Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Diversiuni şi aluviuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fantasme şi deziluzii de sezon


Iulia Arsintescu

03.04.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian



Cui îi mai arde de scris, când vine primăvara? În orice caz, mie nu! În fiecare dimineaţă mă trezesc cu soarele în ferestre şi simt că mă apucă un dor de ducă atât de nestăvilit, încât m-aş sufoca dacă nu i-aş da curs. Aşa că o pornesc la drum, voiniceşte, gata să măsor cu pasul distanţa până la Lună - cam atât ar trebui să merg, ca să consum astfel şi surplusul de calorii pe care l-am depozitat generos sub piele. Pe când îmi leg şireturile mintea mea deja anticipează bucurii senzoriale de sezon: moliciunea elastică a pământului reavăn sub tălpi, peria fragedă a colţului ierbii, mirosul de coajă de copac sub care au început să freamete sevele... Sigur, n-o să ajung până la Lună, dar măcar pornesc spre piaţă. Evident, nici aici nu mă pot împiedica să anticipez: frunze de salată verde crud, care pocnesc încet când le frângi sub degete; ridichi roşu cu alb, ca luna cucerită de coca-cola; zambile de toate culorile, fiecare cu parfumul ei; urzici cu miros înţepător, de pământ gras; şi, desigur, alte o mie de minunăţii.

Realitatea, după cum îi stă în fire, corectează copios imaginaţia. Fantasma pământului reavăn şi elastic se destramă de la primii paşi. Aleea de lângă blocul meu, planificată pentru reparaţii toamna trecută, a îngheţat neterminată şi acum este o groapă zgrunţuroasă, smălţată de supa primordială a unor băltoace eterne. Grămezile de asfalt decopertat au fost depozitate pe trotuar şi, oricât moloz ar fi cărat pantofii noştri pe covoarele din case, au rămas ca nişte munţi în miniatură după care se ascund câinii, mai pudici, să-şi facă nevoile. Un buldozer zgreapţănă degeaba strada, scoţând fum negru şi puturos. Pas de mai aude ciripitul zburătoarelor! Mai ales că şapte muncitori chinuiesc cu rândul un baros ceva mai încolo, unde şoseaua e gata, încercând să spargă betonul turnat săptămâna trecută ca să pună borduri noi.

În piaţă miroase mai plăcut, a fum, îngrijitorii au dat foc frunzelor de varză şi resturilor de brazi de la Crăciun. Salata, însă, seamănă cu un ghem boţit de pungi de plastic, e veştedă şi flască. Zambilele împrăştie toate acelaşi iz dulceag de vegetale macerate în apă, spanacul arată de parcă ar mai fi fost mâncat o dată, iar ridichile de lună par să nu fi apărut încă, de vreme ce zarzavagiii vând pe tarabe portocale şi compot - vietnamez! - de ananas.

Mă hotărăsc să nu disper şi mă îndrept spre parc. Printre sticlele goale de plastic, aici se vede colţul ierbii şi sălciile de pe malul lacului au făcut mâţişori. Gunoaiele din apă au prins rădăcini - o pădure subacvatică fremătândă promite, sub plaurii de jeg, o viaţă ceva sănătoasă. Miroase a mâl şi aş zăbovi să ascult neobosit-cântătoarele păsări, dar cele câteva bănci răzleţe care au supravieţuit gerului iernii sunt mânjite cu brazde groase de noroi. Entuziasmul m-a cam părăsit şi nici picioarele nu mă mai ţin ca altădată, decid să mă întorc acasă.

Apartamentul în care locuiesc se află la etajul trei într-un bloc turn construit în a doua jumătate a anilor şaizeci. Pe lângă o mulţime de inconveniente, vechimea edificiului îmi oferă şi un avantaj: nişte ferestre uriaşe, din perete în perete, cum rar mai poţi vedea la construcţiile standardizate de mai târziu. În spaţiul destul de generos care mă separă de blocul de vizavi copacii au avut vreme să crească falnici, peste bloc, aşa că vara priveliştea verde care mă întâmpină când deschid ochii dimineaţa este, îndrăznesc să spun, chiar minunată: frunze proaspete, ramuri fremătătoare, guguştiuci drăgăstoşi şi vrăbii gureşe. Ca să mă bucur, însă, de idilismul ambianţei, trebuie să supravieţuiesc unui eveniment imuabil ca orice cataclism: curăţenia de primăvară.

Orice gospodină ştie, curăţenia se face de sus în jos şi tot ce prisoseşte se aruncă. Dar o fi, oare, obligatoriu să arunci gunoiul pe geam? Salcâmul din faţa sufrageriei mele leagănă, înţepenite între crengi, dovezi multiple ale destoiniciei locatarilor de la etajele superioare: un fular cu dungi decolorate; un prosop albastru zdrenţuit; mai multe cârpe cenuşii; o cămaşă roz; un scutec (cred ca din categoria 8-12 kg); o faşă de tifon care, după lungime, ar fi putut obloji rana adâncă din pieptul larg al unui Rambo; un buchet de garoafe ofilite şi unul de imortele, răspândite inegal. Plopii din spate flutură perdele de Paşcani - diverse modele şi mărimi - precum şi multe-multe pungi de plastic. Iar în dreptul bucătăriei, în arţarul care, când adie vântul, îmi intră pe geam, motanul meu pândeşte atent un spălător de sârmă ruginit, agăţat în rămuriş alături de un burete verde de vase, crezând că-i o idilă între turturele.

Sperând că, în timp, frunzişul - sau uitarea - va reuşi să le acopere pe toate, trag jaluzelele şi mă apuc de scris. La urma-urmei, ce atâta dor de ducă şi avânt al simţurilor? Nici primăvara asta, totuşi, nu-i altceva decât o copie...


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer