitându-mă la documentarul colectiv (regia Alexander Nanau), paralizată mental în cinematograf de faptul că mi se livrează chiar o înregistrare din timpul incendiului. Mă întreb asta de fiecare dată când mă gândesc retrospectiv la "lucrarea" lui Christoph Büchel de la Bienala de la Veneţia din 2019 (Barca Nostra - vă invit la un google despre lucrare şi scandalul din jurul ei, dacă nu o cunoaşteţi), pe lângă care am trecut fără să ştiu ce e de fapt (artistul a ales să nu ataşeze un statement lucrării), aflând abia cu câteva ore înainte de plecare. Răspunsul pe care mi-l dau e acelaşi de fiecare dată: pe cât e de pervers, pe atât e de necesar. Sau eu, cel puţin, consider necesar să mi se arunce în faţă odată la ceva vreme toate lucrurile pe care reuşesc să le uit odată la ceva timp pentru că încă nu am o capacitate foarte bună de digestie (a se înlocui digestie cu acceptare / integrare / angajament în schimbare).
4. Coyotes (2018) al Feliciei Atkinson. Dintre toate artele, cu muzica am cea mai capricioasă relaţie în ultimii ani. Găsesc cu greu ceva care să mă satisfacă, cer recomandări pe care uit să le ascult şi când găsesc ceva ce îmi place ascult luni de zile doar acea piesă / acel album, chiar şi după ce încep să simt o senzaţie de greaţă şi saturaţie în timp ce ascult. Pe Felicia mi-a recomandat-o Mihai în timp ce lucram la interior-lumină (despre care povestesc mai jos) şi a fost motorul meu pentru tot procesul de lucru la spectacol şi pentru alte micro-procese care au urmat. Am ascultat şi un podcast cu ea în care povesteşte despre cum lucrează şi ce o inspiră şi am avut puseuri de satisfacţie la fiecare câteva minute de fericire că cineva lucrează şi se inspiră la fel de haotic ca mine. Mi-am spus: dacă aş face muzică cam aşa ar suna.
5. Not Another Online Performance de şi cu Raul Coldea. A avut prima vizionare în 25 iulie 2020, la o vreme după ieşirea din lockdown. Cred că pentru majoritatea celor prezenţi (pentru mine sigur) a fost primul eveniment live după multă vreme. Şi asta s-a simţit în fiecare gest făcut de la intrarea pe poarta Reactorului şi până la ieşire. Am aşteptat pe bancă o vreme, înainte să înceapă, şi uitându-mă în jur, la celelalte feţe aflate în expectativă şi la curtea semi-întunecată, mi-am dat seama pentru prima oară că (de fapt) mi-a lipsit teatrul. Şi nu teatrul, cât Întâlnirea, care merită să fie scrisă de acum cu Î mare. Apoi m-am uitat la Raul şi mi-am zis mamă, ce presiune pe el, ce responsabilitate are. Şi el ştia ce înseamnă Reîntâlnirea asta şi era o bilă de emoţie. Habar n-aveam ce urmează să văd, eram sceptică (cum sunt de obicei). Nu vreau să divulg lucruri despre conţinut, mi se pare că încă are un potenţial mare. Ştiu că s-a mutat în online între timp, nu l-am văzut, nu ştiu ce efect are acolo, dar pentru mine, varianta din iulie a funcţionat într-un mod foarte bizar şi emoţionant.
6. interior-lumină în regia lui Mihai Păcurar. Chiar dacă am semnat dramaturgia şi o mică parte dintre texte, la un moment dat am avut nevoie să îl privesc strict din poziţia de spectator, asta abia la a doua vizionare. La prima vizionare am făcut eforturi să înţeleg la ce mă uit şi mi-am descărcat frustrarea pe proiecţii. Din cauză că am uitat să îmi pun ochelarii la început m-a durut capul două zile şi tot două zile m-am întrebat dacă există soluţii de lumină ca să nu îi doară capul pe spectatori. A doua oară când m-am dus mi-am propus să uit orice mi-am închipuit şi orice mi-aş fi dorit de la proiectul ăsta. Pentru că am avut toate posibilele premise promiţătoare (echipă faină, subiect familiar şi râvnit, libertate maximă de lucru), într-un mod absolut firesc şi inevitabil, poate, am simţit de foarte multe ori pe parcurs că ratez / ratăm într-un mod absurd. Impresie pe care am avut-o şi la prima vizionare. La a doua am încercat să înăbuş toate aspiraţiile artistice şi toate implicaţiile personale. Am încercat să mă camuflez cât de mult pot în sala de spectacol şi să mă pierd între ceilalţi prezenţi, să pot să primesc ceva din ceea ce se năştea atunci. Şi a fost diferit. Nu spun mai mult. Spectacolul ăsta încă nu a avut o premieră cu public şi tare o aştept.
7. Confronting Vegetal Otherness: Stokopoiesis de şi cu Špela Petrič (o căutare pe google vă trimite direct pe site-ul ei). Din păcate nu am văzut acest performance live, mi-ar fi plăcut mult. Am văzut secvenţe din el în cadrul unui workshop de practici microperformative coordonat de Jens Hauser şi Lucie Strecker, un atelier fantastic pentru oricine îşi doreşte să integreze lumea biologică în practicile sale şi nu ştie de unde să înceapă. Špela Petrič are multe lucrări interesante. Asta e preferata mea prin simplitate, accesibilitate şi prin disponibilitatea de a acorda suficient spaţiu temporal, eforturi fizice şi mentale (performance-ul durează aproximativ 20 de ore) unei întâlniri cu lumea plantelor, întâlnire care implică, între altele, cedarea propriului ritm uman unuia specific metabolismului vegetal mânat de alte forţe. Recomand şi interviurile de pe youtube.
8. Fotocrom Paradis de Deniz Otay. Am încercat anul ăsta să mă reapuc de scris poezie dintr-o incapacitate de a găsi o formă de exprimare care să mă uşureze de un balast mental pisălog. Dar asta cerea, oarecum, să mă reapuc şi de citit poezie. Am decis să încep aproape, să înţeleg cum funcţionează asta la oamenii care trăiesc aici, cu ce îşi bat ei capul şi organele interne. Am deschis prin librării câteva volume, am făcut meh-meh, neh-neh şi într-un final am ajuns la Deniz Otay. Am citit volumul pe o bancă şi am plecat cu el spre ce aveam de făcut, împăturită în atmosfera lui, în colcăitul amintirilor redeschise de el şi ultima căldură opacă de septembrie. Am ajuns într-o zonă a Clujului care seamănă cu Arizona pe care o ştiu din filme, într-un mood plăcut alterat de toate astea. Din când în când îl mai deschid, mai recitesc câte o pagină.
9. Expectativa Luminoasă de Andrei Doşa. L-am deschis cu mult scepticism deoarece cu romanul lui mi-a fost foarte greu să mă conectez. Dar poezia m-a mişcat foarte tare. Probabil combinaţia de candoare masculină şi umor uşor defect, inadaptat (e un compliment) a făcut posibilă o plonjare involuntară în frecvenţa mişcării care există undeva sub pojghiţa versificaţiei, independentă de tehnici controlate (cel puţin aşa am perceput-o eu). Volumul are o ermeticitate complet respirabilă, nu m-am împiedicat de nimic forţat. Cred că asta mi-a plăcut cel mai tare.
10. Susan Sontag - Her Life and Work de Benjamin Moser. O biografie apărută recent care construieşte şi deconstruieşte constant mitul Susan Sontag. În naivitatea mea, citindu-i eseurile, am colat în minte un personaj pe cât de vertical, pe atât de unidimensional. Cartea asta dă de pământ cu orice ai crede că ştiai deja despre Susan Sontag. Musteşte de detalii şi pescuieşte cele mai vulnerabile colţuri ale acestei supereroine intelectuale (şi pe alocuri politice), e complexă şi savuroasă şi obositoare într-un mod foarte antrenant. Dacă eşti unul dintre acei oameni care odată la ceva timp se regăseşte în mijlocul conflictului creat de discrepanţa dintre viaţa artistului şi opera lui, ţi-ar prinde bine să citeşti şi asta. Eu abia aştept să mă apuc de jurnale.
Am realizat în timp ce scriam că am rămas aproape (geografic şi temporal) de mine în ceea ce am consumat în acest an. Jumătate din acest top e format din lucrările unor oameni cu care am vorbit cel puţin o dată în viaţa mea. Paradoxal, pentru mine asta înseamnă că mi-am lărgit orizonturile şi am diminuat distanţa dintre oameni şi ceea ce îmi propun prin scris, prin ce citesc, prin ce privesc etc. Înseamnă că încep să-mi formez repere mai puţin abstracte. Pentru la anul îmi propun să citesc istorie. Primesc recomandări.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2020 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar încă valabilă. Pe scurt: prima şi singura regulă e că nu e nici o regulă, puteţi scrie despre tot ce v-a rămas în minte şi suflet din 2020. (Redacţia LiterNet)