Un stârv gras în loc de inimă

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


- 10 paragrafe de jurnal regizoral -


Mărturisesc că am furat acest jurnal. Ştiţi cum e? Când eşti artist, crezi că poţi cotrobăi prin intimităţile oricui. Mai mult chiar, te simţi dator să cotrobăi şi să faci public orice găseşti. Justificarea e mereu la îndemână: eu sunt El, ca Flaubert...

1. O studiez pe divă şi atenţia ei specială faţă de partener. Situaţia e complicată şi într-un fel definitorie pentru meserie: doi actori care nu se cunosc - ea cu douăzeci de ani mai bătrână şi monstru sacru de pe vremea când el se juca în lada de nisip la grădiniţă - se întâlnesc într-o distribuţie şi trebuie să se iubească pe scenă. Nu ca în viaţă, unde e mai simplu, ci ca în teatru, adică esenţial şi fundamental, o suită de clipe decisive, toate unice. Acum repetă şi se studiază, se urmăresc cu o atenţie circumspect - ofertantă. Iar eu, care, să zicem, înţeleg cum se pot apropia, mă întreb din răsputeri cum se mai pot despărţi pe urmă.

2. Învăţ, repetând, valoarea cuvântului şi corespondenţei cuvintelor, a descifrării complete şi nuanţate a ultimei consecinţe a replicii - fără gândul la mişcare, încă. V.S. - o încăpăţânare enormă aplicată pe text, dorinţa de a înţelege - şi de a alege - chiar "cuvântul ce exprimă adevărul", până la rafinamentul nuanţei. Ingenuă şi viperă deodată, monstru fermecător, suavitate cu limba despicată. Ochi enormi sau doar nişte fante, totdeauna nefardată, cu buzele foarte proaspete, cu unghiile tăiate scurt şi nevopsite, în aceeaşi rochie toată săptămâna, dar cu un genunchi superb, într-un ciorap diafan de mătase, dezgolit ca din greşeală. Imprevizibilă cât să te facă să fii atent în fiecare clipă şi să te întrebi unde se ascunde esenţa feminităţii. Astăzi partenerul lipseşte, îi dau eu replica. Nu sunt emoţionat - poate doar când mă bâlbâi. Regizorul n-are emoţii, el şi-a câştigat dreptul de a-i spune oricărui monstru sacru "măi fată". Ori "măi băiete".

3. Azi apare la repetiţie maestra de mişcare. Dezinvoltă, stăpână pe ea, cuceritoare, importantă. Aparte-uri îndelungi cu toate vedetele. Metoda "măi fată" foarte bine însuşită.
Oribilă şi prelungită stare de iritare - ca şi cum mii de aşchii zbârnâitoare ar aştepta capul să-mi plesnească şi să le elibereze.

4. Oamenii care stăpânesc metode mă umplu de invidie. Şi eu le ştiu, de ce nu pot să le pun în practică? Am avut grijă doar să fiu cât se poate de ocupat, şi asta mi-a creat iluzia că muncesc. Am improvizat la repetiţii cu oarecare succes şi asta mi-a creat iluzia că creez. E fals, doamnelor şi domnilor! Trebuie să stau acasă, să plâng pe text, să-l urăsc ca atunci când trebuia să-l povestesc pentru a şaişpea oară unui director de teatru, dar, tot ca atunci, să pot vedea spectacolul în cap în întregime! (Brrrr, ce plictiseală!)

