De la ultima retipărire a poemelor lui Nichita Stănescu au trecut 15 ani. Vă vine să credeţi?! După o atât de lungă tăcere, Editura Humanitas propune "Opera poetică" - o apariţie editorială reprezentând integrala volumelor de poezie publicate antum de Nichita. Cu acest prilej, vă ofer o surpriză: primul interviu acordat de Dora Stănescu, soţia poetului. În exclusivitate pentru Iulia Arsintescu.
Iulia Arsintescu: Nu ţi se pare nepotrivit şi obositor ca lumea să te întrebe numai, sau mai ales, despre Nichita? Să-ţi ceară să vorbeşti despre el, nu despre tine?
Dora Stănescu: N-am fost tracasată cu întrebări de genul acesta tocmai pentru că le-am evitat. Am evitat să dau interviuri şi să ies în faţă în postura de "nevasta poetului". Iar cei care mă cunosc nu mă tratează ca pe un obiect care trebuie să mărturisească, să dea seamă. Pe de altă parte, îmi place să vorbesc despre el. Toată viaţa mea este legată de Nichita. În fond, el m-a format. Atunci când ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fată foarte "teoretică", studioasă şi atâta tot. Nichita mi-a dat o direcţie. Eram foarte puţin ieşită în lume - când eşti elev şi pe urmă student n-ai prea mare legătură cu viaţa reală.
I.A.: Câţi ani aveaţi când v-aţi întâlnit?
D.S.: Eu 22 şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 - în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact "jumătatea" lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare.
I.A.: Cum v-aţi cunoscut?
D.S.: E o poveste care implică şi generaţia optzecistă - pe Coşovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei erau vedetele facultăţii. Încă nu se lansaseră, de abia începeau să publice prin câte o revistă, dar se întâlneau plini de entuziasm şi-şi citeau unii altora poeziile, făceau planuri. Traian T. Coşovei, singurul dintre toţi care-l cunoscuse pe Nichita, se necăjea că pierdea mereu în faţa mea la badminton - eram campioană universitară! Aşa că într-o zi, ca să-şi ia revanşa şi să-mi arate că are şi el atuurile lui, m-a invitat să merg la Nichita. Ne-am dus mai mulţi: noi doi, Iaru, Stratan... Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian şi în nici un caz nu se aştepta la cinci oaspeţi. A apărut la uşă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam şi fata bine-crescută din mine s-a simţit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul... "Intraţi odată!" ne-a zis. Au început să-şi citească poemele... A durat o după-amiază întreagă.
I.A.: Tu scriai poezii?
D.S.: Nu, culmea! Când au terminat toţi, Nichita mi-a zis "Hai, citeşte şi tu". "Eu nu scriu", i-am spus. "Atunci de ce-ai venit?" s-a răstit el, speriindu-mă şi mai tare. În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înţelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis "M-aţi obosit şi acum mă lăsaţi singur?! Plecaţi pe rând, din sfert în sfert de oră. Şi ea - adică eu - pleacă ultima". Au plecat pe rând şi, după ce a trecut şi ultimul sfert de oră, când să ies, Nichita s-a apucat să-mi dicteze un poem: "Mă uitam absent la nu ştiu ce / Desigur în spatele meu ningea / O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp / Fără de arme fiind, Doamne, / cum am putut să stârnesc atâta groază!" M-a îngrozit şi pe mine, pentru că mi-a dictat poezia urlând.
I.A.: Era violent?
D.S.: În nici un caz, se răsfăţa! Dar eu nu ştiam încă... Am mai stat, mai venise nişte lume şi, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus "Să ştii că tu o să fii nevasta mea!"
I.A.: Nu te intimida faptul că-ţi spunea asta un poet din programa şcolară?
D.S.: În liceu, poezia modernă era considerată abstractă şi greu de înţeles, nu ne prea băteam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia după ce am început să trăiesc zilnic în preajma lui. Când l-am cunoscut mai bine i-am şi spus: "Ştii ce părere aveam eu despre tine? Că eşti un poet de neînţeles şi morocănos." Morocănos cred că mi se părea după poza din manual. Ceea ce nu-i adevărat deloc, era un om vesel şi de o deschidere imensă.
I.A.: Şi a doua întâlnire? Cum v-aţi apropiat?
D.S.: A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să-i promit că trec peste două zile, dimineaţa, să-l vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă că e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să-mi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec, convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenită şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorbă. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar "mai ia un fursec", iar eu ziceam "mulţumesc". A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. "Ştii ce mi s-a întâmplat?" a zis. "Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti." Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară... Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: "Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă." Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!
I.A.: Crezi în dragoste la prima vedere?
D.S.: Păi cum să nu cred, dacă mi s-a întâmplat?