5. Mă întreb dacă-i scris în ceruri să fac şi eu ceva pe lumea asta, sau dacă mă chinui pentru o himeră mediocră.
N-am soluţie pentru spectacolul pe care vreau să-l fac, deocamdată. Adică, sper că deocamdată. Şi sunt mult prea mândru ca să cer sprijinul cuiva. Mă comport lăsând întru totul impresia că am un program individual foarte bine alcătuit şi coerent, pe care vreau să-l urmăresc independent, cu mijloacele mele "atât de personale..." Cred că m-am îndrăgostit de actriţa mea principală. O femeie extraordinară: capricioasă, dură, imprevizibilă, plină de toate excesele transformate în ceva absolut fermecător şi chinuitor, într-un delir unic şi individual al esenţei feminităţii, în chin şi răsplată. Avem micile noastre complicităţi: intervenţii neaşteptate, jocuri de priviri (foarte expresive şi, mai ales, foarte ferme). Îmi zâmbeşte îndelung, apoi mă uită. Nu ştiu când e de bine şi când e de rău, pentru că le zâmbeşte minunat şi celor pe care îi detestă. Dialogul de priviri din timpul repetiţiei de azi a avut ceva foarte puternic şi foarte echivoc în acelaşi timp. Sunt fericit şi mândru în preajma ei! Mi-ar trebui mai multă dulceaţă, mai multă tandreţe. Am un fel cretin de brutalitate care-mi acoperă căldura. Ar trebui să dobândesc un savoir faire, o flexibilitate, o eleganţă mai caldă a inteligenţei. Mai mult: trebuie să-mi cunosc, să-mi afirm interesul şi să fiu capabil să precizez ferm mijloacele care m-ar apropia de ţel. Cred că e util să mă cunoască teatrul ca regizor de Divă!

6. Lipsa şi excesul se exprimă prin semne similare.

7. Vine vizionarea! E ceva în mine mic, înghesuit şi ghimpos care nu mă lasă să trăiesc întreg şi să ard. Lepăd un deşert de cenuşă şi nu îngădui să zboare nici o petală.
Ar trebui să mă suspectez că am murit şi că toată agitaţia mea de acum nu e decât dilatarea unei clipe de agonie pe care sunt silit să o trăiesc ca pe o viaţă ca să ispăşesc păcatele din viaţa pe care am trăit-o ca pe o clipă. Şi nici un suflet de om căruia să-i mărturisesc toate astea.

8. Brusc am impresia că solicitudinea pe care mi-o arată Diva e falsă, o manevră şerpească de învăluire a adversarului şi de blocare. Armele ei nu par a fi conflictul direct, ci învăluirea, persuasiunea, deposedarea prin prietenie; un întreg şir de manevre onctuoase, o abilitate cu bătaie lungă şi cu dublă scăpare - ca duşman ori ca prieten, în funcţie de rezultatul util sieşi. Şi, ce e mai grav, în mine a sădit viermele invidiei: doresc să o văd cum îşi rupe gâtul - în ciuda mijloacelor rafinate şi a ajutoarelor pe care le are! Mă perverteşte şi e foarte rău, am sentimentul că-mi impune o competiţie neloială. Lupt prost cu mârşăvia!

9. Nevroza de a cultiva calităţile care să-mi susţină cariera: să fiu simpatic şi să menţin calde relaţii cu toată lumea; să-l cultiv pe director, care mi-e cel mai antipatic; pe regizorul-şef, care mă poate lansa; să-i cultiv pe toţi colegii mei, care nu trebuie să aibă argumente de concurenţă neloială; şi teatroloagele - care nu înţeleg nimic, dar care au gură. În acelaşi timp să ştiu să bat cu pumnul în masă, fără să mă fac antipatic. Să fiu eficient fără să fiu dur. Şi simpatic fără să fiu slugarnic;
Şi toate astea rămânând eu însumi. Cum se poate aşa ceva? Să cred - asta-mi trebuie, chiar dacă nu este adevărat. Credinţă oarbă şi iubire. Bani, glorie, muncă şi idiotism. Să învăţ să mă laud şi să mă vând scump. Dacă eu nu mă dau decât pentru 30 de arginţi, ceilalţi nu vor da pe mine mai mult de 29.

10. Sunt zile în care nu se leagă nimic, nu se încheagă nici măcar laptele. Azi este o zi din acelea. Ne despărţim. Premiera a avut succes, toată lumea scrie la superlativ. Şi ce dacă? Era de aşteptat! Dar tu, tu despre ce să scrii, dacă nu ţi se întâmplă nimic?!