I.A.: Până atunci credeai?
D.S.: Da, dar... aşa... teoretic.
I.A.: Şi pe urmă?
D.S.: A durat aproape un an ca să ne apropiem. Am început să ne vedem zilnic. Mă lua cu el peste tot. Mi-amintesc că am chiulit odată de la armată - studentele făceau armată o zi pe săptămână, pe vremea aceea - şi am venit la el în uniformă. Ne-am dus împreună la Casa Scriitorilor şi Nichita era foarte mândru că a venit cu un soldăţel "care-l apără", inventa tot felul de poveşti. Mereu construia poveşti, de la orice fleac. Mulţi prieteni mi-au spus pe urmă că mă ştiu de când a apărut Nichita cu un soldat... Peste încă doi ani ne-am căsătorit.
I.A.: Cum arăta viaţa voastră de familie?
D.S.: La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: "De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost - i se poate întâmpla oricui! - şi el renunţă să scrie!?" Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă... Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă.
I.A.: Nichita când mai apuca să scrie?
D.S.: În perioada aceea, Nichita îşi dicta poemele. Explică de ce în Antimetafizica. El spunea că un poem e o stare de spirit. Aşa că prefera să dicteze şi, de cele mai multe ori, nu revenea şi nu modifica nimic. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea. Făcea abstracţie că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc. Pe urmă, când se adunau mai multe poeme, trebuia să i le recitesc de două, de trei ori... Le asculta, se bucura de ele enorm, ca un copil, îl uimeau! Se lăuda: "sunt geniale, sunt nemaipomenite!" A doua zi le citea prietenilor - era modul lui de lucru. Zicea cui se întâmpla să fie prin casă "hai să vă citesc ultimele douăzeci de poeme geniale pe care le-am compus" şi le asculta cum sunau, iar şi iar. Le asculta şi le selecta. Eu le citeam, el închidea puţin un ochi şi asculta. Până la urmă, din cele douăzeci de poeme geniale de la început rămâneau două, trei, patru... Pe celelalte fie le rupea, fie le închidea într-un sertar.
I.A.: Ai încercat vreodată să le salvezi?
D.S.: Nu. Dacă le rupea, însemna că trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros - ca stare de spirit, ca temă - revenea în alt poem, altă dată. Cei mai uimiţi de felul ăsta de lucru erau oamenii care nu-l cunoşteau. Unii oaspeţi erau foarte intimidaţi, tăceau şi priveau fără să scoată o vorbă. Nichita începea atunci să se manifeste exuberant, să facă un adevărat spectacol - ca să-i destindă sau ca să poată el suporta tensiunea lor, să poată duce tot greul acelor oameni. Se desfăşura aproape cabotin şi în acelaşi timp era foarte atent la fiecare în parte, nu spunea despre nimeni, niciodată, că e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gândea cu mare tandreţe la toţi. Şi, la un moment dat, Nichita i se adresa omului din faţa lui într-un fel care-i ajungea aceluia drept la inimă. Îl făcea să se simtă unic intuindu-i sufletul, înţelepciunea inimii, adevărul. Avea o putere fascinantă de a rezona cu ceilalţi, am văzut de zeci de ori întâmplându-se acest lucru. Sau le spunea: "Bătrâne, îţi dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer şi poemul o să rămână numai al tău."
I.A.: A fost o perioadă, după moartea lui, în care o grămadă de lume se lăuda cu faptul că fusese "cel mai bun prieten al lui Nichita". Care era, de fapt, adevărul?
D.S.: A fost o bătălie lungă şi prostească. Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată şi rămâneai cu "amprenta Nichita". Cred că până şi faptul că primea pe toată lumea era copleşitor. Prietenii chiar îl certau, dar aşa exista el.
I.A.: De ce avea nevoie de atâta lume în jur?
D.S.: Mai degrabă ceilalţi aveau nevoie de el, iar el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări. Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi. El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.
I.A.: Crezi că, de acolo de unde e acum, Nichita veghează asupra ta?
D.S.: Tot timpul. În fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el - ceva ce mi-a spus, sau versuri - şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade când nu aveam chef de nimic şi deodată se întâmpla că trebuia să mă ocup de el - de opera lui, de exemplu - şi mă trezeam la viaţă. Mă readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri şi lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai ştiu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer...
I.A.: Ţi-a dedicat o mulţime de poezii, te pomenea mereu...
D.S.: Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare... Sunt timidă, mi-e greu să mă cred buricul pământului... Erau poezii de dragoste. Le-am strâns. Le-am păstrat pe toate. Mi le dedica zilnic, la fel cum tot zilnic mă numea altfel... Poate că o să le public într-un volum special... Mai bine acum, decât când o să am 8o de ani, nu?...
decembrie 1999